ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1279/2025

Ședința publică din data de 10 iunie 2025

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin încheierea din 19 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, s-a respins cererea de recuzare a membrilor completului C1RCiv format din magistrații A., B. și C., învestit cu soluționarea dosarului nr. x/2019 al Curții de Apel Suceava, cerere formulată de petenta D..

Împotriva acestei încheieri, la 28 august 2024, a declarat recurs petenta D., solicitând casarea încheierii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de recurs, judecare ce se va desfășura în fața unui alt complet de judecată.

Recurenta a invocat motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., formulând, în esență, următoarele critici de nelegalitate:

Soluția de respingere a cererii de recuzare este nelegală, întrucât încheierea de respingere a cererii de recuzare este nemotivată; motivarea încheierii recurate cuprinde, în plus față de anumite elemente de practică judiciară, numai o simplă afirmație cu caracter general, conform căreia nu se poate considera că există o aparență de imparțialitate în funcție de o soluție dispusă în cauză, în considerente nefiind antamate toate apărările pe care petenta le-a adus în sprijinul cererii de recuzare, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cât și dreptul său de a beneficia de o soluție dispusă în urma unei analize a întregii situații expuse.

Invocă incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și susține că motivarea încheierii recurate contravine considerentelor încheierii de suspendare prin care instanța de recurs nu a argumentat de ce nu sunt îndeplinite cerințele art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Susține că instanța avea obligația de a analiza imparțialitatea magistraților și prin luarea în considerare a motivării de respingere a cererii de suspendare, motivare lacunară și "contrară oricăror principii de drept".

În continuare învederează că instanța nu a analizat oportunitatea admiterii cererii de suspendare, limitându-se la a aprecia că suspendarea nu se impune a fi dispusă în cauză, ignorând că o cauză civilă se poate suspenda în situația începerii urmăririi penale, în speță numitul E. fiind chiar trimis în judecată pentru fapta penală comisă.

Mai mult, completul de judecată a respins cererea de suspendare fără a considera necesar să facă o analiză pertinentă a faptei penale, a conjuncturii în care aceasta a fost săvârșită, a urmărilor produse, pentru a soluționa în deplină cunoștință de cauză și în mod obiectiv cererea.

Susține că judecătorii au fost imparțiali și i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil, la soluționarea cererii de recuzare nefiind avute în vedere nici dispozițiile art. 22 alin. (7) C. proc. civ.

Intimatul F. a depus întâmpinare, prin care a solicitat admiterea recursului formulat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul civil de față, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept:

Analizând legalitatea încheierii recurate, cu prioritate prin prima criticilor care, deși întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât pun în discuție pretinsa încălcare a unor norme de procedură, se constată că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare s-a raportat la motivul de incompatibilitate pe care petenta l-a invocat, respectiv cel reglementat de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., apreciind că respingerea unei cereri de suspendare a judecății nu poate să nască, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor.

La o observare atentă a criticilor formulate prin intermediul memoriului de recurs, Înalta Curte constată că petenta și-a exprimat nemulțumirea cu privire la soluția dată asupra cererii de suspendare a judecății recursului declarat în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., considerând că nu a avut parte de o instanță imparțială.

Cu privire la susținerile invocate, se constată că în mod judicios, a reținut curtea de apel în rezolvarea cererii de recuzare, că soluționarea unei cereri de suspendare nu reprezintă per se un motiv de incompatibilitate, precum cel stabilit de prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Aceasta întrucât o parte nu poate, prin înseși cererile incidentale deduse judecății sau prin apărările formulate într-o respectivă pricină, să genereze ipso facto un caz de incompatibilitate a membrilor completului de judecată.

Dimpotrivă, formularea unei cereri de suspendare a judecății, întemeiată pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cum este cazul în speță, reprezintă, la rândul său, un incident procedural aflat în competența completului de judecată învestit cu soluționarea cererii de recurs în dosarul nr. x/2019.

Mai mult, nemulțumirea petentei cu privire la soluția de respingere a cererii de suspendare (cu ignorarea faptului că în considerentele încheierii instanța de recurs - contrar aserțiunii recurentei petente - a argumentat că nu se impune această măsură având în vedere caracterul facultativ al acesteia, stadiul procesului penal și faptul că dosarul civil se afla în faza procesuală a recursului, iar soluția ce urmează a fi dată în procesul penal nu are o influență hotărâtoare asupra litigiului supus judecății), nu este în măsură să ofere un fundament incidentului recuzării, cum corect a reținut și instanța de apel.

Prin urmare, nu se poate aprecia că respingerea unei cereri de suspendare a cauzei, întemeiate pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., ar putea ridica suspiciunea de atitudine părtinitoare față de una dintre părți, în condițiile în care normele de procedură nu obligă la suspendarea judecății, ci dimpotrivă, această măsură este expresia obligației instanței de a asigura desfășurarea într-un termen rezonabil, cu celeritate, a procesului.

Critica privind nelegalitatea invocată a încheierii prin care instanța a respins cererea de suspendare, în raport de exigențele art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., excedează cadrului procesual al cercetării soluției pronunțate de instanță cu privire la cererea de recuzare și nu se raportează la considerentele încheierii atacate, astfel încât ea nu poate fi primită.

Judecătorii fondului, în scopul aflării adevărului, au atributului suveran de a stabili faptele și de a efectua activitatea de cercetare în fapt și drept, cu respectarea tuturor principiilor și garanțiilor procesuale.

Dacă în acest demers li se pot imputa anumite greșeli de judecată, încălcarea unor norme procedurale sau cu privire la modul în care au soluționat cererile formulate în cursul litigiului, partea are remediul procesual al exercitării căilor de atac prevăzute de normele procedurale în vigoare.

Astfel, respingerile unor anumite cereri, de exemplu a cererii de suspendare facultativă întemeiate pe dispozițiile art. 413 C. proc. civ., a cererii de amânare a cauzei, neîncuviințarea administrării unei anumite probe, etc., sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiții legale, fără a induce vreunei părți concluzia că judecătorul și-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există astfel elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Contrar susținerilor recurentei, motivul invocat în susținerea cererii de recuzare a fost analizat în mod corect de instanța de judecată, inclusiv prin raportare la jurisprudența creată de Curtea Europenă a Drepturilor Omului în aplicarea prevederilor art. 6 din Convenție cu referire la cerința independenței și imparțialității instanței, pe baza noțiunilor autonome de imparțialitate obiectivă și imparțialitate subiectivă, cât și prin raportare la circumstanțele concrete ale cauzei.

Din ansamblul încheierii de soluționare a cererii de recuzare, rezultă că din punct de vedere al testului subiectiv, instanța care a soluționat cererea de recuzare a apreciat că judecătorii recuzați, desemnați aleatoriu să soluționeze recursul, trebuie considerați imparțiali până la proba contrară și a constatat în esență, că aceasta nu a fost făcută în cauză, întrucât respingerea unei cereri de suspendare a judecății nu reprezintă un element care să țină de convingerea personală ori de comportamentul judecătorilor recuzați și nu demonstrează părtinire sau prejudecăți personale. Din perspectiva testul obiectiv, se observă că instanța a reținut că nu există elemente sau fapte verificabile care să determine îndoieli privind imparțialitatea judecătorilor recuzați, evident din unghiul de vedere - enunțat în paragrafele precedente ale aceleiași încheieri recurate - al unui observator exterior și neutru, în ceea ce privește imparțialitatea judecătorilor recuzați, concluzionând "că nu există nici un element de natură a determina concluzia că judecătorii recuzați nu sunt imparțiali".

Astfel, instanța de recuzare în mod just a reținut "nu se poate aprecia că pronunțarea de către completul de judecată, investit cu soluționarea cererii de recurs a pârâților recurenți, asupra unei cereri de suspendare a judecării cauzei formulate de aceștia, pune în discuție aparența de imparțialitate a judecătorilor, neexistând elemente sau fapte verificabile care să determine îndoieli privind imparțialitatea judecătorilor recuzați. Judecătorul este obligat să se pronunțe asupra cererilor părților, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., ceea ce nu înseamnă că trebuie să admită o cerere o dată formulată, ci doar în condițiile în care sunt îndeplinite condițiile legale. Or, în speță, cererea de suspendare a fost respinsă motivat, argumentându-se de ce nu sunt îndeplinite cerințele art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., astfel că nu există nici un element de natură a determina concluzia că judecătorii recuzați nu sunt imparțiali".

Înalta Curte reține că rezolvarea anumitor cereri, în conformitate cu exigențele C. proc. civ., nu poate conduce la concluzia că judecătorul și-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluționa cauza sau că există alte elemente care nasc, în mod întemeiat, îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. Măsura procesuală constând în respingerea cererii de suspendare întemeiate pe dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. nu indică, prin ea însăși, lipsa de imparțialitate, nefiind de natură să atragă incidența motivului prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ.

În altă ordine de idei, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că motivarea încheierii atacate este formală și superficială, întrucât cuprinde pe larg argumente extrase din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului cu privire la imparțialitate și doar câteva considerente referitoare la circumstanțele concrete ale cauzei.

Obligația legală privind motivarea hotărârilor judecătorești a fost edictată în scopul bunei administrări a justiției, întăririi încrederii justițiabililor în actul de justiție și pentru a da instanțelor superioare posibilitatea de a exercita controlul judiciar. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "dreptul la un proces echitabil include și dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României).

Contrar susținerilor recurentei, încheierea recurată satisface exigențele prevăzute de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, din moment ce considerentele sale cuprind, într-o manieră clară și concisă, motivele de fapt și de drept care au condus la respingerea cererii de recuzare. Se constată că încheierea recurată nu cuprinde doar aspecte teoretice preluate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, ci și analiza concretă a motivului de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., prin prisma argumentelor invocate de către petentă.

Motivarea clară și accesibilă a instanței răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuind analizată în lumina circumstanțelor fiecărei spețe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

Înalta Curte amintește faptul că eventuala nemulțumire a recurentei cu privire la dispozițiile completului de judecată inițial învestit sau la modul de soluționare a cauzei poate face obiectul unor critici formulate în cadrul căilor de atac reglementate de lege împotriva deciziei civile nr. 147 din 27 iunie 2024 a Curții de Apel Suceava, secția I civilă sau împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de suspendare a judecății, recuzarea nereprezentând o cale de atac susceptibilă a permite verificarea legalității și/sau a temeiniciei măsurilor procesuale dispuse de instanța recuzată, cu atât mai puțin în cadrul prezentului recurs ce vizează soluția dată cererii de recuzare formulate de petentă.

În plus, Înalta Curte constată că din cuprinsul cererii de recuzare existente la dosar, a rezultat că motiv al recuzării l-a reprezentat soluția de respingere a cererii de suspendare și nu argumentele instanței în adoptarea respectivei soluții, astfel încât nici din această perspectivă critica din prezentul recurs referitoare la omisiunea instanței de verificare a imparțialității prin prisma considerentelor soluției de respingere a cererii de suspendare, nu poate fi primită.

În cadrul memoriului de recurs petenta a pretins și o încălcare a dispozițiilor art. 22 alin. (7) C. proc. civ., cu privire la "modalitatea magistraților de soluționare a cererii de suspendare".

Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs de asemenea, nu poate fi reținut, întrucât într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor și a situației de fapt constituie aspecte ce dau conținut însăși activității de judecată desfășurată de instanță, în limitele atribuțiilor sale legale, iar reevaluarea acestora depășește - astfel cum de altfel, s-a expus supra - prezentul cadru procesual limitat la verificarea legalității încheierii de respingere a cererii de recuzare.

Pe de altă parte, nu poate fi reținută nici alegația recurentei în sensul că altor justițiabili în situații similare le-ar fi fost admise cererile de suspendare, întrucât dezlegarea aceleiași probleme de drept nu denotă prejudecata ori părtinirea magistratului, de natură să fundamenteze incidența situației de incompatibilitate invocate în susținerea cererii de recuzare, întrucât dezlegările date unei probleme de drept în raport de circumstanțele fiecărei cauze nu reprezintă o prejudecată sau o părtinire, ca elemente care aduc atingere imparțialității instanței, astfel cum de altfel, s-a reținut și în jurisprudența instanței europene de contencios al drepturilor omului (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Micallef contra Maltei, par. 93).

Față de aceste considerente, constatând că încheierea recurată este legală, Înalta Curte, în temeiul art. 53 alin. (1) și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurenta-petentă D. în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei G., împotriva încheierii din 19 iunie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații F., H. prin reprezentant legal F., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei G., I., în calitate de moștenitor al defunctei G. și E., în nume propriu și în calitate de moștenitor al defunctei G..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2025.