ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 890/2023

Ședința publică din data de 6 aprilie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Hotărârea atacată

Curtea de Apel București–Secția a V-a civilă, prin decizia civilă nr. 777/A din 16 mai 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2016, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta- pârâtă A. S.R.L., în contradictoriu cu intimata- reclamantă B. S.A. – prin administrator judiciar C.. împotriva sentinței civile nr. 549/05.03.2021, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

II. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, pârâta A. S.R.L., solicitând, admiterea recursului și anularea în întregime a deciziei civile recurate.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că a fost obligată la plata sumei de 120.772,11 RON, cu titlu de debit principal, precum și la plata de penalități de întârziere în valoare de 0,15% pe zi de întârziere de la scadența facturilor x și până la data plății. Aceste facturi nu au fost emise către societatea pârâtă în baza convenției tripartite, ci către debitoarea reclamantei - D. S.R.L.

Pe cale de consecință, susține că facturile emise în baza contractului de tipar dintre reclamantă și debitoarea sa, nu au fost înregistrate niciodată în contabilitatea societății pârâte, ceea ce a condus la imposibilitatea acesteia de a ține evidența facturilor respective.

Autoarea căii de atac consideră că instanța de apel, în mod eronat, nu a făcut decât aplicarea principiului conform căruia "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante", cu trimitere și la decizia pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în acest dosar.

Astfel, a menționat că nu contestă aplicarea acestui principiu în speță, însă instanța de apel a înțeles greșit modul în care se aplică principiile contractuale și părțile implicate, în raport de asumarea obligațiilor fiecăreia.

S-a învederat că între pârâta A. S.R.L., apelantă și societatea debitoare D. S.R.L., s-a încheiat Convenția – Angajament de plată, datată 26 martie 2015 și semnată de A. S.R.L. la 29 aprilie 2015.

Pârâta A. S.R.L. s-a angajat la plata unor sume de bani către B. S.A., având în vedere solicitarea creditorului pârâtei - D. S.R.L., societate față de care pârâta era obligată în baza unui contract în vigoare la momentul solicitărilor inițiale de plată.

La data de 28 mai 2015, D. S.R.L. a notificat pârâta (prin adresa nr. x/28.05.2015), comunicându-i faptul că începând cu data notificării nu vor mai tipări cu reclamanta B. S.A., ci cu o altă societate, E. S.R.L. De asemenea, s-a comunicat că înțelegerea dintre pârâtă, D. S.R.L. și reclamanta B. S.A. încetează de la această dată (28 mai 2015), sens în care s-a trimis o altă convenție de plată.

Așadar, în opinia recurentei-pârâte, la ordinul creditorului său direct, D. S.R.L., convenția tripartită cu intimata-reclamantă a încetat.

În acest context, pârâta nu avea cum să aibă relații contractuale cu aceasta, în lipsa dispozițiilor de plată ale creditoarei sale (convenția prevedea că "în baza prezentei, A. va achita sumele datorate D. S.R.L. direct către B. S.A . . . . . . . . . .plățile se vor face până la concurența debitului înregistrat de D. la B. S.A.").

Instanța de apel a continuat să facă o gravă confuzie între prevederile contractuale ale contractului de tipar (aplicabile exclusiv între reclamantă și debitoarea D. S.R.L.) și prevederile contractuale ale convenției tripartite încheiate între pârâtă, reclamantă și debitoarea D. S.R.L.

Recurenta-pârâtă a solicitat instanței de recurs să aibă în vedere faptul că acest contract (cel de tipar) nu a fost nici cesionat și nici novat, prin Convenția – Angajament de plată anterior menționată, astfel încât nu se poate înțelege că ar fi preluat toate obligațiile direct către reclamantă sau că ar fi avut cum să înregistreze facturile emise de reclamantă către D. S.R.L., în contabilitatea proprie.

Pârâta A. S.R.L. s-a obligat la efectuarea plăților către creditorul său (D. S.R.L.), exclusiv la ordinul acestuia, astfel încât la data de 28 mai 2015 orice obligație asumată către B. S.A. a încetat, întrucât așa cum s-a dovedit, în mod constant, relația contractuală cu reclamanta era o relație tripartită, interdependentă. Prin urmare, nu putea funcționa bidimensional, doar între societatea pârâtă și reclamantă.

Contrar celor reținute de instanța de apel în rejudecare, față de cele anterior expuse, în raport de solicitările formulate de reclamanta B. S.A., recurenta-pârâtă A. S.R.L. apreciază că putea fi obligată la plată numai față de creditoarea D. S.R.L., în limita sumelor ce decurgeau din contractul de intermediere încheiat între aceste două entități, în caz contrar, fiind încălcat tocmai principiul amintit de instanța de apel în rejudecare - convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

În etapele procesuale anterioare, s-a arătat că în situația în care pârâta ar fi efectuat plăți datorate D. S.R.L. către o altă societate, respectiv către reclamanta B. S.A., fără a avea acordul creditoarei sale, s-ar fi aflat în ipoteza încălcării prevederilor contractuale bilaterale dintre pârâtă și creditorul său direct și, pe cale de consecință, ar fi putut să fie obligată la plata penalităților de întârziere și a altor daune-interese generate, ca urmare a acestei încălcări, cu atât mai mult cu cât pârâta nu avea calitatea de terț poprit față de creditoare în prezentul dosar și nici nu a fost cesionat sau novat contractul inițial.

Recurenta-pârâtă consideră că nu îi puteau fi aplicabile prevederile contractului încheiat între reclamantă și D. S.R.L., ci doar cele ale convenției tripartite, care o obligau la plata către reclamantă, în măsura în care creditoarea sa îi comunica această obligație.

Prin urmare, este total greșită soluția instanței de fond care a dispus obligarea sa la plata penalităților de întârziere, având în vedere faptul că în convenția tripartită nu există vreo prevedere referitoare la penalități de întârziere.

Instanța de apel, în rejudecare, nu a ținut cont de împrejurarea că s-au achitat facturile emise de intimata-reclamantă în perioada de 2 luni, aplicabilă convenției tripartite, iar facturile cu privire la care s-a dispus obligarea la plată nu au fost emise în această perioadă.

Mai mult decât atât, instanța de apel a reținut apărările intimatei-reclamante, potrivit cărora prezentul litigiu nu se aplică facturilor creditoarei din anul 2017 (pe care pârâta le-a achitat conform celor învederate în apel), dar se aplică, în opinia sa, facturilor emise în anul 2015, fără să țină seama de faptul că se aplică, în realitate, doar facturilor emise în perioada de valabilitate a convenției, respectiv 26 martie 2015 – 28 mai 2015.

Orice sumă pe care pârâta ar fi fost obligată să o plătească către reclamanta din prezentul dosar, ar fi trebuit să fie achitată doar dacă erau îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele condiții:

- D. S.R.L. ar fi datorat o sumă către reclamantă, născută în interiorul perioadei de valabilitate a convenției tripartite;

- pârâta A. S.R.L. ar fi trebuit să plătească către D. S.R.L. o sumă egală sau mai mare decât cea datorată de D. S.R.L. reclamantei, în cadrul aceleiași perioade;

- D. S.R.L. ar fi adus la cunoștința pârâtei obligația de a efectua această plată.

Concluzionând, recurenta-pârâtă a susținut faptul că nu avea cum să fie obligată (către reclamantă) la plata unui debit principal mai mare decât cel pe care l-ar fi datorat, la rândul său, creditoarei reclamantei.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. (conform precizărilor depuse la data de 10 octombrie 2022, dosarul de recurs).

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție– secția a II-a civilă, la data de 15.09.2022, sub nr. x/2016*.

III. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, față de conținutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2023, Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-pârâtă A. S.R.L. a depus punct de vedere în scris la raport, solicitând înlăturarea concluziilor raportului în sensul că recursul promovat ar fi nul și că nu ar fi incidente motive de recurs de ordine publică, pe care instanța de recurs le-ar putea invoca din oficiu, și admiterea în principiu a cererii de recurs, considerând ca fiind îndeplinite condițiile legale pentru a se proceda la judecata pe fond a recursului, prin raportare la prevederile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. și fixarea termenului de judecată în ședință publică și citarea părților în vederea judecării pe fond a cererii de recurs.

A susținut că prin recursul promovat a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei atacate în accepțiunea art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., susținând, totodată, netemeinicia excepției nulității recursului.

V. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Fiind luată în examinare cu prioritate, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată din oficiu, pentru neîndeplinirea cerinței motivării căii de atac, deoarece, nerespectarea acestei condiții imperative atrage sancțiunea nulității și exclude cercetarea oricăror alte aspecte, Înalta Curte urmează să o admită și să anuleze recursul, având în vedere următoarele considerente:

Recursul este o cale extraordinară de atac, care poate fi exercitată numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele se vor depune printr-un memoriu separat. Lipsa acestor mențiuni este sancționată cu nulitatea cererii, potrivit alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. prevede sancțiunea nulității recursului în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus și motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca, criticile formulate să se circumscrie motivelor de nelegalitate expres și limitativ reglementate. În consecință, în măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din art. 483 alin. (3) C. proc. civ.. Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece, părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe.

În speță, se constată că recursul, deși întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 și pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ., nu conține critici care să poată fi încadrabile în textele legale invocate, și nici în alte motive de recurs din cele de la art. 488 alin. (1) C. proc. civ. aceasta, în condițiile în care, recurenta- pârâtă reiterează, în calea extraordinară de atac, aspectele sesizate în apel ori prin întâmpinare, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc decizia recurată.

Mai mult, prin cererea de recurs nu se aduce nicio critică (de legalitate) deciziei recurate, dimpotrivă, se reiau, amplu, aspecte în ce privește fondul cauzei și pretinse greșeli materiale reproșate instanței de apel; recurenta nu critică raționamentul acesteia, ci reia susținerile formulate în etapele procesuale anterioare.

Din expunerea criticilor aduse deciziei recurate, rezultă că, deși au fost invocate motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. criticile la adresa deciziei recurate reprezintă o succesiune de fapte și afirmații, fără a fi formulate critici concrete împotriva deciziei din apel.

Prin criticile formulate în cererea de recurs, recurenta-pârâtă și-a exprimat nemulțumirea sub aspectul modului de stabilire a situației de fapt a cauzei prin raportare la probele administrate, raționamentul instanței în interpretarea probatoriului, iar trimiterile la anumite dispozițiile legale au fost făcute pentru a fi reevaluată situația de fapt a cauzei; or, dezvoltarea acestora nu permite încadrarea și analizarea din perspectiva motivelor de recurs invocate, motiv pentru care, nu pot fi reținute ca și critici de nelegalitate.

Față de criticile deduse judecății în calea de atac a recursului, cât și prin raportare la considerentele instanței de apel, Înalta Curte constată, astfel, că recurenta-pârâtă readuce spre analiză instanței de control judiciar probleme asupra cărora instanța anterioară a răspuns prin hotărârea atacată, fără a combate, însă, dezlegările punctuale cuprinse în decizie, ceea ce pune problema imposibilității încadrării susținerilor acesteia în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., câtă vreme nu se poate cenzura, în absența unor critici împotriva dezlegărilor deciziei din apel, soluția acestei instanțe.

Astfel, prezentarea din cererea de recurs de față nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., ce impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C .proc.civ, iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității deciziei recurate.

Pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., se reține că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței în soluționarea cauzei, în caz contrar, neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs, ceea ce, în speță, nu se poate reține.

Recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se supune cenzurii judiciare a instanței competente controlul conformității hotărârii atacate cu regulile de drept incidente cazului concret dedus judecății, iar când criticile formulate nu se subsumează cazurilor expres și limitativ prevăzute de art. 488 pct. 1 - 8 C. proc. civ., intervine sancțiunea nulității recursului.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din același Cod, va anula recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 777/A din 16 mai 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 aprilie 2023.