ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1658/2024

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 București la data de 10.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat următoarele:

- să se constate intervenită rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 încheiat între reclamanta, în calitate de producator și pârâtă, în calitate de autor, în vederea realizării proiectului de film "Interzis" din culpa pârâtei, ca urmare a nerespectării de către aceasta a articolelor 3.3, 3.14, 5.1 - 5.3, 5.5 și 8.3 din contract;

- să oblige pârâta la plata către A. S.R.L. a unor daune, pentru prejudiciul cauzat, constând în:

a) plăți făcute de reclamanta în susținerea proiectului prin înscrieri la diverse concursuri și workshop-uri, inclusiv la CNC, în valoare de 6.270,12 RON;

b) contravaloarea serviciilor și a muncii efectuate de către A. S.R.L. pentru dezvoltarea și realizarea proiectului începând cu data semnării Contractului și până în prezent, în valoare totală de 10.000 euro;

c) suma de 1.500 euro constând în echivalentul premiului "C." în urma workshopului D., a cărei încasare de către reclamantă, în calitate de producător al filmului, a fost blocată de pârâtă;

- să oblige pârâta de a nu folosi acele materiale produse pentru realizarea filmului "Interzis" până la constatarea rezilierii contractului de regie nr. x/15.01.2020 din culpa pârâtei (în cazul în care acest proiect va fi realizat), fără acordul prealabil al reclamantei, corelativ cu

- obligarea pârâtei de a menționa societatea A., prin reprezentant E., în calitate de producător, în toate materialele realizate în legătura cu filmul "Interzis", de la generic la materialele de presă, formularele pentru participarea la festivaluri de film, de distribuție, producție sau orice alta forma de exploatare a filmului "Interzis", precum și de a menționa pe generic logourile colaboratorilor care au contribuit, prin intermediul reclamantei, la finanțarea si dezvoltarea Filmului;

- să oblige pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea reconvențională formulată la data de 2.06.2021, pârâta-reclamantă B. a solicitat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 din culpa reclamantei-pârâte A. S.R.L., precum și obligarea acesteia la plata sumei de 117.513 RON, cu titlu de daune-interese.

Prin sentința nr. 9239/16.09.2021, Judecătoria Sectorului 2 București, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 1122/04.07.2022, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată; a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 încheiat între reclamanta-pârâtă, în calitate de producător, și pârâta-reclamantă, în calitate de autor, în vederea realizării proiectului de film "Interzis" ca urmare a nerespectării acesteia din urmă a articolelor 3.3, 3.14, 5.1- 5.3, 5.5 și 8.3 din contract; a obligat pârâta-reclamantă la plata sumei de 7.500 euro reprezentând contravaloarea serviciilor și a muncii efectuate de către reclamanta-pârâtă pentru dezvoltarea și realizarea proiectului începând cu data semnării contractului și până în prezent; a obligat pârâta la plata sumei de 750 euro reprezentând jumătate din valoarea totală a premiului câștigat "C." în urma workshop-ului D.; a respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvențională ca neîntemeiată; a obligat pârâta-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.376,10 RON.

Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia nr. 709A/05.05.2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței menționate; a admis apelul principal declarat de apelanta-pârâtă B. împotriva aceleiași sentințe; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte și cererea reconvențională; a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 ca urmare a neexecutării imputabile ambelor părți; a obligat pârâta la plata către reclamanta a sumei de 750 euro reprezentând jumătatea din valoarea totală a premiului câștigat; a respins cererea de chemare în judecată pentru rest, ca neîntemeiată; a respins cererea reconvențională pentru rest, ca neîntemeiată; a compensat cheltuielile de judecată facute în primă instanță de ambele părți; a menținut restul dispozițiilor; a obligat apelanta-reclamanta sa plătească apelantei-pârâte suma de 4.050 RON cheltuieli de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei menționate, a declarat recurs reclamanta-pârâtă A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele:

Constatarea instanței de apel, potrivit căreia neexecutarea contractului de regie nr. x/15.01.2022 s-a produs din motive imputabile ambelor părți, este lipsită de fundament și contradictorie în raport cu probatoriul administrat în cauză și cu dispozițiile contractuale și/sau legale incidente.

Intimata-pârâtă nu a respectat cerințele menționate la articolele 3.3, 3.14, 5.1-5.3, 5.5 și 8.3 din contract, prin prisma faptului că a ales să își desfășoare activitatea fără a anunța înainte și fără a conveni cu reclamanta-pârâtă o modalitate de executare a activităților desfășurate de aceasta și a ales să își procure aparatura necesară filmării unui trailer, deși reclamanta i-a comunicat că îi poate pune la dispoziție astfel de aparate, nerespectând astfel indicațiile producătorului și neîncercând să hotărască împreună cu producătorul etapele producției.

La acestea se adaugă faptul că intimata-pârâtă, prin atitudinea refractară și ostilă în raport cu producătorul, a tulburat bunul mers al dezvoltării și exploatării filmului, folosind materiale realizate împreună cu producătorul în relație cu alți terți a refuzat participarea la anumite evenimente (festivalul F., spre exemplu, sau târguri de film/întâlniri), a solicitat contactarea unui al producător, punând astfel în pericol încheierea unor contracte de finanțare definitorii cu terți prin încetarea colaborării (pe care o recunoaște și în corespondență purtată) și, ulterior, continuarea proiectului fără implicarea producătorului.

Considerentele instanței de apel potrivit cărora obligația finanțării ce incumbă reclamantei este una de rezultat și nu a fost îndeplinită, aceasta fiind în culpă prin neasigurarea finanțării necesare realizării efective a filmului, nu au niciun fundament.

Reclamanta și-a asumat obligația asigurării finanțării potrivit art. 3.9 din contract, astfel că nu era ținută de vreun termen în acest sens, dincolo de faptul că finanțarea proiectului în faza de preproducție era suportată de ea însăși, prin participarea cu propria muncă și aport în natură, atragerea unor fonduri de la G., la data notificării rezilierii contractului din culpa intimatei-pârâte.

Este, astfel, pe deplin aplicabil art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, potrivit căruia, în lipsa unei dispoziții contrare, producătorul putea finaliza opera audiovizuală în timp de 5 ani de la încheierea contractului, ceea ce înseamnă că, și în situația în care obligația s-ar raporta la finanțarea filmărilor efective, ce urmează preproducției, nu ajunsese la scadență.

Instanța de apel a considerat că reproșurile intimatei-pârâte B. la adresa societății au reprezentat un motiv de încetare a colaborării, fără a analiza dacă acestea sunt întemeiate din punct de vedere faptic, contractual sau legal, deși notificarea de reziliere vizând "lipsa de colaborare" este recunoscută de aceasta, fiind de natură a împiedica executarea contractului.

În același timp, instanța de apel se contrazice atunci când, pe de o parte, constată neîndeplinirea culpabilă a obligației de rezultat constând în finanțarea proiectului, dar, pe de altă parte, reține plata de către reclamantă a unor sume de bani pentru participarea la concursuri și festivaluri și pentru pregătirea întocmirii filmului documentar, ca expresie a obligației sale contractuale de a asigura finanțarea.

În baza Contractului de regie nr. x/15.01.2020, încheiat între părți, recurenta, în calitate de producător, a mijlocit, cu toată diligența pe care o reclamă urmărirea unui anumit scop, cum este cel al dezvoltării proiectului, și obținerea unui rezultat în considerarea căruia s-a și încheiat contractul (realizarea filmului), câștigarea unor etape ce au dus la recunoașterea filmului ca proiect realizabil, ce merita a fi finanțat, produs și vândut pe piața de film națională și/sau internațională.

Toate acestea au propulsat proiectul "Interzis" la o noua scală, una cu real potențial de a fi vândut și expoatat pe piața audiovizuală din țară și străinătate, așa cum a recunoscut și intimata-pârâtă, context în care filmul a ajuns să fie luat în considerare în industria cinematografică, șansele de a fi finanțat și vândut pe piețele de film pe care a intrat au crescut semnificativ.

Or, culpa încetării contractului îi aparține exclusiv intimatei-pârâte, care, realizând că a ajuns într-o etapă avansată, a refuzat să mai colaboreze și a încercat, la finalul anului 2020, să-și aroge meritul pentru proiect, context în care, după încercări de conciliere, a notificat-o cu privire la nerespectarea clauzelor contractuale reflectate în conținutul art. 3.3, 3.14, 5.1-5.3, 5.5, ce atrage răspunderea contractuală în temeiul art. 8 din contract.

A susținut că instanța de apel, deși a reținut în speță dispozițiile art. 3 din contract ce configurează obligațiile producătorului de a asigura echipa de producție și (cu acordul autorului) echipa care va gestiona aspectul artistic al filmului (art. 3.9-3.16), a omis prevederile art. 3.11, potrivit cărora, în caz de diferențe ireconciliabile, producătorul are dreptul la decizia finală sau la aplicarea art. 8.1 din contract.

De asemenea, apreciind că din culpa ambelor părți s-ar fi reziliat contractul, instanța de apel a ajuns la o interpretare greșită și în privința efectelor rezilierii cu excluderea aplicării clauzei vizând atragerea răspunderii contractuale în conformitate cu art. 8 din contract.

A mai arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită și a dispozițiilor art. 1549 și art. 1554 alin. (3) C. civ., în condițiile în care recurenta a solicitat atragerea răspunderii contractuale, conform art. 1350 C. civ. prin plata de daune, în baza art. 8 din contract, în urma rezilierii contractului din culpa intimatei-pârâte.

În plus, aceeași instanță a infirmat faptul că intimata-pârâtă s-ar îmbogăți fără justă cauză, dar în același timp a decis, în mod contradictoriu, că aceasta să rămână cu toate materialele produse în timpul derulării contractului de regie, materiale în privința cărora a apreciat că au rezultat din efortul financiar exclusiv al producătorului, fără însă ca intimata-pârâtă să fie obligată să recompenseze cheltuiala făcută exclusiv de producător pentru realizarea acestor materiale.

Or, analiza situației are ca premisă faptul că intimata-pârâtă, în calitate de autor, a agreat, prin Contractul nr. x/05.01.2020, a-i cesiona recurentei, în calitate de producător, drepturile exclusive privind realizarea și exploatarea filmului în ansamblul său, pe o perioada de 50 ani, conform art. 4 din contract, inclusiv în ceea ce privește utilizarea și exploatarea drepturilor pe care le deține, conform contractului, și pe care producătorul urmează a le folosi cum va crede de cuviință.

În condițiile în care încetarea contractului s-a datorat refuzului intimatei-pârâte de a uzita de ceea ce-i punea la dispoziție producătorul și de a continua colaborarea cu acesta în vederea realizării proiectului început, reclamanta este îndreptățită la despăgubiri, în concordanță cu dispozițiile art. 8 din contract, astfel cum le-a solicitat și dovedit în cauză.

Recurenta nu a pretins beneficiile ipotetice ce ar fi putut fi (eventual) obținute, dacă proiectul pârâților s-ar fi realizat, așa cum în mod greșit a reținut instanța în motivarea deciziei atacate, ci ca intimata-pârâtă să achite contravaloarea sumelor înaintate de producător pentru participarea la workshopuri în scopul dezvoltării proiectului; să fie obligată a suporta contravaloarea muncii prestate de producător, la o valoare rezonabilă, evidențiată în baza calculelor pe ore petrecute în dezvoltarea proiectului, precum și să achite recurentei suma încasată ca premiu integral, fără niciun merit, prin firma a cărei administrator este autorul.

A precizat că în mod nejustificat a fost respinsă pretenția ce viza obligarea intimatei-pârâte să fie obligată la contravaloarea sumelor înaintate de producător pentru participarea la workshopuri în scopul dezvoltării proiectului, în temeiul îmbogățirii fără justă cauză, în contextul în care suma avansată de recurentă în vederea realizării proiectului, de 6.270,12 RON nu are a-i profita, în final, decât intimatei-pârâte, ținând cont și de natura investiției, din care urmează sa decurgă și alte drepturi, de producție, utilizare, exploatare, distribuție sau orice altă formă de exploatare a filmului "Interzis".

Or, împiedicarea realizării proiectului, cu încălcarea eticii profesionale, de către intimata-pârâtă, după investițiile atrase în dezvoltarea acestuia a dus la lezarea drepturilor și intereselor recurentei și afiliaților săi, cauzând prejudicii ce atrag dreptul la despăgubiri.

A subliniat că efectele acestui contract sunt extinse, de vreme ce în urma contractului încheiat cu pârâta, pentru susținerea producerii și distribuției filmului, în calitate de producător, a agreeat atât cu reprezentanții G., cât și cu reprezentanții workshopurilor și piețelor de film la care a participat ca pe genericul filmului "Interzis" vor apărea logo-urile acestor colaboratori.

În privința sumei de 7.500 euro, stabilite ca prejudiciu imputabil intimatei-pârâte, recurenta a considerat că instanța de apel a ignorat faptul că prejudiciul suferit este dovedit de materialele realizate prin efortul și munca depuse timp de un an în proiect, de aportul în natură adus (probat în dosar prin înscrisuri, depoziția martorului, interogatorii), de finanțările deja atrase de la terți finanțatori și de cheltuielile făcute de A. (dovedite cu înscrisuri justificative, reținute și recunoscute chiar de instanța de apel).

Astfel, pretențiile vizând daune reprezentând contravaloarea muncii prestate de producător sunt justificate și rezonabile, în cuantumul solicitat, de 10.000 euro, ținând cont că în cuprinsul bugetului prezentat exista un estimat vizând aportul producătorului, care, potrivit uzanțelor, este de 10% din bugetul proiectului și că însăși intimata-pârâtă a fost de acord ca producătorul trebuie plătit pentru munca depusă și resurse necesare realizării filmului.

Daunele solicitate sunt justificate și prin prisma beneficiului nerealizat din alte potențiale proiecte specifice activității recurentei, care implică câștiguri financiare consistente în urma muncii de producție ce necesită timp pentru dezvoltarea, scrierea, cercetarea și încheierea parteneriatelor, aplicare și implementare, proiecte în care recurenta Producătoare s-ar fi putut implica dacă nu ar fi fost implicată în dezvoltarea și producția filmului "Interzis" alocând timp și resurse a căror cuantum este dovedit în speță.

În ceea ce privește premiul de 1.500 euro obținut în urma participării la D., a susținut că acesta trebuie să revină în integralitate producătorului, în considerarea eforului logistic, uman și intelectual în realizarea tuturor materialele necesare pentru participarea la atelierul de dezvoltare, precum și a cheltuielilor făcute în vederea participării, adică a sumei de 1.000 euro, înaintate tot de producător dovedite prin probele depuse la dosar, în condițiile în care potrivit uzanțelor, producătorul este cel ce atrage, gestionează fondurile implicate într-un proiect, premiul reprezentând o încununare a unui succes scontat, în vederea finalizării producției și acoperirii unor costuri de dezvoltare ale acestui film, sau, după caz, a distribuirii sumei, în funcție de modul de bugetare ales de Producător.

Nu meritul strict artistic este unicul criteriu în alocarea acestor premii și finanțări, ci meritul Producătorului, fără de care manifestarea artistică nici n-ar fi primită în concurs, iar scopul acestor fonduri este acela de realizare a filmului, în conformitate cu planul financiar al producătorului. În plus, societatea reprezentată de Autoare a încasat premiul, în condițiile în care societatea respectiva chiar nu are nicio implicare și niciun merit în aceasta privință.

A mai arătat că motivul invocat de instanța de apel în soluția de respingere a solicitării privind obligarea intimatei-pârâte să nu folosească materialele produse până la rezilierea contractului pentru realizarea filmului "Interzis" fără acordul prealabil al recurentei, este contradictoriu față de dispozițiile legale reținute de instanța ca fiind aplicabile, în condițiile în care recurenta nu a solicitat o interdicție de a folosi materialele ce se vor realiza după încetarea contractului, ci pentru cele care au fost deja realizate în perioada derulării contractului, perioadă în care atât drepturile pentru film, în ansamblul sau, cât și pentru utilizarea secundară și derivată, inclusiv astfel de materiale realizate, erau cesionate Producătorului A. S.R.L., în baza art. 4.1. și 4.2. din Contract.

Soluția instanței de a-i permite intimatei-pârâte, ca efect al încetării contractului, să redevină titularul drepturilor sale asupra operei de creație intelectuală intră în contradicție cu aparenta extindere a acestor drepturi asupra unor materiale și opere realizate în perioada contractuală, în condițiile în care nu e clar stabilit dacă aceasta redevine titular strict al operei inițiale pe care le deținea la momentul semnării contractului nr. x sau a rezultatului obținut după colaborarea de 1 an.

Totodată, a menționat că soluția de respingere a obligării intimatei-pârâte de a menționa pe generic societatea A. S.R.L., prin reprezentant E., în calitate de Producător și colaboratorii care au contribuit, prin intermediul recurentei, la finanțarea și dezvoltarea filmului, pe perioada derulării contractului, contravine legii drepturilor de autor, dar și dispozițiilor contractuale aplicabile în speță, în raport cu motivele invocate (art. 8.1, paragraful final).

În plus, materialele și operele la care a făcut referire sunt rodul creației mai multor participanți la proiect, ce implică drepturi, inclusiv de creații intelectuale, după caz, ce trebuie, la rândul lor, ocrotite și recunoscute, în în aceeași măsură în care pretinde intimata-pârâtă pentru sine.

III. Apărările formulate în cauză

La data de 03 aprilie 2024, în termen legal, intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea excepției nulității recursului, cu consecința anulării cererii, iar pe fondul cauzei, respingerea cererii de recurs, ca netemeinică și nelegală, cu consecința menținerii hotărârii atacate.

În susținerea poziției sale procesuale, cu titlu prealabil, în considerarea prevederilor art. 213 C. proc. civ., a solicitat ca judecarea prezentei cauze să se desfășoare fără prezența publicului, măsura fiind dispusă și de către tribunal, în vederea protejării vieții private a pârâtei, prin raportare la existența unui subiect sensibil în societatea românească, respectiv, căsătoria între cupluri de același gen.

Cu privire la excepția nulității recursului, a arătat că motivele de casare prevăzute de 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate la nivel formal, întrucât reprezintă o reluare a apărărilor formulate de recurenta-reclamantă în fața instanțelor de fond.

Cu referire la constatatarea intervenției rezilierii contractului x/15.01.2020, a arătat că, în mod judicios, a reținut instanța de apel că prima instanța și-a însușit într-o manieră superficială poziția recurentei-reclamante, înlăturând fără vreo motivație apărările și susținerile intimatei-pârâte în ceea ce privește neîndeplinirea de către aceasta a propriilor obligații esențiale, respectiv acelea de a asigura mijloacelor tehnice și financiare necesare finanțării și producției filmului Interzis.

Astfel, finanțarea derulării producției filmului nu a fost suportată de către reclamanta-recurentă prin propria muncă și aport, toate activitățile invocate fiind întreprinse în vederea îndeplinirii obligației de rezultat, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, respectiv aceea de a asigura toate mijloacele tehnice și financiare necesare realizării/producției filmului Interzis în ansamblul său.

Totodată, susținerea nouă, neinvocată în fața instanțelor de fond, întemeiată pe prevederile art. 72 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, este trunchiat redată și interpretată, fără vreo relevanță în speța dedusă judecății, termenul de 5 ani fiind unul maximal și vizând finalizarea operei audiovizuale, în concret producția/realizarea filmului "Interzis", nicidecum obținerea finanțării indispensabile producerii filmului în discuție, lipsa acesteia fiind singura piedică în executarea contractului.

A susținut că angrenarea unor cheltuieli modice prin raportare la ceea ce ar reprezenta bugetul și costul final al producerii/realizării efective a filmului "Interzis" în ansamblul său, este, așa cum a reținut instanța de apel, expresia obligației de rezultat asumate de către recurenta-reclamantă, respectiv aceea de a obține finanțarea necesară producției filmului, toate activitățile și cheltuielile întreprinse având drept justificare îndeplinirea obligației de rezultat cu referire la obținerea a finanțării (obligație neexecutată).

De altfel, obligația pentru a cărei neexecutare recurenta-reclamantă este în culpă reprezintă o obligație prevăzută de prevederile art. 66 alin. (2) din Legea 8/1996, contrar susținerilor acesteia potrivit cărora obligația de a furniza mijloacele necesare de ordin financiar în vederea executării/producerii filmului "Interzis" ar fi fost îndeplinită prin cercetarea de piață și căutarea informațiilor despre workshop-uri, evenimente, în total 1203 ore, nedovedite a fi prestate, în condițiile în care aceste activități nu au asigurat nici producerea operei și nici mijloacelor financiare necesare producerii ei, așa cum prevăd explicit prevederile legale și contractuale.

Cu referire la intervenția rezilierii, conform art. 1549 C. civ., ale cărui efecte încetează doar pentru viitor în acord cu prevederile art. 1554 alin. (3) C. civ., precum și acordarea de daune pentru pretinsele prejudicii, a menționat că relativ la sumele pretinse a i se datora, recurenta-reclamantă nu a demonstrat îndeplinirea cumulativă a condițiilor atragerii răspunderii contractuale, în acord cu prevederile art. 1350, invocat drept temei și a dovedirii prejudiciului (existența unei fapte ilicite, existența unui prejudiciu, raportul de cauzalitate între faptă și prejudiciu, vinovăția debitorului), aspecte reținut în mod corect și instanța de apel.

A considerat că, în mod corect, a apreciat instanța de apel că suma de 7.500 euro a fost stabilită discreționar de prima instanță, în lipsa oricărei probe care să ateste că prejudiciul suferit de recurenta-reclamantă este cuantificabil la nivelul acestei sume, în lipsa analizării condițiilor necesar a fi îndeplinite pentru atragerea răspunderii contractuale, ignorând că materialele și munca efectuată de aceasta reprezintă activități firești care se circumscriu obligațiilor esențiale ale producătorului de a realiza filmul în ansamblul său și, respectiv, de a asigura resursele financiare necesare producției acestuia, obligații, în mod vădit neîndeplinite.

Recurenta-reclamantă nu a realizat/produs filmul "Interzis" și nici nu a asigurat finanțarea atât de necesară producției acestuia, că numărul de 3200 de ore, pretins alocate proiectului filmului și avantajele pretins procurate intimatei-pârâte, niciodată cuantificate sau identificate, dar mai ales fără a ține seama că întreaga calculație, nesusținută de probatoriu și prevederi legale, a pornit de la un buget aferent pentru execuția integrală a contractului, respectiv un buget pentru producererea filmului.

Aducând în discuție îmbogățirea fără justă cauză (art. 1345 C. civ.) și avantajul pecuniar obținut de intimata-pârâtă, partea adversă a făcut abstracție de obiectul contractului, de condițiile necesar a fi îndeplinite pentru a opera in rem verso, prevederile art. 1346 C. civ. incluzând executarea obligațiilor valabile în sfera îmbogățirii justificate, nicidecum nejustificate, repetițiunea fiind astfel în mod vădit exclusă, în vreme ce rezilierea, conform art. 1554 alin. (3) C. civ., produce efecte doar pentru viitor.

De asemenea, recurenta-reclamantă a omis în întreaga expunere pentru care se consideră îndreptățită la plata sumelor cu titlu de daune două prevederi contractuale importante în econmia cauzei, respectiv cele cuprinse în preambulul contractului x/15.01.2020, conform cărora aceasta și-a asumat producerea filmului "Interzis" în ansamblul său, intimatei-pârâte fiindu-i încredințată doar realizarea operei de creație regizorală, cesiunea drepturilor de autor de către intimata-pârâtă, precum și activitățile de regie a filmului urmând a fi remunerate de către producător, că cesiunea drepturilor de autor, precum și activitatea regizorală nu a avut caracter gratuit, după cum contractul nu a stabilit nicio formă de remunerație a recurentei-reclamante.

Cu referire la premiul "C." și acordarea acestuia în totalitate producătorului pentru efortul uman, logistic și intelectual, cât și cu referire la obligarea intimatei-pârâte de a menționa numele recurentei-reclamante în calitate de producător și de menționare a logourile colaboratorilor, în acord cu instanțele de fond, a precizat că nu există niciun temei contractual sau legal care să îl îndreptățească pe producător la încasarea integrală a acestuia, scopul acestor fonduri nefiind acelea de finanțare a realizării filmului, cu atât mai mult cu cât recurenta-reclamantă a admis aportul artistic al intimatei-pârâte, care intră în categoria daunelor morale, așa cum judicios a reținut instanța de apel, respectiv conceptul documentarului/filmului.

În final, menționează că recurenta-reclamantă a insistat pe cesiunea "operei", conform prevederilor art. 4.1 și 4.2 din contract, ignorând faptul că ceea ce se cesionează sunt drepturile de utilizare și exploatare a filmului în ansamblul său, începând cu data de la care s-a finalizat producția acestuia, nicidecum premiile sau alte avantaje financiare obținute. Contractul odată reziliat nu mai produce efecte, iar faptul că filmul în ansamblul său nu a fost realizat/produs de reclamantă lipsește de efecte și cesiunea reglementată de prevederile art. 4.1 și 4.2, intimata-pârâtă putând să își valorifice drepturile asupra operei intelectuale în relație cu alții coloboratori, motiv pentru care ambele solicitări sunt vădit nefondate.

Recurenta-reclamantă-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

IV. Procedura derulată în fața Înaltei Curți

Față de dispozițiile art. 24 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Dispozițiile legii noi de procedură civilă se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare", recursul nu a parcurs procedura de filtru, prevăzută de art. 493 C. proc. civ., cererea de chemare în judecată fiind înregistrată la data de 10 martie 2022, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, prin care a fost abrogat art. 493 din C. proc. civ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicare și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 08 aprilie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 21 mai 2024, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului declarat în cauză.

V. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând cu prioritate excepția nulității recursului, invocată de către intimata-pârâtă B., Înalta Curte constată că nu este fondată.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a invocat în mod explicit motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar din dezvoltarea criticilor formulate, reiese că este posibilă analizarea acestora din perspectiva cazurilor de recurs evocate, chiar dacă în privința unora dintre critici se va reține incidența și a pct. 5 din art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după cum se va arăta în cele ce succed.

Nu este, astfel, incidentă sancțiunea nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., deoarece aceasta operează în situația în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 pct. 1- 8 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul în speță.

În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

Examinând recursul declarat în cauză, prin prisma actelor și lucrărilor dosarului, precum și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune a se observa că prima instanță, admițând primul capăt de cerere din acțiunea principală formulată de către reclamanta-pârâtă A. S.R.L., a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 încheiat între reclamantă, în calitate de producător, și pârâta B., în calitate de autor, ca urmare a nerespectării de către pârâta-reclamantă a obligațiilor asumate prin art. 3.3, 3.14, 5.1 - 5.3, 5.5 și 8.3 din contract.

Totodată, a fost respinsă cererea reconvențională, având ca obiect rezilierea aceluiași contract de regie nr. x/15.01.2020 din culpa reclamantei, tribunalul apreciind că reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și-a îndeplinit obligațiile contractuale de sprijin financiar și tehnic.

Prin decizia recurată, instanța de apel a schimbat în parte sentința, ca o consecință a admiterii apelului pârâtei-reclamante B., în sensul că a admis în parte și cererea reconvențională și a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020, ca urmare a neexecutării imputabile ambelor părți.

Pârâta nu a declarat recurs, iar reclamanta, prin motivele de casare, nu a criticat însăși dispoziția vizând desființarea pentru viitor a contractului (vizată, de altfel, de cererea de chemare în judecată și regăsită ca atare în hotărârea primei instanțe), astfel încât Înalta Curte constată că atât soluția rezilierii, cât și chestiunea neexecutării culpabile a obligațiilor asumate de către pârâta-reclamantă, beneficiază de autoritate de lucru judecat, în sensul art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ., nefăcând obiectul judecății în calea de atac a recursului.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a formulat critici referitoare la neexecutarea culpabilă a obligației de finanțare a realizării filmului documentar, obligație asumată de către reclamantă prin contractul de regie, susținându-se, pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., că atare apreciere contrazice prevederile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, în absența stabilirii de comun acord a vreunui termen de obținere a finanțării, iar decizia recurată cuprinde motive contradictorii pe aspectul în discuție.

Totodată, recurenta a reproșat instanței de apel încălcarea principiului disponibilității în ceea ce privește cererile în pretenții deduse judecății, în condițiile în care, pe de o parte, s-a solicitat antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei-reclamante în baza art. 8 din contractul de regie încheiat de părți, ca efect al rezilierii din culpa pârâtei. Pe de altă parte, prin cererea de chemare în judecată nu s-au pretins beneficiile ipotetice ce ar fi putut fi obținute, dacă proiectul părților s-ar fi realizat, astfel cum a reținut instanța de apel, ci s-a solicitat repararea prejudiciului constând în pierderea economică suferită de către producător prin nefinalizarea proiectului comun.

Această din urmă critică relevă incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu a pct. 8 al aceleiași norme, întrucât implică o eventuală nerespectare de către instanța de apel a unor norme de drept procesual, respectiv a prevederilor art. 9 alin. (2) și ale art. 22 pct. 4 și 6 C. proc. civ., după cum se va arăta în analiza motivelor de recurs.

Nu în ultimul rând, prin criticile referitoare la ultimele două capete de cerere din acțiunea introductivă, recurenta-reclamantă a reproșat instanței de apel aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1554 alin. (3) C. civ., pe care le-a reținut a fi incidente, precum și ignorarea clauzelor contractuale de la pct. 4.1. și 4.2, respectiv de la pct. 8.1, referitoare la efectele cesiunii în cazul rezilierii contractului.

Înalta Curte constată caracterul fondat al acestor critici, potrivit celor ce succed.

În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., după cum s-a arătat anterior, instanța de apel a constatat rezilierea contractului de regie nr. x/15.01.2020 din motivul neexecutării de către ambele părți contractante a obligațiilor asumate, iar recurenta-reclamantă nu a formulat vreo critică referitoare la însuși remediul neexecutării contractului.

Din considerentele deciziei recurate, reiese că obligația de rezultat este aceea de finanțare a realizării filmului documentar, asumată de către reclamantă, în calitate de producător, fără condiții suspensive sau rezolutorii privind obținerea unor finanțări externe, de la Centrul Național al Cinematografiei ori de la alte organisme finanțatoare. În acest fel s-a dat eficiență dispozițiilor art. 1481 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "În cazul obligației de rezultat, debitorul este ținut să procure creditorului rezultatul promis".

În motivarea deciziei nu s-a făcut referire la vreun termen pe care părțile să-l fi stabilit, prin acordul lor de voință, pentru executarea obligației asumate de către reclamanta A. S.R.L., iar, astfel cum s-a arătat, în mod corect, prin motivele de recurs, absența unui termen contractual, stipulat ca atare sau determinat în temeiul contractului, ar urma să atragă incidența prevederilor art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, dat fiind că, potrivit art. 211 din Legea nr. 8/1996, "Dispozițiile prezentei legi se completează cu dispozițiile dreptului comun."

În conformitate cu art. 72 alin. (3) din acest act normativ, "Dacă producătorul nu finalizează opera audiovizuală în timp de cinci ani de la încheierea contractului sau nu difuzează opera audiovizuală într-un an de la finalizarea acesteia, coautorii pot cere rezilierea contractului, dacă nu s-a convenit altfel."

Contractul vizat de textul citat este cel pe care autorii menționați la art. 67 din lege îl încheie cu producătorul, în ceea ce privește drepturile și obligațiile născute în legătură cu realizarea operei audiovizuale, inclusiv a unei opere cinematografice, regizorul (calitate deținută de pârâta din cauză) fiind autorul principal, asumându-și conducerea creării și realizării operei audiovizuale, prin contractul cu producătorul, astfel cum prevede art. 66 alin. (1) din lege.

Producătorul își asumă prin același contract "responsabilitatea producerii operei și, în această calitate, organizează realizarea operei și furnizează mijloacele necesare tehnice și financiare", conform art. 66 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, clauza din contractul de regie nr. x/15.01.2020 preluând în termeni asemănători obligația legală esențială a producătorului, aceea de furnizare a mijloacelor tehnice și financiare necesare realizării operei.

Este adevărat că art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996, invocat de către recurenta-reclamantă, nu se referă chiar la obligația de asigurare a mijloacelor financiare de realizare a operei audiovizuale, însă, formularea generică a textului permite constatarea că legiuitorul a stabilit, practic, durata maximă de realizare a unei opere audiovizuale - cinci ani de la încheierea contractului -, a cărei nerespectare activează dreptul oricăruia dintre autori la rezilierea contractului, independent de motivul nefinalizării operei și chiar de vreo culpă a producătorului.

Or, din moment ce însăși realizarea filmului presupune scurgerea unei perioade de timp, care nu poate depăși durata de cinci ani, iar obligația de furnizare a mijloacelor financiare este una esențială în acest scop, se impune a se constata că atare obligație are caracter continuu, până la finalizarea operei comune, adică în maximum cinci ani de la încheierea contractului.

Întrucât prin formularea "dacă nu s-a convenit altfel", norma permite derogări prin acordul de voință al părților, ar fi trebuit cercetat dacă, în prezenta cauză, regizorul și producătorul au stipulat un anumit termen, fie pentru realizarea filmului documentar, fie pentru îndeplinirea obligației de finanțare a realizării operei, eventual, corespunzător diferitelor etape de producere a acesteia, în caz contrar, dispozițiile art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 fiind pe deplin aplicabile.

Cu privire la acest text de lege, intimata-pârâtă a susținut că nu poate fi reținută incidența sa chiar de către instanța de recurs, deoarece nu a fost invocat de către reclamantă până în etapa procesuală de față.

Această apărare a intimatei nu poate fi primită, întrucât, pe de o parte, astfel cum s-a arătat prin întâmpinarea la recurs, art. 72 alin. (3) din Legea nr. 8/1996 a fost invocat chiar prin cererea de chemare în judecată, neavând relevanță împrejurarea că norma ce reprezintă temeiul juridic al pretențiilor formulate se regăsește doar într-o notă de subsol, cât timp partea a făcut, în acest fel, trimitere la dispozițiile legale incidente, susținând că respectivul contract a fost încheiat în concordanță cu capitolul VIII (Operele cinematografice și alte opere audiovizuale) din Legea nr. 8/1996.

Pe de altă parte, exercitarea rolului activ al instanței implică, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., obligația calificării juridice exacte a actelor și faptelor deduse judecății, pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, iar același rol activ revine și instanței de apel, dat fiind efectul devolutiv al căii ordinare de atac.

Din această perspectivă, este relevant faptul că Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe conține reglementarea operelor cinematografice și a altor opere audiovizuale, din care face parte art. 72 alin. (3), astfel încât, în măsura în care părțile, prin acordul lor de voință, nu au convenit altfel, nu există nicio rațiune pentru a nu fi verificată incidența prevederilor legale în materie și pentru eventuala aplicare corespunzătoare a acestora.

Se impune a se observa, totodată, că, în ceea ce privește exigibilitatea obligației apreciate ca fiind una de rezultat, prin prisma celor două convenții ale părților, considerentele deciziei de apel sunt contradictorii, astfel cum s-a susținut prin motivele de recurs.

Din considerentele deciziei recurate rezultă nu numai că obligația de rezultat era exigibilă, din moment ce s-a constatat neîndeplinirea sa, dar mai mult decât atât, s-a reținut că această împrejurare a determinat-o pe pârâtă să devină tot mai refractară, începând să caute alți producători și, în cele din urmă, să înceteze colaborarea, ceea ce înseamnă că obligația era exigibilă chiar înainte de inițiativa pârâtei de a găsi un alt producător.

Tot în cuprinsul deciziei de apel, preluându-se considerentele hotărârii primei instanțe, s-a reținut că încercarea pârâtei de identificare a unui alt producător pentru realizarea filmului documentar (contrară obligațiilor contractuale asumate) a avut loc subsecvent concursului la Centrul Național al Cinematografiei, așadar după luna mai 2020.

Pe de altă parte, însă, analizând pretențiile pecuniare ale reclamantei, instanța de apel a reținut că reclamanta, în calitate de producător, a plătit sumele de bani necesare pentru participarea la concursuri și festivaluri și pentru pregătirea filmului documentar, sume de bani ce au fost acordate de către prima instanță cu titlu de contravaloare a serviciilor și a muncii efectuate pentru pregătirea și dezvoltarea proiectului, începând cu data semnării contractului și până în prezent. Plățile astfel efectuate exprimă obligația contractuală de a asigura finanțarea, având, așadar, o cauză justificată.

Prin urmare, reiese din considerentele anterioare ale deciziei de apel că obligația de asigurare a finanțării încă trebuia îndeplinită (de vreme ce plățile aveau o cauză justificată) la data participării proiectului la concursurile, festivalurile, atelierele de lucru etc. indicate de către reclamantă, ca modalitate de atragere a unor surse de finanțare externe a proiectului comun, agreată de părți.

Întrucât pretențiile reclamantei au fost formulate (și admise în parte în primă instanță) în considerarea serviciilor și a muncii efectuate până la sfârșitul lunii ianuarie 2021, ar însemna, potrivit deciziei de apel, că obligația nu era exigibilă la acel moment, ceea ce contrazice aprecierea anterioară din aceeași decizie.

Situația de fapt reținută de către instanța de apel nu poate fi cenzurată în cadrul recursului, în condițiile în care atribuțiile instanței de recurs sunt circumscrise exclusiv verificării legalității deciziei atacate, în raport de motivele de casare prevăzute în mod expres și limitativ în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar nu și a temeiniciei acesteia, prin reaprecierea probelor administrate.

Considerentele expuse în cele ce preced relevă, însă, că instanța de apel nu a stabilit pe deplin situația de fapt pe aspectul exigibilității obligației reținute în sarcina recurentei-reclamante și, implicit, în ceea ce privește îndeplinirea ori neîndeplinirea obligației, luându-se în considerare și cele expuse în legătură cu neverificarea incidenței prevederilor legale în materie, pentru eventuala aplicare corespunzătoare a acestora în circumstanțele speței.

În aceste condiții, sunt fondate criticile recurentei și vor fi admise ca atare, cu consecința admiterii recursului, a casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului principal declarat de către pârâta-reclamantă B., pe temeiul art. 497 C. proc. civ.

Cât privește criticile referitoare la nerespectarea principiului disponibilității, Înalta Curte constată următoarele:

După cum s-a reținut chiar prin decizia recurată, art. 8 din contractul de regie nr. x/15.01.2020 - la care se face referire în motivele de recurs - instituie prerogativa rezilierii unilaterale de către producător (reclamanta-pârâtă A. S.R.L.), din vina autorului (pârâta-reclamantă B.), cu prealabila notificare a acestuia, în caz de neexecutare/executare necorespunzătoare de către autor a oricăreia dintre obligațiile contractuale asumate (art. 8.1), inclusiv dacă autorul nu se prezintă la data și locul prevăzute pentru filmare, dacă va întrerupe colaborarea înainte de expirarea contractului ori nu va respecta planurile de lucru convenite și termenele fixate (art. 8.2) și, de asemenea, dacă va aduce prejudicii materiale ori morale producătorului (art. 8.3). Art. 8.1 din contract prevede și posibilitatea solicitării de daune de către producător, "în conformitate cu legea în vigoare".

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, s-a făcut referire în mod expres la clauza prevăzută la art. 8 din contractul de regie încheiat de părți, reclamanta anexând cererii introductive notificările adresate pârâtei, prin care și-a exercitat dreptul de a declara unilateral rezilierea, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale, chiar și după expirarea termenului acordat în acest sens.

Pretențiile pecuniare din cel de-al doilea capăt de cerere (lit. a)-c) au fost fundamentate pe dreptul la despăgubire al reclamantei pentru prejudiciul creat prin încălcarea obligațiilor contractuale ale pârâtei, constând în investițiile făcute în proiect și plățile directe (lit. a), contravaloarea muncii prestate de reclamantă (lit. b) și echivalentul premiului "C." (lit. c).

Referirea la această clauză contractuală se regăsește și în motivele de apel, reclamanta criticând, prin apelul incident formulat, admiterea în parte sau, după caz, respingerea pretențiilor întemeiate pe răspunderea civilă delictuală, ca efect al rezilierii contractului din culpa pârâtei-reclamante.

Din considerentele deciziei recurate, rezultă că instanța de apel, cu toate că a menționat art. 8 din contractul de regie în cadrul situației de fapt expuse și a reținut neexecutarea culpabilă și de către reclamantă a propriei obligații, nu a respins cu acest motiv pretențiile astfel formulate, ci a analizat îndreptățirea reclamantei la daune-interese, făcând trimitere în acest sens la dispozițiile art. 1549 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care "Dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune-interese, dacă i se cuvin".

Este adevărat, în același timp, că s-a subliniat culpa reclamantei chiar în analiza pretențiilor bănești, dar în contextul aplicării unui alt criteriu de cuantificare a prejudiciului decât cel invocat prin cererea de chemare în judecată.

Astfel cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs, reclamanta nu a pretins în cauză beneficiile ipotetice ce ar fi putut fi, eventual, obținute, dacă proiectul părților s-ar fi realizat, ci pierderea efectiv suferită prin nerealizarea filmului, din cauza pârâtei, prin raportare, după caz, la investițiile făcute în proiect și plățile directe, contravaloarea muncii prestate de reclamantă și echivalentul premiului pretins a fi fost încasat pe nedrept de către pârâtă.

Chiar atunci când s-a admis raportarea la beneficiul nerealizat de către reclamantă, prin cererea de chemare în judecată s-a arătat că este vorba despre un asemenea câștig nerealizat din alte potențiale proiecte specifice activității reclamantei, în care s-ar fi putut implica dacă nu era angajată în dezvoltarea și producția filmului "Interzis". Or, o asemenea susținere conduce la criteriul pierderii unei șanse de câștig, prevăzut de art. 1532 alin. (2) C. civ., iar nu la cel al beneficiului de care persoana pretins păgubită a fost lipsită, prevăzut de art. 1531 alin. (1) C. civ.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, conform art. 22 pct. 6 C. proc. civ.

Pe acest temei, Înalta Curte constată că instanța de apel, evocând fondul raportului juridic dedus judecății, în ceea ce privește cel de-al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă, nu s-a raportat la criteriile de cuantificare indicate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât rejudecarea cauzei, deja dispusă prin prezenta decizie, urmează a avea loc și în privința apelului incident declarat de către reclamanta-pârâtă A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă a criticat și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1554 alin. (3) C. civ., cu toate că instanța de apel a reținut incidența lor, precum și nesocotirea clauzelor contractuale de la pct. 4.1. și 4.2, respectiv de la pct. 8.1, referitoare la efectele cesiunii în cazul rezilierii contractului.

În acest cadru, Înalta Curte reține că instanța de apel a respins ultimele două capete de cerere din acțiunea introductivă, având ca obiect obligații de a face, respectiv de a nu face, cu motivarea că prin încetarea efectelor contractului, pârâta redevine titularul drepturilor sale asupra operei de creație intelectuală, pe care și le poate valorifica, dacă este cazul, în colaborare cu alte persoane.

Această apreciere a instanței de apel presupune, însă, că reclamanta, în calitate de producător, ar fi dobândit drepturi patrimoniale de autor asupra operei de creație intelectuală, prin cesiunea prevăzută de contractul de regie.

Or, în conformitate cu art. 1554 alin. (3) C. civ., menționat chiar în decizia de apel, "Contractul reziliat încetează doar pentru viitor", astfel încât constatarea încetării în patrimoniul reclamantei, ca urmare a rezilierii contractului, a drepturilor deja transmise și redobândirea de către pârâtă a acestor drepturi echivalează cu o aplicare retroactivă a efectelor rezilierii contractului, contrar prevederii legale citate.

Cu toate acestea, o asemenea constatare nu poate fi formulată în acest moment, deoarece se observă că rezilierea contractului ar putea produce efecte și în privința drepturilor patrimoniale de autor, astfel cum a stabilit instanța de apel, dar în funcție de obiectul cesiunii prevăzute de contractul de regie și prin raportare la clauzele contractuale menționate chiar în cererea de recurs, ceea ce presupunea determinarea cu certitudine a situației de fapt pe acest aspect.

Astfel, potrivit art. 4.1 și art. 4.2 din contractul de regie, autorul urma să cedeze producătorului, în mod exclusiv, drepturile de utilizare - în modalitățile prevăzute în acele clauze - a filmului în ansamblul său pentru o perioadă de 50 ani, începând cu data de la care s-a finalizat producția filmului.

Așadar, cesiunea exclusivă a drepturilor patrimoniale asupra filmului în formă finită nu producea efecte de la data încheierii contractului, pentru a se considera că producătorul a devenit titularul drepturilor, prin cesiune exclusivă.

În schimb, clauza de la pct. 8.1 din contractul de regie prevede că, în cazul activării clauzei de reziliere unilaterală de către producător, cesiunea drepturilor își păstrează efectele asupra secvențe