Decizia nr. 2044/2022 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — recurs

Prin cererea înregistrată la 23 iulie 2015, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata debitului principal restant în valoare de 219.335 Euro, astfel cum rezultă din contractul încheiat la 17 martie 2015, precum și din facturile emise de reclamantă în temeiul prestațiilor executate, a penalităților contractuale de 1% din debitul datorat pentru fiecare zi de întârziere, până la concurența debitului principal datorat și ridicarea pe cheltuiala sa a materialelor filmate, respectiv a hard-disk-urilor existente în posesia reclamantei de îndată ce s-au achitat sumele dispuse de instanța de judecată, în urma soluționării acțiunii. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1.851 și următoarele din C. civ. Pârâta B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat să se dispună respingerea tuturor capetelor de cerere formulate de reclamantă, ca neîntemeiate, și obligarea acesteia la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată. De asemenea, pârâta a formulat cerere reconventională, prin care a solicitat să se dispună restituirea tuturor cheltuielilor efectuate de pârâtă pentru refacerea ultimelor 3 zile de filmări pentru producția "C.", din cauza culpei reclamantei și plata penalităților aferente acestor costuri, de la data efectuării lor. În drept, pârâta a invocat dispozițiile art. 14 și art. 15, art. 1552, art. 1556, art. 1851 și următoarele și art. 2039 și următoarele C. civ. Pârâta a formulat completare la cererea reconvențională, prin care a solicitat instanței să dispună obligarea reclamantei la plata sumei de 78.459 USD cu titlu de daune-interese, reprezentând cheltuieli efectuate de către pârâtă pentru refacerea ultimelor 3 zile de filmări pentru producția "C.", și a dobânzii legale aferente acestor costuri, de la data efectuării lor. De asemenea, a solicitat și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Ulterior, pârâta a formulat precizare a cererii reconvenționale, conform solicitărilor instanței cuprinse în încheierea de ședință din 3 februarie 2016, prin care a solicitat instanței să dispună: obligarea reclamantei la plata sumei de 324.805,48 RON, cu titlu de prejudiciu, reprezentând echivalentul în RON la data de 3 februarie 2016 a cheltuielilor efectuate de către pârâtă pentru remedierea neexecutării sau executării defectuoase a serviciilor contractate pentru producția cinematografică "C."; obligarea reclamantei la plata sumei de 9.769,79 RON, reprezentând echivalentul în RON la data de 3 februarie 2016 al dobânzilor penalizatoare la cheltuielile de la petitul de mai sus; obligarea reclamantei la plata dobânzilor penalizatoare până la data achitării efective a respectivelor sume; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Prin încheierea din 13 aprilie 2016 tribunalul a calificat cererea depusă de pârâta la data de 16 februarie 2016 ca fiind o cerere modificatoare a cererii reconvenționale și a admis excepția decăderii pârâtei din dreptul de a modifica cererea reconvențională, sub aspectul indicării unor noi cauze juridice.

Prin sentința civilă nr. 1269 din 23 iulie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a admis cererea expertului D. de majorare a onorariului cu suma de 3.725 RON, a fost obligată pârâta la plata către expert a diferenței de onorariu în sumă de 3.725 RON, s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamantă și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 149.468,63 euro în echivalentul în RON, raportat la cursul oficial al BNR din ziua plății și a penalităților de întârziere aferente, în cuantum de 1% pe zi de întârziere calculate conform art. 18 din contract, până la concurența debitului principal datorat. Totodată, a fost obligată pârâta să ridice pe cheltuiala sa materialele filmate aferente contractului dintre părți, de îndată ce se vor achita sumele menționate anterior. De asemenea, au fost respinse în rest cererea principală, ca nefondată și cererea reconvențională, ca neîntemeiată. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.500 RON.

La Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost înregistrat apelul declarat de pârâtă la data de 29.04.2021, împotriva sentinței și a încheierii din 13.04.2016, iar la data de 06.05.2021 a fost înregistrat apelul formulat de către reclamantă împotriva sentinței. Prin decizia civilă nr. 1747 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din 13.04.2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și s-au admis apelurile declarate de reclamantă și pârâtă împotriva sentinței civile nr. 1269 din 23.07.2020. A fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost admisă în parte acțiunea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 185.710 euro sau echivalentul în RON la data plății, debit principal și a sumei de 106.046 euro, penalități de întârziere, fiind respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată. Au fost menținute în rest dispozițiile sentinței.

Împotriva deciziei din apel a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea în parte a hotărârii atacate și obligarea pârâtei B. la plata penalităților contractuale de 1% pe zi întârziere asupra debitului principal achitat cu întârziere și a celui neachitat, calculate de la data scadenței și până la data plății efective. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității, egalității de arme, dreptul la apărare și la un proces echitabil, fiind nesocotite dispozițiile art. 14 și 224 C. proc. civ. În acest sens, reclamanta arată că instanța de apel, referitor la modul de calcul al penalităților de întârziere, respectiv împrejurarea că acestea curg și pot fi calculate doar până la data de 20.10.2015, nu se întemeiază pe nicio apărare a pârâtei și nici nu a fost pusă în discuția părților de instanță, din oficiu, pentru a da acestora posibilitatea să formuleze apărări corespunzătoare. De asemenea, reclamanta consideră că instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat potrivit art. 477 C. proc. civ. și principiul neînrăutățirii situației în propria cale de atac conform art. 481 din același cod. Potrivit reclamantei prin limitarea perceperii penalităților până la data desocotirii, instanța de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului determinat de ceea ce s-a apelat, întrucât pârâta nu a formulat nicio critică cu privire la modul de calcul al penalităților de întârziere, ci a susținut că nu sunt datorate deoarece debitul principal nu este datorat. Reclamanta apreciază că, având în vedere admiterea apelului său, prin diminuarea cuantumului penalităților de întârziere, devine incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pentru motive contradictorii. În considerarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1535 C. civ., potrivit cărora daunele moratorii, constând în penalitățile de întârziere, sunt datorate în cazul în care debitorul unei obligații financiare nu își achită suma datorată la scadența stabilită. De asemenea, în considerarea acestor dispoziții normative, daunele moratorii se calculează pentru perioada scursă între data scadenței obligației și data plății. A susținut că, instanța de apel a interpretat în mod greșit prevederile art. 18 din contract și a aplicat greșit legea, atât în ceea ce privește momentul de la care încep să curgă penalitățile de întârziere, cât și în ceea ce privește data până la care acestea se calculează. Astfel, reclamanta consideră că interpretarea Curții de Apel București în ceea ce privește momentul de început și data până la care curg penalitățile de întârziere contravine atât prevederilor contractuale, putându-se aprecia că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, cât și încălcarea prevederilor de drept material, respectiv dispozițiilor art. 1535 C. civ. Recurenta susține că în situația în care ar fi admisibil raționamentul instanței de apel și că penalitățile de întârziere contractuale de 1% curgeau doar până la data de 20.05.2015 și că ulterior întârzierea nu mai era supusă clauzei penale, instanța ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 1535 C. civ. și să oblige pârâta la plata daunelor moratorii asupra sumei de 185.710 euro începând cu data de 21.05.2015 și până la data plății. Arată că nu poate fi reținut ca legal argumentul Curții de Apel București în sensul că instanța nu a fost învestită cu acest aspect întrucât, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la suportarea penalităților de întârziere de 1% pe zi de întârziere de la data scadenței și până la data plății debitului principal datorat. Or, această cerere reprezintă o cerere de plată a daunelor moratorii pentru nerespectarea obligației de plată a unei sume de bani la scadență.

Împotriva aceleiași decizii a formulat recurs și pârâta B. în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 si 8 C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii în tot a cererii sale de apel, în sensul respingerii în tot a cererii de chemare în judecată. De asemenea, pârâta a solicitat obligarea reclamatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată. Potrivit pârâtei, instanța de apel, prin modul de interpretare a contractului, a realizat o modificare a acestuia, încălcând astfel dispozițiile art. 1270 C. civ., aspect care se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit și dispozițiile art. 1556 C. civ. Prin această modificare a contractului, instanța de apel a depășit și atribuțiile puterii judecătorești, aspect ce se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. Totodată, s-a învederat că instanța de apel a nesocotit dispozițiile cuprinse în art. 17 din contract, care reglementează că la finalizarea fiecărei săptămâni de filmare reclamanta avea obligația de a face un raport al cheltuielilor și de a preda documentele doveditoare în acest sens. Se mai arată că lipsa constantă a justificării utilizării sumelor estimative achitate de pârâtă rezultată din corespondența dintre părți este o cauză rezonabilă pentru orice profesionist diligent pentru a opune părții contractante excepția de neexecutare a contractului. În continuare, pârâta susține că instanța de apel a modificat voința părților și în privința documentelor justificative, potrivit cărora se determină prețul cert, final al serviciilor prestate. În urma acestei modificări a contractului, instanța de apel a obligat-o pe pârâtă să plătească servicii estimate, iar nu efectiv prestate, încălcând astfel dispozițiile imperative ale Ordinului nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, Ordinului nr. 1826/2003, art. 134 1 din Codul fiscal din 2003, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 30/2011 și ale art. 281 din Codul fiscal. De asemenea, instanța de apel a modificat voința părților și în ceea ce privește modalitatea de validare a cheltuielilor, în condițiile în care părțile au convenit că aceasta va fi făcută în baza "copiilor de pe toate facturile și chitanțele achitate de prestatorul de servicii" potrivit art. 25. lit. b) din contract. Reclamanta avea obligația contractuală de a justifica, săptămânal, cheltuielile, iar acestă operațiune se efectua potrivit dispozițiilor legale instituite de Ordinul nr. 3512/2008, Ordinul nr. 1826/2003, de art. 134 1 din Codul fiscal din 2003, așa cum a fost modificat prin O.G. nr. 30/2011 și de art. 281 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Pârâta susține că de esența contractului încheiat între părți a fost achitarea de către aceasta a unor costuri estimate, în baza fluxului de numerar furnizat de aceasta săptămânal, flux însoțit de dovezile de plată iar înscrisurile "purchase orders" nu sunt documente justificative, ci simple comenzi. Recurenta-pârâtă subliniază că în total, suma care a putut fi justificată de reclamantă cu documente justificative este în cuantum de 342.323,78 Euro, din care suma de 280.631.85 Euro reprezentând cheltuieli cu subcontractorii și suma de 61.331.93 Euro, reprezentând cheltuieli prin propria bază materială. Totodată, se mai arată că pârâta nu datorează nicio sumă, întrucât a plătit 420.000 Euro reclamatei, care a dovedit că toate costurile de producție sunt în cuantum de 342.323,78 Euro, din care 280.631,85 Euro, reprezentând cheltuieli cu subcontractorii și suma de 61.331,93 Euro, reprezentând cheltuieli prin propria bază materială. În consecință, având în vedere că pârâta nu datorează nicio sumă reclamantei, aceasta nu poate datora nici penalități de întârziere, iar soluția instanței de apel privind cererea reconvențională nu este corectă, deoarece ultimele 3 zile de filmări au fost reținute în mod nelegal de către reclamantă, astfel că și soluția asupra cererii reconvenționale trebuia schimbată, în sensul admiterii acesteia, astfel cum a fost formulată. Pârâta B. a formulat întâmpinare la recursul reclamantei A. S.R.L., prin care a solicitat, în esență, respingerea acestuia ca nefondat. Reclamanta A. S.R.L. a formulat întâmpinare la recursul pârâtei B., prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ. Prin încheierea din 24 mai 2022, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Părțile nu au depus la dosar punct de vedere asupra raportului. Prin încheierea din 20 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul și a stabilit termen de judecată la data de 18 octombrie 2022. Recurenta-reclamantă a depus la dosar precizări, prin care a arătat că față de societatea pârâtă s-a dispus închiderea procedurii falimentului încă din 4 octombrie 2021, aceasta fiind radiată. Pentru stabilirea capacității de folosință a B., reclamanta a solicitat ca pârâta să depună precizări cu privire la situația sa juridică. Înalta Curte a pus în vedere recurentei-reclamante să depună la dosar traducerea înscrisului atașat precizărilor, iar recurentei-pârâte să-și precizeze poziția procesuală față de înscrisul care vizează radierea sa, cu mențiunea de a arăta care este situația juridică la acest moment. La 18 octombrie 2022, avocatul recurentei-pârâte a depus note scrise prin care a învederat că, potrivit informațiilor furnizate de societatea pe care o reprezintă, societatea pârâtă nu mai există. Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepțiile care fac inutilă cercetarea în fond a cauzei, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 32 C. proc. civ., "orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia are capacitate procesuală, în condițiile legii, are calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes", dispoziții care se aplică în mod corespunzător și în cazul apărărilor. Așadar, pentru promovarea oricărei cereri de chemare în judecată sau căi de atac, partea trebuie să dovedească îndeplinirea cumulativă a condițiilor menționate, astfel cum dispune alin. (2) al aceluiași articol normativ. Totodată, instanța supremă reține că art. 56 alin. (1) C. proc. civ. dispune în sensul că, "poate fi parte în judecată orice persoană care are folosința drepturilor civile", iar alin. (3) al aceluiași text normativ prevede că "lipsa capacității procesuale de folosință poate fi invocată în orice stare a procesului, actele de procedură îndeplinite de cel care nu are capacitate de folosință fiind lovite de nulitate absolută". Capacitatea procesuală de folosință este acea parte a capacității procesuale care constă în aptitudinea unei persoane de a avea drepturi și obligații pe plan procesual. Art. 244 C. civ. prevede că persoana juridică încetează, după caz, prin constatarea ori declararea nulității, prin fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desființare ori printr-un alt mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege, iar art. 251 alin. (1) din același cod dispune că persoanele juridice încetează la data radierii din registrele în care au fost înscrise. În cauză, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă B. a fost radiată din evidențele Registrului Companiilor din Austria, ca urmare a închiderii procedurii falimentului dispuse prin hotărârea Tribunalului Comercial Viena, firma fiind radiată încă din 4 octombrie 2021, în urma pierderii patrimoniului, astfel cum rezultă din extrasul depus la dosar de către recurenta-reclamantă. Înscrisul care face dovada acestor informații a fost tradus și certificat de către o persoană autorizată, la solicitarea apărătorului reclamantei, fiind un extras de pe siteul instituției din Austria care atestă existența persoanelor juridice. Prin adresa comunicată la dosar, avocatul recurentei-pârâte nu a contestat precizările aduse la cunoștință instanței de recurs de către reclamantă, confirmând radierea, afirmând că societarea pârâtă nu mai există. Prin urmare, odată cu radierea, recurenta-pârâtă a pierdut, deopotrivă, capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu, încetându-și existența ca subiect de drept, astfel că nu mai poate sta în judecată, potrivit art. 56 alin. (1) C. proc. civ. Radierea unei societăți comerciale are drept efect încetarea capacității procesuale de folosință și de exercițiu a acesteia și, prin urmare, societatea radiată nu poate avea calitate procesuală, această operațiune având semnificația încetării existenței persoanei juridice. În consecință, recurenta-pârâtă nu mai beneficiază de capacitatea de a avea și de a-și exercita drepturi și obligații, sau, altfel spus, nu mai subzistă ca subiect de drept și nici nu mai are îndreptățirea legală de a fi parte în proces, în sensul unei legitimatio ad causam. Prin urmare, având în vedere că societatea pârâtă B. este în prezent radiată din evidențele Registrului Companiilor din Austria, lipsindu-i capacitatea de a avea drepturi și obligații în plan procesual, Înalta Curte va admite excepția lipsei capacității de folosință a pârâtei și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 1747 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca fiind introdus de o persoană fără capacitate de folosință. Ca o consecință a acestei măsuri, având în vedere că recursul recurentei-reclamante a fost formulat în contradictoriu cu pârâta B., în prezent radiată și deci lipsită de capacitate de folosință, Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva aceleiași decizii, ca fiind introdus împotriva unei persoane fără capacitate de folosință. În continuare, analizând cererea de restituire a taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reține următoarele considerente: Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă A. S.R.L. a solicitat restituirea taxei judiciare de timbru în cuantum de 18.645,17 RON achitată pentru soluționarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 1747 din 20 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. În motivarea cererii, s-a susținut că pârâta din prezenta cauză este lipsită de capacitate de folosința încă de la momentul pronunțării hotărârii recurate, taxa judiciară de timbru fiind achitată de către A. S.R.L. fără ca B. să aducă la cunoștință deschiderea falimentului. Totodată, s-a arătat că cererea a ramas fără obiect având în vedere procedura deschiderii falimentului și radierea societății, taxa judiciară de timbru fiind nedatorată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. a) și d) din O.U.G. nr. 80/2013. Cererea este neîntemeiată și urmează a fi respinsă pentru următoarele considerente: Articolul 45 din O.UG. nr. 80/2013 reglementează situațiile în care poate interveni restituirea integrală, parțială sau proporțională a sumelor achitate cu titlu de taxe judiciare de timbru, respectiv în următoarele situații: a) când taxa plătită nu era datorată; b) când s-a plătit mai mult decât cuantumul legal; c) când acțiunea sau cererea rămâne fără obiect în cursul procesului, ca urmare a unor dispoziții legale; d) când acțiunea corect timbrată a fost anulată în condițiile art. 200 alin. (3) din C. proc. civ. sau când reclamantul a renunțat la judecată până la comunicarea cererii de chemare în judecată către pârât; e) când, în procesul de divorț, părțile au renunțat la judecată ori s-au împăcat; f) când contestația la executare a fost admisă, iar hotărârea a rămas definitivă; g) în cazul în care instanța de judecată se declară necompetentă, trimițând cauza la un alt organ cu activitate jurisdicțională, precum și în cazul respingerii cererii, ca nefiind de competența instanțelor române; h) când probele au fost administrate de către avocați sau consilieri juridici; i) în cazul în care participantul la proces care a fost recuzat se abține sau dacă cererea de recuzare ori de strămutare a fost admisă; j) în alte cauze expres prevăzute de lege, precum și procedura care trebuie urmată pentru redobândirea acestora. În cauză, având în vedere prevederile legale precitate și înscrisurile depuse la dosar, Înalta Curte constată că solicitarea recurentei-reclamante nu se încadrează în cazurile limitativ prevăzute de art. 45 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, motiv pentru care va respinge cererea formulată de A. S.R.L. privind restituirea taxei judiciare de timbru.