ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 217/2025

Obiectul cererii de revizuire Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, la data de 4 august 2022, sub nr. x/2022, revizuenții A. și B. în contradictoriu cu intimații Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect, Sector 4 București - Subcomisia Locală de Fond Funciar Sector 4 București prin Primar, C. și D., au solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei civile nr. 1888A din 5 iulie 2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, motivat de faptul că hotărârea este potrivnică și încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile definitive nr. 1632/04.06.1948 pronunțate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/1948. I.

Hotărârea Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 284A din 7 martie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B., împotriva deciziei civile nr. 1888/05.07.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimații Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect, Sector 4 București - Subcomisia Locală de Fond Funciar Sector 4 București prin Primar, C. și D., ca inadmisibilă și a obligat revizuenții să plătească intimatului D. suma de 5000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. I.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 284A din 7 martie 2024, au formulat recurs A. și B., invocând drept motive de recurs, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-revizuenți au susținut că instanța de revizuire, fără să motiveze în fapt și în drept, a stabilit faptul că sentința civilă nr. 1632/04.06.1948, pronunțată de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/1948, ar fi o hotărâre de expedient, care nu ar avea autoritate de lucru judecat. În hotărârea atacată se repetă de mai multe ori faptul că instanța ar fi luat act de exercitarea de către părți a unui act de dispoziție, instanța folosind formulări precum "se constată că sentința din 1948 este o hotărâre de expedient". Deși recurenții-revizuenți au contestat acest fapt, în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței că sentința menționată este într-adevăr de expedient. Instanța este obligată să analizeze și să prezinte în motivarea sa modalitatea în care a fost soluționat litigiul din 1948, probele în temeiul cărora s-a pronunțat instanța, în ce constă dispozitivul sentinței, dacă este sau nu alcătuit din convenția intervenită între părți. Lipsind aceste elemente, instanța superioară nu poate verifica legalitatea hotărârii instanței de fond, fapt care este de natură să atragă casarea hotărârii în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Recurenții-revizuenți au precizat că au depus, atașat notelor de probe din 06.12.2023, înscrisurile din dosarul din anul 1948. Au mai susținut că instanța de revizuire nu a analizat motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și din perspectiva hotărârii primei instanțe, respectiv sentința nr. 15182/02.11.2021 a Judecătoriei Sectorului 4 București, deși calea extraordinară de atac a fost îndreptată și împotriva acestei hotărâri care evocă fondul și a rămas definitivă prin decizia instanței de apel. Or, analiza considerentelor hotărârii primei instanțe, care încalcă autoritatea de lucru judecat a hotărârii din anul 1948 sub aspectul său pozitiv, era necesară atât din perspectiva obligației instanței de a prezenta argumente logico-juridice cu privire la toate aspectele deduse judecății, cât și raportat la specificul acestei cauze și al motivului de revizuire invocat, având în vedere faptul că instanța de apel nu a analizat motivul invocat de recurenții-revizuenți privind încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței pronunțate în dosarul nr. x/1948, astfel că existența contrarietății trebuie verificată în raport de hotărârea pronunțată de Judecătoria Sectorului 4 București. În ceea ce privește motivele contradictorii, recurenții-revizuenți au susținut că la ultima filă a hotărârii recurate, primul paragraf, instanța de fond apreciază că instanța de apel (decizia civilă nr. 1888A/2022) "a analizat această apărare [referitoare la autoritatea de lucru judecat], dedusă din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (...)" dar că nu ar fi putut fi invocată excepția autorității de lucru judecat nefiind îndeplinită identitatea de obiect, cauză și părți. Rezultă că nu ar putea fi invocată autoritatea de lucru judecat atunci când este vorba de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat și că instanța de apel, în hotărârea atacată cu revizuire, nu ar fi soluționat astfel această excepție, deși s-a pronunțat cu privire la ea. Este de neînțeles cum instanța ar putea să se pronunțe pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat fără să analizeze dacă există sau nu autoritate de lucru judecat, instanța de fond pronunțând astfel nu numai o hotărâre nemotivată dar si contradictorie, care nu oferă argumente juridice care să susțină concluzia la care a ajuns. În situația în care s-ar fi pronunțat instanța de apel în decizia nr. 1888A/2002 pe autoritatea pozitivă de lucru judecat, era obligatorie punerea în discuția părților a excepției autorității de lucru judecat și a tuturor elementelor acesteia, precum și menționarea admiterii sau respingerii excepției în dispozitivul hotărârii, conform dispozițiilor procedurale legale. Or, aceste lucruri lipsesc din decizia nr. 1888A/2022. Astfel, în hotărârea recurată, instanța nu a motivat și nu a clarificat aceste aspecte, neexplicând în fapt și în drept cum este posibil să fie soluționată o excepție neinvocată și nemenționată în dispozitiv. În paragraful următor, instanța de fond apreciază, fără să motiveze cum a ajuns la această concluzie, că nu ar fi îndeplinită nici condiția ca a doua hotărâre (decizia nr. 1888A/2022) să încalce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fără să analizeze elementele prevăzute de lege ale acestei excepții (încălcând astfel și normele de drept material care reglementează excepția autorității de lucru judecat, art. 430, 431, 432 C. proc. civ.), motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. În concluzie, recurenții-revizuenți au solicitat casarea hotărârii atacate ca fiind nemotivată și trimiterea cauzei spre rejudecare, urmând ca instanța de fond să cerceteze modalitatea în care a fost soluționată în concret cauza din 1948 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/1948, precum și conținutul dispozitivului acestei sentințe, indicând în concret cum a ajuns la concluzia și de unde rezultă că în 1948 instanța "a luat act" de înțelegerea părților. Un alt motiv de recurs invocat de recurenții-revizuenți este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv, recurenții-revizuenți au susținut că instanța de revizuire a încălcat dispozițiile de drept material prevăzute de art. 430 C. proc. civ., problema de drept în discuție fiind aceea dacă imobilul din str. x are teren în indiviziune și dacă există părți comune. Recurenții-revizuenți din prezenta cauză au solicitat anularea titlului de proprietate emis pentru intimații E., având ca obiect o suprafață teren în indiviziune cu reclamanții revizuienți, având în vedere că imobilul a fost partajat între autorii părților în 1948, dată la care nu au mai rămas niciun fel de părți comune și nici cote indivize asupra terenului. Atât soții Udroiu cât și recurenții-revizuenți au calitatea de avânzi cauză ai părților din sentința nr. 1632/1948, pronunțată în dosarul nr. x/1948. Prin urmare, în mod evident este vorba de soluționarea aceleiași probleme de drept și de autoritatea pozitivă de lucru judecat, sentința din 1948 reprezentând o hotărâre definitivă. Au mai susținut că sentința pronunțată în anul 1948 trebuie să fie interpretată în conformitate cu dispozițiile art. 271 și 272 C. proc. civ., forma în vigoare la data pronunțării acestei hotărâri. Or, în speță, instanța de fond a încălcat aceste prevederi legale, întrucât sentința dată în dosarul nr. x/1948 nu întrunește condițiile prevăzute de normele de drept anterior indicate. Dispozitivul hotărârii nu este alcătuit din înțelegerea părților, ci este un act de dispoziție al instanței care arată următoarele: "admite acțiunea formulată de F. (...) împotriva pârâtei G.; dispune partajarea imobilului din str. x, rămas în indiviziune de pe urma defunctului H., astfel cum s-a convenit între părți prin convenția scrisă". Prin urmare, dispozitivul hotărârii este reprezentat de decizia instanței de admitere a cererii de chemare în judecată și nu de convenția părților, lipsind chiar și sintagma că instanța "ar lua act" de vreo convenție. Mai mult, convenția la care face referire sentința nu se referă la tranzacție judiciară, ci la o convenție dată de Consiliul de Familie în temeiul art. 602 și următoarele din C. proc. civ. în vigoare la data respectivă. Prin sentința pronunțată în dosarul nr. x/1948, instanța s-a pronunțat în sensul admiterii acțiunii și a dispus partajul, având în vedere lotizarea din convenție și raportul de expertiză întocmit în cauză. Prin încheierea din data de 12.04.1948, pronunțată în dosarul nr. x/1948, depusă la dosar, s-a reținut considerentul că instanța investită în dosarul nr. x/1948 urmează a tranșa acțiunea de partaj, neexistând astfel o autorizare specială a instanței tutelare în sensul menționat prin încheierea nr. 276/15.03.1948, respectiv în vederea soluționării partajului printr-o tranzacție judiciară. Din sentința pronunțată în dosarul nr. x/1948 reiese că viza consiliului de familie privea vinderea la licitație publică a imobilului și consemnarea banilor pe numele minorului I. și nicidecum partajul acestui imobil. Astfel, întrucât fiul defunctului era minor, reprezentat de mama sa, G., instanța nu a putut să ia act de convenție și să pronunțe o hotărâre de expedient pentru că tutorele minorului nu putea să renunțe la o parte din imobil și să îl treacă în proprietatea soției supraviețuitoare a defunctului în dauna fiului său, fără viza consiliului de familie. În aceste condiții instanța a ținut cont numai de propunerea de lotizare a părților din convenția de partaj, întrucât asupra partajului nu a existat viza consiliului de familie. Instanța a dispus partajul bunului cu forță executorie, ținând cont, așa cum reiese și din sentința din 1948 și de un raport de expertiză întocmit în cauză, care este depus la dosarul de revizuire. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-revizuenți au susținut că instanța a încălcat art. 430 alin. (2) C. proc. civ., apreciind că nu ar putea să fie invocată excepția autorității pozitive de lucru judecat. Astfel, instanța modifică în mod nepermis conținutul art. 430 alin. (2) care privește în mod expres faptul că puterea de lucru judecat privește și "dispozitivul precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă". Apreciind că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu ar face obiectul excepției autorității de lucru judecat, instanța a încălcat și art. 432 C. proc. civ., care dispune că "excepția autorității de lucru judecat poate să fie invocată (...)" fără să distingă între tipurile de putere de lucru judecat definite la art. 430 C. proc. civ. care pot să facă obiectul excepției și ubi lex non distinquit nec nos distinquere debemus. Așadar, instanța de fond, apreciind că nu ar fi putut fi invocată excepția autorității pozitive de lucru judecat în cauza soluționată prin decizia nr. 1888A/2022, a încălcat și efectele lucrului judecat reglementate de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată și atunci când este vorba de efectul pozitiv al puterii lucrului judecat, aceasta fiind calea procedurală prin care se pun în discuția părților aceste aspecte. În concluzie, recurenții-revizuenți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În probațiune, au solicitat încuviințarea probei cu înscrisurile de la dosar. I.

Apărările formulate în cauză I.6.1. Întâmpinarea formulată de intimații D. și C. Prin întâmpinarea formulată, intimații D. și C. au invocat excepția nulității recursului, motivat de faptul că cererea nu este semnată de recurenți. În acest sens, au solicitat să se facă aplicarea Deciziei ICCJ nr. 520/2019 și să se dispună anularea recursului ca nesemnat, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. Totodată, au invocat și excepția inadmisibilității recursului, întrucât dosarul nr. x/2021 a avut ca obiect fond funciar, titlul de proprietate atacat fiind emis în baza Legii nr. 18/1991, iar prin cererea de revizuire se tinde la modificarea hotărârilor pronunțate în respectivul dosar. Față de obiectul dosarului nr. x/2021 a cărui reformare este urmărită de recurenți, rezultă că sunt incidente dispozițiile art. 483 alin. (2) coroborate cu dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. j) 3 ) C. proc. civ., recursul declarat împotriva hotărârilor din acel dosar fiind inadmisibil. Pe fondul recursului, intimații au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susținând că nu se aduc argumente concrete și efective care să combată corectitudinea considerentelor și a soluției hotărârii atacate și care să înfrângă temeiurile de drept avute în vedere la pronunțarea acesteia. I.6.2. Întâmpinarea formulată de intimata Subcomisia Locală de Fond Funciar sector 4 București prin Primar Prin întâmpinarea formulată, intimata a solicitat respingerea recursului ca nefondat. În ceea ce privește presupusa lipsă integrală a motivării soluției, intimații au susținut că recurenții-revizuenți contestă în realitate modalitatea în care instanța a înțeles să argumenteze soluția dispusă în cauză. De asemenea, a învederat că soluția instanței este argumentată atât în fapt, cât și în drept. Nefondat este și motivul de recurs privind lipsa analizării motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și din perspectiva primei instanțe, respectiv sentința civilă nr. 15182/02.11.2021, întrucât în considerentele hotărârii atacate, acest motiv de revizuire este analizat. Și motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, instanța de apel stabilind în mod corect că în prezenta cauză nu există autoritate de lucru judecat, întrucât nu este îndeplinită condiția triplei identități cerută de lege. Instanța de apel a aplicat în mod corect dispozițiile art. 430 C. proc. civ. și a stabilit faptul că în cauză nu există două hotărâri potrivnice și implicit nici autoritate de lucru judecat a hotărârii de expedient din anul 1948, cât timp instanța de judecată nu a dat nicio dezlegare obligatorie niciunei chestiuni litigioase, luând act de tranzacția părților. Referitor la legea aplicabilă sentinței pronunțate în anul 1948, se arată că nu pot fi primite susținerile recurenților, întrucât instanța nu a fost învestită cu analizarea legalității sentinței civile pronunțate în 1948, ci cu analizarea efectelor pe care această hotărâre le produce în prezent, analiză pe care a efectuat-o în mod corect. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat, întrucât dispozițiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză. I.6.3. Întâmpinarea formulată de intimata Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect Prin întâmpinarea formulată, intimata a susținut că recurenții-revizuenți au reiterat prin cererea de recurs aceleași motive pe care le-au suspus atenției instanței de revizuire. Totodată, a învederat că în cauză nu se pune problema autorității de lucru judecat în manifestarea sa de excepție procesuală ce corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată. În concluzie, a solicitat să se constate că recursul este nul. I.6.4. Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare formulat, recurenții-revizuenți au învederat că cererea de recurs a fost în mod legal semnată, motiv pentru care au solicitat respingerea excepției nulității invocate de intimații D. și C.. De asemenea, au solicitat respingerea excepției nulității invocate, susținând că au fost respectate exigențele prevăzute de lege în ceea ce privește conținutul cererii de recurs. Au mai susținut că recursul este admisibil, cererea de revizuire fiind întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin 1 pct. 8 C. proc. civ., astfel că au solicitat respingerea excepției inadmisibilității. Pe fondul recursului, au solicitat admiterea acestuia. I.

Procedura de filtru derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 06 iunie 2024 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris și procesul-verbal de repartizare aleatorie . În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ. coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 alin. (5) și alin. (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 24 septembrie 2024 s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 14 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 14 ianuarie 2025, instanța de recurs a respins excepția nulității, precum și excepția inadmisibilității recursului și a rămas în pronunțare cu privire la cererea de recurs, amânând pronunțarea pentru data de 28 ianuarie 2025 pentru a da posibilitate intimaților D. și C., a căror cerere de amânare a fost respinsă, să depună la dosar concluzii scrise. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, A. și B. au solicitat, în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., revizuirea deciziei nr. 1888A din 5 iulie 2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă, motivat de faptul că aceasta este potrivnică și încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 1632 din 4 iunie 1948 pronunțate de Tribunalul Ilfov în dosarul nr. x/1948. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 287A din 7 martie 2024, recurată în prezentul dosar, a respins ca inadmisibilă cererea de revizuire, reținând, în esență, că hotărârea din 1948 este o hotărâre de expedient ce nu este înzestrată cu autoritate de lucru judecat și că în litigiul soluționat definitiv prin decizia civilă nr. 1888/2022 s-a analizat eventuala incidență a autorității de lucru judecat a sentinței nr. 1632 din 1948 a Tribunalului Ilfov. Printr-un prim motiv de recurs, circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-revizuenți au criticat decizia curții de apel pe motiv că instanța nu a motivat faptul că sentința civilă nr. 1632 din 4 iunie 1948 ar fi o hotărâre de expedient, care nu ar avea autoritate de lucru judecat, precum și pe motiv că hotărârea ar cuprinde argumente contradictorii. Verificând hotărârea atacată cu recurs, prin prisma respectării cerințelor legale de indicare a motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurenților, că aceasta îndeplinește exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele relevante fiind următoarele: "Se observă că sentința din anul 1948 este o hotărâre de expedient prin care instanța a luat act de învoiala părților referitoare la partajarea imobilului situat în str. x. Hotărârea de expedient este o tranzacție judiciară, adică un contract intervenit între părți sub auspiciile justiției. Tranzacția judiciară este o formă de conciliere cu scopul de a rezolva diferendele unui litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia sfârșit. Instanța ia act de exercitarea de către părți a unui act de dispoziție procesual în vederea stingerii litigiului prin înfățișarea tranzacției, fără a se mai solicita concursul instanței în vederea soluționării pretențiilor deduse judecății. Ca atare, în acest caz, analiza instanței este redusă la verificarea condițiilor de fond si de forma ale tranzacției iar hotărârea care consfințește învoiala părților este un contract intervenit între părți sub auspiciile justiției si anume un contract judiciar. O astfel de hotărâre judecătorească nu este rezultatul unor dezbateri contradictorii, nu stabilește o situate de fapt în funcție de probele administrate si nu aplică dispozițiile legale incidente situației de fapt. Prin urmare, hotărârea de expedient are valoarea unui act autentic și constituie titlu executoriu însă nu are putere de lucru judecat câtă vreme pretențiile părților nu au format în concret obiectul unei judecăți. Ca atare, în privința hotărârilor de expedient nu se poate susține autoritatea de lucru judecat, nici sub formă de excepție procesuală și nici sub formă de prezumție". Așadar, din conținutul considerentelor deciziei atacate, anterior redate, rezultă că instanța de revizuire, expunând un raționament logico-juridic clar, a explicat de ce a apreciat că sentința Tribunalului Ilfov este o hotărâre de expedient care nu are autoritate de lucru judecat. În acest sens, a statuat că prin hotărârea din anul 1948 doar s-a luat act de înțelegerea părților, aceasta nefiind rezultatul unei judecăți complete în cadrul căreia să fi avut loc dezbateri contradictorii, probatorii administrate sau decelată situație de fapt bazată pe probele administrate. Cum obiectul judecății finalizate prin pronunțarea hotărârii din anul 1948 nu a fost reprezentat de dezbaterea pretențiilor părților prin intermediul probelor administrate, instanța de revizuire a apreciat că această hotărâre nu are putere de lucru judecat. Așa fiind, nu se poate reține că instanța de revizuire nu a expus argumentele pentru care a apreciat că hotărârea pronunțată în anul 1948 este o hotărâre de expedient, iar pentru a ajunge la această concluzie se constată că instanța de revizuire nu era obligată să prezinte în detaliu modalitatea în care a fost soluționat litigiul din anul 1948 și nici probele în baza cărora a fost pronunțată respectiva hotărâre, cum în mod eronat susțin recurenții-revizuenți. Concluzia se impune întrucât în procedura revizuirii instanța de revizuire nu este îndreptățită să verifice legalitatea și temeinicia hotărârilor pretins a fi potrivnice, ci este limitată doar la a verifica respectarea principiului autorității de lucru judecat, prin restabilirea situației determinate de eventuala nesocotire a acestuia. Tot subsumat ipotezei cazului de casare privind nemotivarea, recurenții-revizuenți reclamă și faptul că instanța de revizuire nu a analizat motivul reglementat de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și din perspectiva hotărârii primei instanțe (sentința civilă nr. 15182/02.11.2021 a Judecătoriei Sectorului 4 București), deși calea de atac a fost îndreptată și împotriva acestei hotărâri. Înalta Curte constată că sentința civilă nr. 15182/02.11.2021 a Judecătoriei Sectorului 4 București a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1888A/05.07.2022 a Tribunalului București, secția a III-a civilă prin care s-a respins apelul ca nefondat, decizie împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire soluționată prin hotărârea atacată cu recurs. Așadar, raportarea la decizia Tribunalului București (decizia civilă nr. 1888A/05.07.2022) echivalează cu raportarea la sentința primei instanțe (sentința civilă nr. 15182/02.11.2021), însă în forma finală (incluzând considerentele) în care aceasta din urmă a fost reformată prin decizia instanței de apel. În aceste coordonate, Înalta Curte constată că a fost respectată garanția procesuală a motivării hotărârii judecătorești și din această perspectivă distinctă invocată de recurenți, situația evidențiată de recurenții-revizuenți neîncadrându-se așadar, în ipoteza afirmată a motivului de casare invocat (nemotivarea hotărârii). În ceea ce privește motivarea contradictorie, recurenții-revizuenți susțin că din primul paragraf al ultimei file a deciziei recurate rezultă că nu ar putea fi invocată autoritatea de lucru judecat atunci când este vorba de efectul pozitiv al puterii de lucru judecat și că instanța de apel în hotărârea atacată cu revizuire nu ar fi soluționat astfel această excepție, deși s-a pronunțat cu privire la ea, ceea ce - afirmă recurenții - ar fi contradictoriu întrucât este de neînțeles cum instanța ar putea să se pronunțe pe efectul pozitiv al autorității de lucru judecat fără să analizeze dacă există sau nu autoritate de lucru judecat. Și acest aspect semnalat de recurenții-revizuenți este nefondat. Astfel, examinând hotărârea recurată, Înalta Curte observă că instanța de revizuire a reținut: "În plus, în motivul V din apelul declarat revizuenții din prezenta cauză, finalizat prin decizia a cărei revizuire se solicită, aceștia au expus aceeași apărare, în sensul că "prin argumentele ce țin de pretinsul caracter indiviz al terenurilor de la nr. 17, instanța de fond a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinței civile definitive nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov ..." (penultimul paragraf, fila x, decizia recurată). În considerentele deciziei civile nr. 1888/05.07.2022 Tribunalul București, secția a III-a civilă, a arătat că "Referitor la motivul V de apel, privind depășirea limitelor învestirii, anume apelul formulat împotriva considerentelor sentinței, tribunalul constată că prin cele reținute la par. 3, pag 12 din sentință, instanța nu aduce atingere autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov, întrucât, pe de-o parte, prin aceasta, luându-se act de o convenție de partaj a părților, nu are atașat efectul autorității de lucru judecat, iar pe de altă parte, considerentele fac trimitere la disp. art. 649 alin. (1) lit. a) C. civ., care, ținând seama de situația de fapt reținută corect, construcțiile părților fiind într-una și aceeași clădire, sunt just aplicate și reținute. Prin urmare, instanța de apel a analizat această apărare, dedusă din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, căci excepția autorității de lucru judecat nu avea cum să fie invocată câtă vreme așa cum s-a arătat deja, în cauză nu suntem în ipoteza ca hotărârea să fie pronunțată în aceeași pricină, adică să existe tripla identitate"(ultimele paragrafe, fila x din decizia recurată - primul paragraf, fila x din decizia recurată). Din cuprinsul considerentelor expuse, se observă așadar, că instanța de revizuire a constatat în prealabil că instanța de apel a analizat apărarea (care reprezenta motivul V de apel) apelanților-reclamanți (recurenții-revizuenți din prezentul dosar) referitoare la nesocotirea puterii de lucru judecat a hotărârii din anul 1948 - sentința civilă nr. 1632/04.06.1948 - de către instanța de fond, reținând că aceasta nu a adus atingere hotărârii din 1948. Concluzia instanței de apel expusă în primul paragraf al ultimei file a deciziei recurate nu are înțelesul dat de recurenți. Astfel, împrejurarea că instanța a făcut referire la excepția autorității de lucru judecat, fără a menționa expres funcția negativă a autorității de lucru judecat, nu are nicio consecință asupra legalității deciziei, cu atât mai mult cu cât a avut în vedere chiar această funcție, reținând în mod expres în finalul paragrafului, că "în cauză nu suntem în ipoteza ca hotărârea să fie pronunțată în aceeași pricină, adică să existe tripla identitate". Astfel cum se va ilustra în continuarea prezentei decizii de recurs, autoritatea de lucru judecat sub aspect pozitiv poate fi invocată inclusiv ca apărare de fond și nu obligatoriu prin intermediul excepției procesuale a autorității de lucru judecat. Rezultă, așadar, în temeiul acestor argumente, că, potrivnic susținerii recurenților, nu subzistă nicio contradicție în cadrul considerentelor aptă să atragă nelegalitatea deciziei atacate pe baza motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Realizând distincția în cuprinsul deciziei recurate între mijloacele procesuale de invocare a autorității de lucru judecat, respectiv excepție procesuală și apărare de fond și arătând că doar în situația aspectului negativ al autorității de lucru judecat se poate invoca excepția procesuală, instanța de revizuire a lămurit pe deplin aceste aspecte, neputându-i-se așadar, reproșa nici din această perspectivă, vreo lipsă de motivare care să atragă incidența aceluiași motiv de revizuire invocat, reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. În fine, sub un ultim aspect invocat de recurenți din perspectiva aceluiași motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., aceste părți procesuale au arătat că instanța de revizuire ar fi reținut că nu este îndeplinită condiția ca decizia civilă nr. 1888/2022 să încalce efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, fără să ofere vreo motivație sub acest aspect. Contrar criticii recurenților, instanța de recurs observă că atât timp cât prin decizia recurată, instanța de revizuire a constatat în prealabil că în cuprinsul deciziei civile de apel s-a analizat aspectul autorității de lucru judecat a sentinței din 1948 și tot acolo s-a concluzionat în sensul că autoritatea nu este înfrântă, rezultă atunci că aprecierea finală a instanței de revizuire, considerată de către recurenți ca nefiind motivată, își găsește în realitate fundamentul său, fundament determinat chiar de respectarea autorității de lucru judecat a celor statuate în această direcție prin decizia civilă nr. 1888/2022 a Tribunalului București. Această concluzie se impune întrucât o apreciere contrară a instanței de revizuire ar fi determinat încălcarea chiar a aspectului pozitiv al autorității de lucru judecat a deciziei civile nr. 1888/2022 care a statuat că autoritatea nu a fost încălcată. Așadar, nici din acest unghi de vedere nu este incident cauzei motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenți, relativ omisiunii de motivare din partea instanței de revizuire a constatării formulate. Printr-un al doilea motiv de recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-revizuenți critică decizia atacată pe motiv că instanța de revizuire ar fi încălcat dispozițiile prevăzute de art. 430 C. proc. civ. Subsumat acestui motiv, recurenții-revizuenți susțin că sentința pronunțată în anul 1948 este o hotărâre definitivă, nu este o hotărâre de expedient, întrucât nu întrunește condițiile prevăzute de art. 271-272 C. proc. civ. forma în vigoare la data pronunțării acestei hotărâri, este pronunțată pe baza probelor administrate, soluția fiind de partajare a bunului și trebuie interpretată în conformitate cu legea în vigoare la data respectivă. De asemenea, susțin că în cauza rezolvată definitiv prin decizia civilă nr. 1888/2022 s-a soluționat aceeași problemă de drept ca în dosarul în care a fost pronunțată sentința anterior menționată, respectiv problema "dacă imobilul din str. x are teren în indiviziune și dacă există părți comune", astfel că ar fi în opinia recurenților, incidentă autoritatea pozitivă de lucru judecat. Sub un prim aspect în această direcție, Înalta Curte observă că dezvoltarea acestui motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă incidența acestui caz de casare, nefiind susținută o încălcare a normelor de drept material, ci este vizată o încălcare a unor norme de drept procesual (art. 430 C. proc. civ. 2013, art. 271 - art. 272 C. proc. civ. 1865 sau art. 602 - art. 606 C. proc. civ. 1865). Prin urmare, criticile formulate se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., context în care vor fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare împreună cu cele ce vizează încălcarea dispozițiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ. (instanța de revizuire a apreciat că nu ar putea să fie invocată excepția autorității de lucru judecat), art. 431 C. proc. civ., dar și încălcarea dispozițiilor art. 432 C. proc. civ. (instanța de revizuire a apreciat că efectul pozitiv al puterii de lucru judecat nu ar face obiectul excepției autorității de lucru judecat), critici pe care recurenții-revizuenți le-au circumscris motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. printr-un al treilea motiv de recurs configurat în cererea de recurs. În acest context, instanța de recurs va analiza criticile mai sus redate în cadrul unor considerente comune. Astfel, Înalta Curte observă că, analizând incidența motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de revizuire a apreciat că părțile, obiectul și cauza acțiunilor soluționate în cadrul dosarelor nr. x/1948 al Tribunalului Ilfov și nr. x/2021 al Tribunalului București, secția a III-a civilă nu sunt identice. În acest sens, a observat că în dosarul nr. x/1948 al Tribunalului Ilfov (primul proces), F., în calitate de reclamantă, a solicitat, în contradictoriu cu I. prin tutorele său legal G., ieșirea din indiviziune cu privire la bunurile imobile rămase de pe urma defunctului H.. În dosarul nr. x/2021 (al doilea proces), B. și A., în calitate de reclamanți, au solicitat, în contradictoriu cu C. și D., Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect, Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin prefect, Sectorul 4 București-Subcomisia Locală de fond funciar sector 4 București prin primar, în calitate de pârâți, constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. x din 07.07.2008 și a Ordinului Prefectului București nr. 328 din 02.07.2008, ce a stat la baza emiterii titlului de proprietate. Instanța de revizuire a constatat că în speță, chestiunea litigioasă din cele două procese este diferită, în dosarul nr. x/1948, instanța nefiind învestită cu o acțiune în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. x din 07.07.2008 și a Ordinului Prefectului nr. 328 din 02.07.2008, ci cu o acțiune de partaj. Prin dispozițiile art. 431 C. proc. civ. sunt reglementate cele două forme de manifestare a autorității de lucru judecat (negativă și pozitivă), care dau expresie celor două reguli fundamentale potrivit cărora o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată și, pe de altă parte, o constatare judecătorească, în sensul de soluție dată raporturilor deduse judecății, nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre, întrucât ea este prezumată ca fiind expresia adevărului judiciar. Forma negativă sau efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat presupune ca o judecată să nu poată avea loc decât o singură dată, cu interdicția de a fi readusă în fața justiției, în condițiile identității de părți, cauză și obiect. Această formă este de natură să asigure evitarea contradicțiilor între dispozitivele hotărârilor judecătorești. Forma pozitivă sau efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, consacrat în alin. (2) al art. 431 C. proc. civ., înseamnă că oricare dintre părți poate opune, într-un proces, lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. De data aceasta nu este necesară tripla identitate de elemente cerută în cazul efectului negativ, fiind suficientă suprapunerea chestiunii litigioase. Astfel, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat funcționează, astfel cum s-a menționat anterior, atunci când în al doilea proces se pune în discuție o chestiune rezolvată printr-o hotărâre anterioară și nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese. Spre deosebire de efectul negativ, cel pozitiv are drept scop prevenirea contrazicerilor la nivelul considerentelor hotărârilor judecătorești. În același timp însă, dată fiind relativitatea efectelor autorității de lucru judecat, se impune să existe identitate de părți, pentru ca aceea ce s-a tranșat jurisdicțional anterior să poată fi opus cu efect obligatoriu în noul proces. În raport cu aspectele arătate, efectul pozitiv sau negativ al lucrului judecat se manifestă doar în ceea ce privește persoanele care au participat la proces. În cauză, sub un prim aspect, se impune constatarea că părțile nu sunt aceleași în cele două procese, reclamanții și pârâții din al doilea proces, B. și A., C. și D., Instituția Prefectului Municipiului București prin Prefect, Comisia Municipiului București pentru Stabilirea Dreptului de proprietate privată asupra terenurilor prin prefect, Sectorul 4 București-Subcomisia Locală de fond funciar sector 4 București prin primar, neavând calitatea de părți în primul dosar. În consecință, în privința lor, concluzia este aceea că hotărârea nu poate fi ignorată, dar aceasta li se va opune ca simplu fapt juridic, ca mijloc de probațiune împotriva căruia le este permisă dovada contrară. Obligativitatea efectelor hotărârii judecătorești și imposibilitatea reluării dezbaterilor judiciare asupra unor chestiuni litigioase dezlegate rămân aplicabile sferei părților, care au avut posibilitatea să-și afirme pretențiile și să-și apere poziția în cadrul procesului desfășurat în prezența lor, cu respectarea tuturor garanțiilor procesuale. Pe de altă parte, elementul relevant expus în analiza instanței de revizuire este acela că, pentru a opera cazul de revizuire invocat, este necesar ca în al doilea dosar să nu se fi invocat autoritatea de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța de judecată să fi omis să se pronunțe asupra ei. În acest sens, instanța a constatat că revizuenții au invocat în dosarul nr. x/2021, în fața instanței de apel, apărarea, ce a făcut obiectul motivului de apel V, potrivit căreia "prin argumentele ce țin de pretinsul caracter indiviz al terenurilor de la nr. 17, instanța de fond a nesocotit puterea de lucru judecat a sentinței civile definitive nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov (...)". Cu privire la această apărare, dedusă, astfel cum a reținut instanța de revizuire, din efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, instanța de apel s-a pronunțat și a constatat că instanța de fond, prin sentința civilă nr. 15182/02.11.2021, nu a adus atingere autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1632/06.06.1948, atunci când a reținut că terenul în suprafață de 568 mp și cel în suprafață de 91 mp sunt în indiviziune, cele aferente curții neputând fi partajabile, cel puțin în parte, precum și că aceste suprafețe de teren nu au fost supuse partajului în natură pentru a putea fi bunuri individuale aparținând fiecărui proprietar, reținând, totodată, și incidența dispozițiilor art. 649 alin. (1) lit. a) C. civ. în referire la terenurile de sub construcții. Instanța de apel a motivat în acest sens că sentința civilă nr. 1632 din 4 iunie 1948 a Tribunalului Ilfov nu este o hotărâre cu autoritate de lucru judecat, întrucât este o hotărâre de expedient prin care s-a luat act că între părți a intervenit o convenție de partaj, adică a avut loc o învoială referitoare la partajarea imobilului situat în str. x și a realizat totodată, trimitere și la prevederile art. 649 alin. (1) lit. a) C. civ. prin raportare la situația de fapt pe care a apreciat-o a fi fost corect reținută. Or, astfel cum este îndeobște cunoscut potrivit art. 430 - art. 432 C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se atașează automat hotărârii prin care se soluționează în tot sau în parte fondul procesului, dar și atunci când se statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident procedural, cât și asupra unor chestiuni litigioase, dezlegate în cuprinsul considerentelor. Deși recurenții-revizuenți se arată nemulțumiți de faptul că instanța de revizuire a apreciat că nu există autoritate de lucru judecat în cauză, critica nu poate fi primită, întrucât instanța de apel a tranșat în sens negativ asupra incidenței autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1632/1948 în cauza ce îi fusese dedusă judecății, astfel încât reanalizarea acesteia în procedura de revizuire, cum de fapt sugerează recurenții-revizuenți prin ansamblul criticilor din cererea de recurs arondate motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., ar însemna o înfrângere a dezlegărilor date cu autoritate de lucru judecat de instanța de apel asupra chestiunii legate de această incidență. Situația premisă pentru incidența motivului de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este ignorarea hotărârii anterioare: fie aceasta nu a fost cunoscută de instanța care a soluționat cauza, fie autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri nu a fost invocată în fața acesteia sau, deși a fost invocată, instanța a omis să se pronunțe asupra ei. În cazul în care, astfel cum este situația din speță, aspectul autorității de lucru judecat a fost invocat și analizat în al doilea proces, instanța de revizuire nu poate proceda la o analiză a acelorași elemente, întrucât într-o astfel de situație, instanța de revizuire ar încălca autoritatea lucrului judecat rezultând din cea de-a doua hotărâre. Așadar, din această perspectivă, nici criticile din recurs aferente legii de verificare aplicabile sentinței pronunțate în anul 1948, instanța de recurs nu le poate primi, întrucât, așa cum s-a arătat supra în analizarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în calea extraordinară de atac a revizuirii, instanța de retractare nu este învestită cu analizarea sentinței civile nr. 1632/04.06.1948, aceasta neavând căderea de a exercita un control judiciar asupra legalității și temeiniciei acestei hotărâri și nici a celei pretins a-i fi potrivnice, ci verifică doar dacă ultima hotărâre a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității de lucru judecat ce rezultă din prima hotărâre, verificare pe care instanța a efectuat-o în mod corect, astfel cum s-a ilustrat mai sus. Similar, nu pot fi primite nici aserțiunile recurenților referitoare la încheierea din 12 aprilie 1948 pronunțată în dosarul nr. x/1948 și nici cele referitoare la faptul că instanța din 1948 ar fi ținut cont numai de propunerea de lotizare a părților din convenția de partaj, întrucât asupra partajului nu ar fi existat viza consiliului de familie. Aceste susțineri sunt străine de natura cauzei, instanța a cărei hotărâre se atacă nefiind învestită cu reanalizarea dosarului nr. x/1948. De altfel, se observă că prin decizia civilă nr. 1888/2022, instanța de apel a statuat că "instanța nu aduce atingere autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 1632/04.06.1948 a Tribunalului Ilfov, întrucât, pe de-o parte, prin aceasta, luându-se act de o convenție de partaj a părților, nu are atașat efectul autorității de lucru judecat" (pagina 37 a deciziei nr. 1888/2022), ceea ce echivalează cu statuarea prin respectiva deciziei asupra calificării juridice a respectivei sentințe civile drept o hotărâre de expedient, statuare definitivă care astfel, nu mai poate fi reevaluată, ea intrând în autoritatea de lucru judecat. Din această perspectivă, analiza (care există în decizia recurată, astfel cum s-a ilustrat supra în evaluarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.) instanței de revizuire asupra acestei calificări juridice a hotărârii din 1948 nu se mai impunea a fi realizată, chiar dacă ea a coincis ca rezultat cu statuarea citată din decizia civilă nr. 1888/2022. Așadar, ansamblul dezvoltat al criticilor recurenților privind greșita calificare juridică de către instanța de revizuire a respectivei sentințe din 1948 ca reprezentând o hotărâre de expedient, nu poate fi primit, întrucât el vizează un aspect litigios tranșat în cadrul deciziei civile nr. 1888/2022 și care nu mai poate fi reevaluat, motivarea instanței de revizuire sub acest aspect punctual impunându-se așadar, a fi schimbată potrivit prezentelor argumente. Aceste argumente însă, nu determină reformarea deciziei recurate, întrucât fundamentul prim expus de instanța de revizuire, al soluției de respingere ca inadmisibilă a cererii de revizuire formulate, respectiv existența ca prim termen al revizuirii, a unei hotărâri de expedient neînzestrate cu atributul autorității de lucru judecat, subzistă integral și în raport de argumentele suplinitoare ilustrate. Tot din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenții au invocat încălcarea inclusiv a prevederilor art. 430 alin. (2) - art. 432 C. proc. civ., precum și ale art. 14 alin. (5) C. proc. civ. referitor la principiul contradictorialității, întrucât instanța de revizuire a apreciat că aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat nu poate fi invocat pe calea excepției procesuale a autorității de lucru judecat, făcând astfel distincție acolo unde legiuitorul nu realizează distincție. În referire la acest grup de critici, Înalta Curte, suplimentar considerentelor expuse supra în referire la distincția între aspectul pozitiv și cel negativ al autorității de lucru judecat, mai constată și că Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în Decizia nr. 62/2021 următoarele: "95. Totodată, este necesar a fi subliniat faptul că instituția juridică a autorității de lucru judecat și efectele (pozitiv și negativ) pe care lucrul judecat le produce nu sunt chestiuni juridice nou-introduse în ordinea juridică națională, acestea existând și aplicându-se și sub imperiul legislației anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. 96. Elementul de noutate adus prin noul C. proc. civ. este reprezentat de maniera formală de reglementare a acestei instituții, în sensul că ea este în prezent integrată în legea procedurală, în capitolul referitor la efectele hotărârilor judecătorești, spre deosebire de vechea legislație care, prin art. 1.200 pct. 4 și art. 1.201 din C. civ. adoptat în anul 1864 și prin art. 166 din C. proc. civ. adoptat în anul 1865, îi atribuiau în mod explicit numai valoarea de prezumție legală absolută și de excepție procesuală. 97. Chiar dacă reglementarea veche sugera opțiunea legiuitorului de a atribui lucrului judecat, în mod prevalent, rolul de prezumție ori de excepție procesuală menită să paralizeze o nouă acțiune cu identitate de părți, obiect și cauză, doctrina a semnalat caracterul defectuos al menționatului mod de reglementare, evidențiind că autoritatea de lucru judecat are efecte semnificativ mai largi decât cele de excepție procesuală (care ar însemna subordonarea existenței ei de promovarea unei acțiuni ulterioare, în cadrul căreia să se pună problema lucrului judecat deja) ori de simplu mijloc de probă (o prezumție care se sprijină, ca orice altă prezumție, pe probabilitatea conformității cu realitatea). Plecând de la realitatea că hotărârea judecătorească reprezintă un act jurisdicțional ce emană de la o putere publică a statului cu funcțiuni specifice, doctrina a evidențiat faptul că autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al hotărârii judecătorești, fiind o trăsătură ce deosebește fundamental acest act jurisdicțional de alte acte juridice. (...) Deosebirile anterior menționate existente în reglementările succesive relative la instituția juridică a autorității lucrului judecat au însă doar o natură tehnică și nu au adus vreo schimbare în privința modalității în care această instituție este privită și interpretată în practica instanțelor judecătorești și chiar în lucrările doctrinare ale autorilor consacrați". Așadar, instanța supremă însăși a recunoscut în cadrul mecanismului său de unificare a practicii judiciare, coexistența a mai multor mijloace procedurale de invocare a autorității de lucru judecat, nu doar cel al excepției procesuale reglementate în prezent de art. 432 C. proc. civ. Or, în speța dedusă judecății sale, instanța de revizuire s-a raportat la un alt mijloc procesual de invocare a autorității de lucru judecat, respectiv cel de apărare, mijloc regăsit distinct de cel al excepției procesuale. Într-adevăr, Înalta Curte constată că efectele autorității de lucru judecat, astfel cum rezultă din art. 431 din C. proc. civ., sunt: (1) efectul negativ sau extinctiv al lucrului judecat, de natură să împiedice o nouă judecată atunci când există identitate de calitate a părților, aceeași cauză juridică și același obiect al cererii de chemare în judecată, spre a se evita contradicția între dispozitivele hotărârilor judecătorești; (2) efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, de natură să permită oricăreia dintre părți să poată opune lucrul anterior judecat într-un litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Or, excepția autorității de lucru judecat reprezintă cu predilecție o formă de punere în valoare a efectului negativ, extinctiv, al autorității de lucru judecat. Elementele autorității de lucru judecat, atunci când se urmărește blocarea judiciară a celei de-a doua cereri, adică efectul negativ ori extinctiv, sunt: a) păr