ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2181/2024

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată ce a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 și a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București, ca prin hotărârea ce urmează să se pronunțe să se dispună următoarele: - să fie anulată decizia de validare nr. 6822/31.10.2022 emisă de pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Hotărârea nr. 2933/05.07.2021 emisă de Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 și a Legii nr. 290/2003 din cadrul Instituției Prefectului Municipiului București; - să se constate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la compensațiile bănești prevăzute de legea 164/2014; - să fie obligată prima pârâta să emită decizie de acordare de despăgubiri pentru imobilele situate în comuna Davideni, județ Storojinet, actuala Republica Ucraina, și anume: casă compusă din 3 camere, bucătărie, hol și cerdac, acoperită cu tablă, edificată în anul 1940 construită din lemn în suprafață de 100 mp; un grajd și o șură de lemn pentru cai, construite în anul 1935, acoperite cu draniță, în suprafață de 400 mp; un grajd și o șură de lemn pentru vaci, construite în anul 1935, acoperite cu draniță, în suprafață de 400 mp; un teren de 2 hectare situat lângă casă și un teren arabil de 5 hectare situat în câmp.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă Prin sentința civilă nr. 499 din 25 aprilie 2023, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 și a Legii nr. 290/2003, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe civile, a formulat apel reclamanta.

Hotărârile pronunțate de instanța de apel Prin decizia civilă nr. 1673 A din 18 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 499/25.04.2022, pronunțate de către Tribunalul București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2022, în contradictoriu cu intimații-pârâți Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților și Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 și a Legii nr. 290/2003, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză În susținerea recursului, recurenta a invocat prevederile art. 488 pct. 6 teza I din C. proc. civ., susținând că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și ale art. 488 pct. 8 teza a II-a din același cod, arătând că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, recurenta a arătat în esență, că instanța de apel constatase că dispozițiile art. 4 și art. 5 din Legea nr. 290/2003 au fost abrogate implicit prin intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, din cauza existenței unor reguli noi cu conținut diferit. Recurenta a precizat că prin motivele de apel a solicitat ca instanța să constate că în acest caz este o situație de modificare parțială a unei legi, nicidecum de o abrogare tacită, aplicabilă fiind prevederea art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Or, instanța de apel nu a analizat această susținere și nu a indicat motivele pentru care a considerat că prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 nu erau aplicabile. Recurenta a subliniat că acele două situații invocate-abrogarea tacită și modificarea parțială-nu puteau coexista, motiv pentru care instanța trebuia să analizeze distinct argumentele în sprijinul fiecărei variante. Simpla apariție a unor reguli noi cu conținut diferit nu putea conduce automat la concluzia unei abrogări tacite, așa cum în mod eronat a apreciat instanța de apel. Prin urmare, recurenta a susținut că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ., întrucât decizia atacată a fost pronunțată fără detalierea motivelor respingerii apărărilor sale, impunându-se casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare. În continuare, recurenta a precizat că instanța de apel ar fi trebuit să verifice îndeplinirea condițiilor unei modificări parțiale a normei de drept material, deoarece simpla apariție a unei norme noi, fără un text expres de abrogare a legii vechi, ar fi putut conduce fie la abrogare tacită, fie la modificare parțială. Or, aplicarea greșită a legii de către instanța de apel a condus la rezolvarea eronată a fondului litigiului, deoarece dispozițiile noi nu reglementau explicit imposibilitatea obiectivă și neimputabilă de procurare a actelor doveditoare ale proprietății și nici nu stabileau că asemenea situații ar urma să fie respinse automat. În final, recurenta a afirmat că, în lipsa unui text legal expres care să prevadă respingerea automată a cererilor probate și în lipsa unui text expres de abrogare a art. 5 alin. (1) teza secundă din Legea nr. 290/2003, instanța era obligată să aplice legea existentă, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecarea cauzei la instanța de apel pentru analizarea incidenței prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

Apărările formulate în cauză La 14 martie 2024, intimata-reclamantă ANRP a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Intimata-reclamantă a arătat cu privire la aplicarea legii în timp, că recurenta reclamantă interpretează greșit modul de aplicare a legii, în special prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 raportat la Legea nr. 164/2014. Conform principiului aplicării imediate a legii noi, prevăzut în art. 6 alin. (2) din Noul C. civ., dispozițiile Legii nr. 164/2014 se aplică tuturor situațiilor juridice aflate în curs la data intrării acesteia în vigoare, inclusiv situației juridice invocate de recurenta reclamantă. În ceea ce privește probele admisibile pentru dovedirea dreptului de proprietate, a susținut că potrivit Legii nr. 164/2014, dovada dreptului de proprietate asupra bunurilor solicitate pentru despăgubiri trebuie făcută cu acte certificate de autorități competente. Declarațiile de martori sunt admisibile doar ca mijloace complementare și nu pot constitui singure dovada proprietății, așa cum pretinde recurenta. Intimata a argumentat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, care permitea dovedirea dreptului de proprietate alternativ și prin declarații autentice ale petentului și martorilor, a fost abrogat tacit de prevederile Legii nr. 164/2014, acestea stabilind o nouă procedură obligatorie pentru toate cererile nesoluționate anterior intrării în vigoare a legii noi. De asemenea, intimata a subliniat că dispozițiile Legii nr. 164/2014 au fost supuse controlului de constituționalitate, iar Curtea Constituțională a constatat explicit că acestea nu încalcă principiul neretroactivității legii civile, dispunând exclusiv pentru viitor. Astfel, intimata consideră că aplicarea imediată a Legii nr. 164/2014 nu aduce atingere drepturilor constituționale ale reclamantei. În concluzie, intimata A.N.R.P. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta A., argumentând că instanțele anterioare au aplicat corect prevederile legale relevante și că susținerile reclamantei privind dovedirea dreptului său la despăgubiri exclusiv prin martori sunt neîntemeiate și contrare noilor prevederi legale incidente în cauză. La data de 5 aprilie 2024, intimata-pârâtă Instituția Prefectului Municipiului București - Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei capacității de folosință a Comisiei Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 și a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. Intimata-pârâtă Comisia Municipiului București a solicitat instanței respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 1673A din 18.12.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, apreciindu-l ca neîntemeiat și a precizat că hotărârile pronunțate de instanțele de fond au fost legal și temeinic motivate. A precizat că recurenta reclamantă nu a administrat probe suficiente pentru dovedirea dreptului său la despăgubiri, fiind notificată anterior să completeze dosarul administrativ cu documente doveditoare ale dreptului de proprietate al autorilor săi asupra imobilelor din comuna Davideni, județul Storojineț (actual în Ucraina). De asemenea, a menționat că actele furnizate de recurenta - reclamantă, respectiv răspunsurile Arhivelor de Stat ale Regiunii Cernăuți, nu confirmă existența dreptului de proprietate al autorilor B. și C., fiind insuficiente pentru stabilirea despăgubirilor solicitate. A subliniat că declarațiile martorilor au caracter complementar și nu pot substitui probele documentare obligatorii prevăzute expres de Legea nr. 164/2014, astfel încât lipsa unor înscrisuri certificate de autorități determină respingerea cererii. A susținut că recurenta - reclamantă nu a efectuat demersurile necesare pentru a procura documente doveditoare suplimentare de la Primăria Comunei Davideni, Republica Ucraina, situație ce imprimă culpa exclusivă a acesteia și nu a Comisiei. În final, intimata a solicitat instanței respingerea recursului ca nefondat și a adus la cunoștință că, urmare a modificării legislative introduse prin Legea nr. 188/2023, Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 și a Legii nr. 290/2003 fost desființată, iar competența soluționării cererilor de despăgubiri aparține exclusiv Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților (ANRP), solicitând instanței continuarea judecății numai în contradictoriu cu ANRP. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, analizând, cu prioritate, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei - pârâte Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 și a Legii nr. 290/2003, Înalta Curte constată următoarele: Conform art. 56 C. proc. civ., " (1) Poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile. (2) Cu toate acestea, pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii. (3) Lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului. Actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință sunt lovite de nulitate absolută". Excepția lipsei capacității procesuale de folosință este așadar, o excepție de fond, absolută și peremptorie. Capacitatea procesuală de folosință este aptitudinea unei persoane de a participa la procesul judiciar, având dreptul de a-și apăra prerogativele în fața instanței, de a face cereri și de a îndeplini actele procesuale necesare. Intimata Comisia Municipiului București a fost învestită cu atribuții administrative și juridice în baza legislației referitoare la acordarea despăgubirilor, respectiv Legea nr. 9/1998 și Legea nr. 290/2003, fiind cea care a emis în cauză Hotărârea nr. 2933/05.07.2021 contestată de recurenta reclamantă prin cererea de chemare în judecată. Astfel, Comisia respectivă beneficia de capacitate procesuală de folosință, având dreptul de a participa la procesele civile și de a emite hotărâri administrative în ceea ce privește acordarea despăgubirilor pentru persoanele îndreptățite. Legea nr. 9/1998 reglementa acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940. Comisia Municipiului București avea competența de a soluționa cererile de despăgubire și de a emite hotărâri administrative. Legea nr. 290/2003 reglementa acordarea de despăgubiri sau compensații cetățenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reținute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța, ca urmare a stării de război și a aplicării Tratatului de Pace între România și Puterile Aliate și Asociate, semnat la Paris la 10 februarie 1947. Comisia Municipiului București avea competența de a aplica prevederile acestei legi și de a emite acte administrative corespunzătoare. Intimata Comisia Municipiului București beneficia de personalitate juridică, având astfel capacitatea de a încheia acte juridice și de a exercita acțiuni procesuale în fața instanțelor de judecată. În acest sens, Comisia putea să participe la procesele judiciare pentru a-și susține pozițiile în legătură cu cererile de despăgubire, inclusiv prin emiterea de hotărâri administrative care puteau fi contestate în instanță. Prin Legea nr. 188/2023 survenită în timpul procesului, s-a dispus în principiu transferul competențelor administrative ale Comisiei Municipiului București către intimata Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților (ANRP). Însă, Înalta Curte observă că prin art. 1 alin. (3), (5) din această lege survenită în anul 2023, s-a stipulat totuși, că "(3) Prin excepție de la prevederile alin. (1), cererile care fac obiectul unor dosare aflate pe rolul instanțelor de judecată se transmit numai împreună cu hotărârea judecătorească prin care a fost soluționată definitiv cauza. (...) (5) Activitatea comisiilor încetează în termen de 30 de zile de la data finalizării procedurii de transmitere a cererilor depuse în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare". Or, atât timp cât cererea din prezenta cauză dedusă judecății se afla pe rolul instanței de judecată la data intrării în vigoare a legii, dosarul judiciar fiind înregistrat din anul 2022, rezultă că în cazul pendinte, ne aflăm în ipoteza de excepție prevăzută de alin. (3) al articolului citat, respectiv a transmiterii prezentei cereri numai după soluționarea definitivă a cauzei. Drept urmare, procedura de transmitere a cererilor către Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu este încă finalizată, astfel încât activitatea comisiei intimate nu poate fi apreciată ca fiind încetată. Drept urmare, Înalta Curte reține că această intimată pârâtă rămâne în continuare în drept să participe la procesul civil prezent, având capacitate procesuală de folosință, motiv pentru care urmează a respinge excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei - pârâte Comisia Municipiului București pentru Aplicarea Legii nr. 9/1998, a Legii nr. 393/2006 și a Legii nr. 290/2003, ca nefondată. Examinând recursul civil de față, prin prisma motivelor invocate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente: Relativ la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se constată că acesta a fost invocat pentru faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat cu privire la motivul de apel al reclamantei privind incidența art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, referitor la faptul că prin Legea nr. 164/2014 operează o modificare parțială a legii anterioare și nu abrogarea tacită a art. 5 din Legea nr. 290/2003, în decizia de apel recurată nefiind redate motivele pentru care nu ar fi incident cazul prevăzut de art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, "expunerea situației de fapt reținută pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Obligația privind motivarea hotărârii judecătorești este edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție, precum și pentru a se putea exercita controlul judiciar asupra hotărârii judecătorești pronunțate. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina contra României). Or, în cauză, se constată că instanța de apel a respectat aceste exigențe legale, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a reținut că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 au fost abrogate implicit prin dispozițiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, față de momentul emiterii deciziei contestate, apreciind că aceasta din urmă este norma în vigoare care reglementează regimul probatoriu în materie. Argumentele respectivei instanțe de judecată de apel conturează, potrivnici celor susținute de recurenta reclamantă, inaplicabilitatea tezei conferite de către apelanta reclamantă, respectiv incidența în această privință a unui caz de modificare parțială a legii, potrivit art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000. Astfel, instanța de apel a arătat că atât art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cât și art. 4 din Legea nr. 164/2014 vizează modalitatea în care se realizează în respectivul domeniu special, proba dreptului de proprietate de către persoanele îndreptățite ce au depus cereri. A arătat de asemenea, că aceste două dispoziții legale indică modalități diferite prin care se poate face proba dreptului de proprietate, concluzionând că în materie a operat un caz de abrogare implicită a dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003. Atât timp cât instanța de apel a concluzionat faptul că ambele dispoziții legale reglementează același aspect, respectiv modul de dovedire a dreptului de proprietate în domeniu și întrucât dovada dreptului de proprietate reprezintă o chestiune juridică regăsită în orice cerere de despăgubiri realizată în domeniu, devine evidentă atunci, din punct de vedere logico - juridic, motivarea instanței de apel în sensul identificării unui caz de abrogare tacită și nu a unuia de modificare doar parțială, conform art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 invocat de apelanta reclamantă. Pentru aceste considerente, Înalta Curte reține că nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., motivarea instanței de apel fiind completă și comprehensibilă. Invocând, în continuare, motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a aplicat în mod greșit normele de drept material, în sensul că a considerat că modificarea legii vechi prin norma nouă ar conduce automat la abrogarea tacită a legii anterioare. Recurenta susține că, în lipsa unui text expres care să prevadă abrogarea legii vechi, trebuie aplicată legea în vigoare la momentul soluționării litigiului, respectiv art. 5 din Legea nr. 290/2003. Invocă faptul că aplicarea legii prin decizia recurată rezolvă greșit substanța litigiului, deoarece prin articolul din legea nouă nu se reglementează și situația imposibilității obiective și neimputabile de procurare a actelor doveditoare ale dreptului de proprietate, dar nici nu se dispune expres că aceste situații vor fi soluționate negativ în mod automat. Înalta Curte constată că și acest motiv de recurs este nefondat. Având în vedere apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 499/25.04.2023 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă și analiza efectuată asupra deciziei civile nr. 1673A/18.12.2023 pronunțate de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte constată că motivarea instanței de apel este corectă. Art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 prevede că "Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri". Instanța de apel a interpretat corect această dispoziție, reținând că Legea nr. 164/2014, care reglementează procedura de acordare a despăgubirilor, a abrogat implicit dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 în ceea ce privește regimul probatoriu al cererilor de despăgubire. Astfel, față de momentul emiterii Deciziei nr. 6822/31.10.2022 și de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 potrivit cărora "Dispozițiile prezentei legi referitoare la stabilirea despăgubirilor se aplică cererilor formulate și depuse, în termen legal, la comisiile județene, respectiv a municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și a Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, pentru care nu s-au emis hotărâri de respingere a cererii sau de acordare a despăgubirilor, până la data intrării în vigoare a prezentei legi", Înalta Curte constată că în mod corect în cauză, instanța de apel a apreciat că sunt incidente dispozițiile Legii nr. 164/2014. Potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, "Cererile formulate în temeiul Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și al Legii nr. 290/2003, cu modificările și completările ulterioare, se analizează și se soluționează pe baza actelor care atestă existența dreptului la despăgubiri, certificate de autoritățile competente, acte care pot fi completate cu declarații ale martorilor, autentificate". Dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 atestau că "(1) Persoanele îndreptățite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensații cetățenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România și Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată. Cererile trebuie însoțite de acte doveditoare, certificate de autorități, sau de declarația autentică a petentului, însoțită de declarațiile a cel puțin 2 martori, de asemenea, autentificate". Instanța de apel a concluzionat corect că nu se poate admite în domeniu proba cu declarații autentice, inclusiv testimonială, ca probă principală în absența documentelor oficiale. Legiuitorul a prevăzut prin noua reglementare, ca actele doveditoare certificate de autoritățile competente să aibă un caracter preeminent, iar declarațiile, inclusiv cele cu martori, să poată doar completa aceste înscrisurile doveditoare. Instanța de apel a aplicat corect principiul tempus regit actum, potrivit căruia legea în vigoare la momentul soluționării litigiului este cea care trebuie aplicată. În acest sens, Legea nr. 164/2014, care reglementează modalități diferite de probă decât cea veche, a intrat în vigoare după depunerea cererii de despăgubire a reclamantei, dar a fost aplicabilă în mod corespunzător pentru soluționarea acestei cereri, având în vedere momentul emiterii deciziei administrative contestate, respectiv 05 iulie 2021 și dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 164/2014 anterior citate. Contrar criticilor recurentei reclamante, instanța de apel nu a apreciat că simpla apariție a noii legi a determinat abrogarea tacită a dispoziției legale anterioare, ci a procedat la un examen efectiv al celor două dispoziții legale adoptate în timp și, întrucât a constatat că ambele reglementează modalitatea de dovedire a dreptului de proprietate al petenților ce formulează cereri de despăgubire în domeniu, a tras concluzia că a intervenit un caz de abrogare tacită a vechii prevederi. Concluzia este una corectă din punct de vedere juridic, atât timp cât reglementând același aspect (modul de dovedire a dreptului de proprietate) și întrucât aspectul respectiv avea caracter de generalitate în domeniu - probarea dreptului de proprietate reprezentând o condiție generală impusă tuturor petenților ce au formulat cereri de despăgubire - atunci în cauză nu deveneau aplicabile prevederile art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 de care se prevalează recurenta reclamantă, anterior citate. Concluzia se impune întrucât acest text de lege invocat nu este aplicabil deoarece art. 4 din Legea nr. 164/2014 reprezintă chiar noua reglementare-cadru în această materie specială, aplicabilă deci tuturor situațiilor - în lipsa vreunei distincții speciale operate de legiuitor - și nu doar vreunei situații anume determinate, astfel cum impune art. 15 alin. (3) invocat de parte. După cum rezultă din înseși prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, abrogarea implicită este una dintre formele de abrogare a normelor juridice, astfel încât ulterior adoptării art. 4 din Legea nr. 164/21014, judecătorul nu mai avea a se raporta la prevederile anterioare ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 și cu atât mai puțin la norme anterioare inferioare din punct de vedere legislativ, precum art. 2 alin. (4) din Anexa la H.G. nr. 1120/2006 prin care au fost reglementate Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, articol emis chiar în aplicarea textului legal abrogat. Reținând informativ că și jurisprudența instanței supreme este în aceeași direcție cu cea expusă (a se vedea de exemplu, decizia civilă nr. 2475/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă), Înalta Curte, față de cele reținute, constată că instanța de apel a aplicat corect în cauză reglementările legale și principiile generale ale dreptului, inclusiv în ceea ce privește aplicarea în timp a Legii nr. 164/2014 și în mod corect a ajuns la concluzia că apelul formulat de reclamantă nu este fondat. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ. și că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.