ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1263/2025

Obiectul cauzei Prin încheierea civilă din data de 28 mai 2019, în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Hunedoara a dispus disjungerea cererii reconvenționale formulate de pârâții A., B. și C. și a cererii reconvenționale formulate de pârâții D., E. S.R.L. și F., înregistrarea lor separată și formarea unui nou dosar, înregistrat sub nr. x/2019. Cererea reconvențională formulată împotriva pârâților G., B., C., A., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice din dosarul nr. x/2016, înregistrat sub nr. x/2019, ca urmare a disjungerii a fost formulată de reclamanții D., S.C. E. S.R.L. și F. și are următoarele capete de cerere: - constatarea nulității absolute a contractului de întreținere încheiat între A. și B., contract autentificat sub nr. x/2005; - constatarea nulității absolute a contractului de vânzare - cumpărare încheiat între B. și C., în calitate de vânzători și G., în calitate de cumpărător pentru care ține loc de act autentic sentința civilă nr. 1068/2008 a Judecătoriei Brad; - radierea intabulărilor făcute în CF x Brad, nr. cadastral x în baza celor două contracte sus - menționate.

Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 307/2023 din 14 martie 2023, Tribunalul Hunedoara a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanții D., S.C. E. S.R.L., F. în contradictoriu cu pârâții G., B., C., A., decedată în timpul procesului, continuată acțiunea de moștenitorul B. și Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată în apel de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 1504/2024 din 23 aprilie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții D., S.C. E. S.R.L. și F. împotriva sentinței civile nr. 307/2023 pronunțată de Tribunalul Hunedoara în dosarul nr. x/2019. A obligat reclamanții să plătească intimaților B. și C. suma de 3000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei nr. 1504/2024 din 23 aprilie 2024 a Curții de Apel Alba Iulia, secția I civilă au declarat recurs reclamanții D., S.C. E. S.R.L. și F.. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., și trimiterea cauzei spre rejudecare. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel nu este motivată, instanța de apel neanalizând susținerile acestora cu privire la reaua credință a subdobânditorului din contractul de întreținere, respectiv primul motiv de apel formulat, și nici nu a făcut mențiune cu privire la probele administrate de reclamanți în cauză. Or, instanța era obligată să analizeze toate susținerile și probele aduse de reclamanți și să răspundă argumentat juridic. Recurenții au subliniat că nu critică modul de interpretare al probelor, însă instanța de apel a ignorat toate probele administrate, motivat de împrejurarea că sunt anterioare datei încheierii contractului. Făcând trimitere la probele administrate, respectiv contractul de întreținere, declarația autentificată sub nr. x/10.06.2004, procesul-verbal nr. x, adresa nr. x/2017 emisă de Primăria Brad și Dispoziția de retrocedare nr. 865/2004, recurenții au subliniat că toate probele administrate au dovedit reaua credință a pârâților la încheierea contractului de întreținere. Au precizat recurenții că hotărârea atacată este nemotivată și cu privire la contractul de vânzare cumpărare atacat, instanța de apel reținând că "motivele invocate de către apelanți nu sunt de natură să demonstreze vreo intenție frauduloasă a pârâților, în condițiile în care, unele din aceste motive vizează aspecte ulterioare încheierii antecontractului de vânzare cumpărare din data de 08.04.2004(…)Celelalte aspecte vizează susțineri nedovedite și nerelevante la momentul încheierii convenției de vânzare cumpărare." Însă, instanța de apel nu a precizat care anume motive au fost apreciate ca fiind nerelevante și care au fost apreciate ca nedovedite, deși avea obligația să răspundă argumentat pentru fiecare dintre susțineri. Au mai arătat recurenții că instanța de apel nici măcar nu a observat faptul că instanța de fond a respins cererea de chemare în judecată cu privire la contractul de vânzare cumpărare pentru singurul considerent că prin ea "se urmărește ca finalitate, desființarea unei hotărâri judecătorești intrată în puterea lucrului judecat", astfel încât, criticile din apel s-au raportat în primul rând la acest considerent reținut în sentința atacată, față de care au susținut că respectiva hotărâre nu a fost pronunțată în contradictoriu cu recurenții, că ea nu le este opozabilă, că nu au atacat hotărârea instanței, care nu poate fi confundată cu însuși contractul de vânzare cumpărare, aspecte care nu au fost observate de către instanța de apel, ele nefiind nici măcar menționate în decizia de respingere a apelului și cu atât mai puțin analizate. Se mai arată că înlăturarea motivelor și probelor în susținerea nulității contractului de întreținere s-a făcut de către instanța de apel fără nici cea mai mică analiză și explicație a acestora. Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au imputat instanței de apel încălcarea principiului resolutio iure dantis, resolvitur ius accipien, apreciind că în speță se impunea desființarea contractului de întreținere atacat care este un act subsecvent Dispoziției nr. 865/2004 - lovită de nulitate absolută. Menținerea actului subsecvent, ca excepție de la principiul mai sus enunțat, pe motivul bunei credințe a subdobânditorului, impunea ca subdobânditorul să dovedească faptul că s-a aflat în fața unei erori comune și invincibile cu privire la legalitatea titlului transmițătorului. Or, în cazul de față, subdobânditorul din contractul de întreținere, numitul B., cunoștea foarte bine condițiile în care a fost emisă dispoziția de retrocedare în natură pe numele mamei sale, H., precum și obligațiile pe care și le-au asumat amândoi în privința acestui teren față D. prin Declarația autentică din data de 10.06.2004 și prin procesul-verbal încheiat la Primăria Brad în aceeași dată. Cu toate acestea, cei doi au inclus terenul în obiectul contractului de întreținere, tocmai cu scopul de a nu-și mai îndeplini obligațiile asumate pentru emiterea dispoziției de retrocedare și a ocoli efectele constatării ulterioare a nulității ei, ceea ce era mai mult decât previzibil să se va solicita de către D., dacă nu li se va vinde terenul. Instanța de apel a reținut că, în cauză, are aplicabilitate principiul securității raporturilor juridice, dând astfel prioritate unui contract întemeiat pe un titlu lovit de nulitate absolută, în defavoarea recurenților, ale căror drepturi se întemeiază pe titluri legale. Instanța de apel nici măcar nu a verificat aplicabilitatea principiului securității raporturilor juridice și în ceea ce îi privește pe recurenți, în condițiile în care prin Decizia nr. 281/1973 a Consiliului Popular al Județului Hunedoara -Comitetul Executiv, terenul în litigiu a fost scos din administrarea orașului Brad și atribuit în folosința D., care a edificat pe el construcții intabulate în cartea funciară, parte dintre ele fiind vândute ulterior către E. S.R.L. și către F. prin contracte autentice de vânzare cumpărare, toate aceste operațiuni fiind relevate de cartea funciară, însă ignorate de către instanța de apel. Totodată, instanța de apel a ignorat înscrisurile aflate la dosar - contractul de întreținere, declarația autentificată sub nr. x/10.06.2004, procesul-verbal nr. x, adresa nr. x/2017 emisă de Primăria Brad și Dispoziția de retrocedare nr. 865/2004. Or, Dispoziția de retrocedare nr. 865/2004 a fost emisă în data de 07.07.2004, iar intimații pârâți au depus la dosar un antecontract de vânzare cumpărare din 8.06.2004, iar Contractul de întreținere a fost încheiat în data de 10.10.2005. Drept urmare, nu se poate reține buna credință a nici uneia dintre părțile din contractul de întreținere, fiind evidentă intenția frauduloasă a acestora, care cunoșteau că terenul cuprins în contract era ocupat în întregime de construcțiile societății cooperative, și că, potrivit dispozițiilor legale, Cooperativa are un drept exclusiv de folosință gratuită asupra terenului pe toată durata existenței construcțiilor. In ceea ce privește decizia instanței de apel referitoare la contractul de vânzare-cumpărare încheiat având ca obiect terenul în litigiu, recurenții au precizat că soluția de menținere a acestui contract este greșită, motivarea instanței de apel, spre deosebire de cea a primei instanțe, nefiind fundamentată pe împrejurarea că există o hotărâre judecătorească în prestație tabulară, care este definitivă. Au susținut recurenții că instanța de apel nici nu a observat motivarea primei instanțe. În acest sens, au învederat că acțiunea în prestație tabulară, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2007 al Judecătoriei Brad, a fost introdusă de către G. în data de 11.06.2007, deci la câteva zile după introducerea de către D. a acțiunii în constatarea nulității absolute a Dispoziției nr. 865/2004 a Primarului municipiului Brad, care a făcut obiectul Dosarului nr. x/23.05.2007 al Judecătoriei Brad. Cu toate că în dosarul de prestație tabulară reclamantul G. trebuia să depună un extras de CF la zi, nu a făcut acest lucru, pentru a nu se observa de către instanță notarea dosarului în constatarea nulității dispoziției de retrocedare, iar în mod de neînțeles, instanța nu i-a cerut reclamantului nici la primul termen și nici ulterior, să prezinte un extras CF la zi. In dosarul de prestație tabulară reclamantul G. a fost reprezentat împotriva pârâților Sabău de către avocat I. care, în același timp o reprezenta, respectiv o apăra, pe numita A. în dosarul de nulitate a dispoziției de retrocedare, cele două dosare derulându-se în paralel. Prin urmare, au susținut că este evident că ambele părți din contractul de vânzare cumpărare au avut cunoștință de notarea în cartea funciară a dosarului pornit de D. împotriva lui A. pentru constatarea nulității absolute a dispoziției de retrocedare în natură a terenului în favoarea, însă recurenții nu au avut cunoștință de dosarul în prestație tabulară. Prima instanță și-a întemeiat soluția de respingere pe existența hotărârii în prestație tabulară, față de care în motivul de apel care vizează vânzarea cumpărarea au invocat faptul că sentința civilă nr. 1068/2008 a Judecătoriei Brad nu le este opozabilă deoarece nu a fost pronunțată în contradictoriu cu aceștia, întrucât nu au avut calitatea de părți în acel dosar. Prin ultima critică formulată, recurenții au învederat că instanța de apel a respins, în mod nelegal, cererea de probațiune cu interogatoriul celor trei intimați pârâți și cu audierea martorului propus, încălcând în acest fel dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 din CEDO, cât și dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză. Recursul declarat în cauză a fost comunicat intimaților-pârâți la 23 octombrie, 24 octombrie și 25 octombrie 2024, dovezile de primire fiind atașate la dosarul de recurs, la filele x. Intimații-pârâți nu au formulat întâmpinări. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând legalitatea deciziei recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este întemeiat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză au fost invocate argumente încadrabile în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 8 și pct. 5 C. proc. civ., în raport de motivele invocate și de efectele pe care acestea le pot produce, este necesar a se stabili prioritatea de analiză a acestora. Astfel, Înalta Curte va analiza întâi argumentele subsumate motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin care, în esență, s-a susținut că instanța de apel în mod nelegal a respins cererea de încuviințare a administrării probei cu declarația martorului J. și cu interogatoriul intimaților pârâți. În acest stadiu al analizei, Înalta Curte evidențiază că, deși recurenții au încadrat aceste critici în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la nesocotirea dispozițiilor legale care reglementează încuviințarea probelor, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență nu se verifică în cauză. Din această perspectivă, se constată că prin încheierea din 12.03.2024 instanța de apel a respins solicitarea apelanților reclamanți de încuviințare a administrării probelor cu declarația martorului J. și cu interogatoriul intimaților pârâți reținând că acestea nu sunt utile soluționării apelului, în raport cu analiza pe care o reclamă cauza și cu probele administrate deja în dosar. Înalta Curte reține însă că aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmăresc, în realitate, recurenții. Împrejurarea că, în urma aprecierii probelor administrate, instanța de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea susținută de către recurenți pune în discuție o eventuală greșită stabilire a situației de fapt, critică ce nu poate fi, însă, analizată în recurs, față de actuala configurare a cazurilor de nelegalitate. De altfel, art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate. Este real că încălcarea normelor de procedură privind încuviințarea și administrarea probelor constituie o chestiune de legalitate procedurală, care poate fi supusă controlului instanței de recurs din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., însă acest motiv de casare nu este incident în cauză, întrucât recurenții nu critică încălcarea de către instanța de apel a unei norme de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, ci măsura de respingere, ca neutilă soluționării apelului, a solicitării de încuviințare a administrării probelor anterior menționate. Or, în ceea ce privește criticile din recurs privitoare la probele administrate sau a căror administrare nu a fost încuviințată de către instanțele de fond, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. Cu alte cuvinte, critica vizând neîncuviințarea unor probe pe care recurenții le socotesc concludente și utile privește temeinicia hotărârii atacate, iar nu legalitatea sa, întrucât tinde la substituirea unei aprecieri din partea instanței de recurs, diferite celei a instanței de apel, considerente pentru care acest motiv de recurs este găsit nefondat. Printr-o altă categorie de critici, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții au susținut nelegalitatea deciziei atacate cu privire la soluția dată apelului pretinzând că, deși au formulat o cerere de apel amplu motivată, prin decizia instanței de prim control judiciar nu s-a răspuns în mod adecvat argumentelor esențiale pe care le-au invocat, nefiind analizate efectiv susținerile și nici mijloacele și elementele de probă ale acestora, acestea fiind cu desăvârșire ignorate de către instanța de apel. Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc sau insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea. Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, este îndeplinită. Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii. Invocând acest caz de casare recurenții susțin că decizia recurată este motivată deficitar pretinzând, pe de o parte, că soluția dată de curtea de apel cererii lor vizând anularea contractului de întreținere autentificat sub nr. x/10.10.2005 din perspectiva reținerii bunei credințe a debitorului dobânditor al bunului în litigiu nu este suficient justificată în considerentele hotărârii întrucât nu au fost analizate explicit probele propuse, încuviințate și administrate de instanțele de fond prin care dovedeau reaua credință. Pe de altă parte, se susține că hotărârea instanței de prim control judiciar ignoră cu desăvârșire motivele de apel prin care s-a criticat sentința tribunalului cu privire la soluția dată cererii vizând anularea "contractului de vânzare cumpărare încheiat între B. și C., în calitate de vânzători și G., în calitate de cumpărător, pentru care ține loc de act autentic sentința civilă nr. 1068/2008 a Judecătoriei Brad." În acord cu susținerile recurentei, Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. Astfel, urmare examinării deciziei recurate, se constată că în cuprinsul acesteia, atunci când analizează efectele anulării Dispoziției nr. 865/2004 a primarului Municipiului Brad față de actul subsecvent reprezentat de contractul de întreținere autentificat sub nr. x/10.10.2005, curtea de apel a reținut că "(…)anularea titlului de proprietate, așa cum este cazul de față, nu este de natură să afecteze actul în ce privește terțul achizitor, în situația în care acesta este de bună credință ci doar în cazul în care acesta din urmă a cunoscut sau cu minime diligențe putea să cunoască nevalabilitatea titlului de proprietate al înstrăinătorului, ceea ce trebuie dovedit." Totodată, sub aspectul situației subdobânditorului B., instanța de apel a arătat, pe baza propriei analize, care sunt elementele în raport de care a reținut buna credință a acestuia, fundamentându-și concluziile pe constatarea că "la data încheierii contractului de întreținere Dispoziția de retrocedare nu era anulată, producea efectele juridice specifice, în cartea funciară figura ca proprietară H. iar în foaia de sarcini nu apărea nici o mențiune, aspecte de altfel necontestate de către reclamanți." S-a mai reținut că "La acea dată (10.10.2005), litigiul ce a făcut obiectul dosarului în care s-a constatat nulitatea absolută a dispoziției de retrocedare nu era declanșat (litigiul fiind pornit în anul 2007, în dosar nr. x/2007), astfel că în temeiul dispozițiilor art. 1898 C. civ. vechi, Curtea reține că pârâtul a fost de bună credință la momentul dobândirii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, dreptul constituitorului întreținerii nefiind contestat la acel moment.", astfel încât "în mod evident nu se poate vorbi de rea credință în contextul în care dispoziția de retrocedare a fost emisă în anul 2004, contractul de întreținere a fost perfectat în 2005 iar constatarea nulității absolute a dispoziției de retrocedare s-a produs în anul 2009." Pe de altă parte, prin cererea de apel, reclamanții au contestat statuările similare ale primei instanțe sub aspectul reținerii bunei credințe a subdobânditorului B. susținând că, întrucât terenul cu privire la care s-a dispus retrocedarea era ocupat de construcțiile recurentei D., aspect cunoscut de defuncta A. și B.(părțile contractului de întreținere), restituirea în natură a acestuia nu era posibilă, iar dispoziția de retrocedare în natură a fost emisă de către primar doar după ce cele două persoane anterior menționate și-au asumat obligația de a transmite terenul retrocedat prin vânzare către D.. Totodată, prin cererea de recurs se arată că la dosarul cauzei au fost depuse și administrate de către reclamanți proba cu înscrisurile reprezentate de Procesul-verbal nr. x/10.06.2004 încheiat la sediul Primăriei Municipiului Brad, Declarația autentificată sub nr. x/10.06.2004 și adresa nr. x/2017 a Primăriei Brad, iar acestea nu au fost în nici un fel avute în vedere și analizate de către instanța de apel sub aspectul relevanței lor cu privire la buna credință a subdobânditorului B.. În plus, s-a reținut de către prima instanță și curtea de apel că Dispoziția nr. 865/2004 a primarului Municipiului Brad a fost anulată prin sentința civilă nr. 156/03.03.2009 pronunțată de Judecătoria Brad în dosarul nr. x/2007, irevocabilă prin decizia civilă nr. 214/2010 a Curții de Apel Alba - Iulia pentru motivul că aceasta a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 9, art. 21 și art. 10 din Legea nr. 10/2001, respectiv că unitatea deținătoare, D. trebuia să soluționeze notificarea și nu Primarul Municipiului Brad și că o parte din terenul cu privire la care s-a dispus restituirea era ocupat de construcții, fapt ce împiedica restituirea în natură. S-a mai reținut de către instanțele fondului că, cu ocazia "întâlnirii de mediere" de la sediul Primăriei Brad, în prezența primarului și a "comisiei nominalizată pentru Legea 10/2001 din Primărie Brad", s-a încheiat Procesul-verbal nr. x/10.06.2004 din care rezultă că reprezentanții primăriei au propus părților implicate, respectiv A. și B., pe de o parte, și D., pe de altă parte, ca pentru a se putea emite dispoziția de retrocedare a terenului, părțile să încheie o înțelegere notarială prin care "familia Sabău după ce va intra în proprietatea terenului să îl vândă D. proprietara construcțiilor de pe teren", acestea convenind asupra unui preț cu privire la terenul ce urma să fie restituit prin dispoziția primarului. Urmare acestei "medieri" A. și B. s-au prezentat în aceeași zi la notar și, în aceste circumstanțe, au dat Declarația autentificată sub nr. x/10.06.2004, semnată doar de A. și B., în această declarație fiind menționat că este dată "spre a servi la Primăria municipiului Brad, pentru emiterea dispoziției de retrocedare". Or, în contextul factual anterior menționat, astfel cum a fost acesta stabilit de către instanțele fondului, se constată că pârâtul intimat B. nu este un terț desăvârșit față de modul de obținere a titlului de proprietate de către autoarea sa A. și nici ignorant față de viciile acestui titlu, astfel încât sunt insuficiente constatările instanțelor de fond bazate exclusiv pe cuprinsul cărții funciare. Prin urmare, Înalta Curte constată că, în aceste circumstanțe, afirmațiile reclamanților vizând caracterul relevant al argumentelor lor și al probelor care le susțin, evidențiate supra, dobândesc valențe juridice distinctive și necesitau analiză și răspuns specific, astfel încât, din această perspectivă, statuările instanței de apel în sensul că aceste apărări "nu sunt însă de natură a răsturna prezumția de bună credință ce operează în favoarea pârâtului, în stabilirea bunei credințe fiind lipsite de relevanță aspectele anterioare constituirii și întabulării dreptului de proprietate al numitei H., ceea ce prezintă relevanță fiind buna credință a subdobânditorului la momentul încheierii contractului în discuție.", nu au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic adecvat. Pentru a atrage casarea hotărârii se impune ca nemotivarea să fie una evidentă, importantă, esențială, în sensul că instanța ignoră total susținerile sau apărările relevante ale părții, astfel încât acesteia îi este imposibil să cunoască în ce măsură judecătorul a "ascultat" partea și a reflectat cu privire la cele afirmate de aceasta. Or, în cazul invocat de recurenți se verifică această omisiune consistentă, fiind evident că instanța de apel nu s-a preocupat suficient de argumentele părților și nici de justificarea rezonabilă a soluției dată capătului de cerere vizând anularea contractului de întreținere, în limitele criticate, în condițiile în care buna credință a dobânditorului imobilului prin contractul de întreținere a fost un motiv determinant, singurul de altfel, pentru care a fost respinsă această cerere a reclamanților. Astfel, după cum mai sus s-a arătat, instanța de apel nu a identificat caracterul relevant al susținerilor reclamanților, nu a observat circumstanțele factuale în care a fost obținut titlu de proprietate de către transmițătoarea bunului și implicarea subdobânditorului în obținerea acestuia și nu a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, în raport de materialul probator administrat în cauză, decizia recurată fiind lipsită de elemente esențiale de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar. Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat reținerea bunei credințe a subdobânditorului B. cu privire la pretenția de anulare a contractului de întreținere încheiat de acesta cu autoarea sa nu au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată fiind rezultatul unei analize deficitare a probatoriului administrat în cauză din perspectiva reclamanților recurenți. Totodată, cu privire la cererea de anulare a "contractului de vânzare cumpărare încheiat între B. și C., în calitate de vânzători, și G., în calitate de cumpărător, pentru care ține loc de act autentic sentința civilă nr. 1068/2008 a Judecătoriei Brad", Înalta Curte constată că această cerere a fost respinsă de prima instanță pentru considerentele decisive prin care se reține că întrucât este vorba despre o hotărârea judecătorească aceasta nu poate fi anulată prin procedura declanșată de reclamanți, ci doar prin intermediul căilor legale de atac. Cu alte cuvinte prima instanță, deși nu a arătat-o explicit, a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil fără a mai analiza pe fondul lor susținerile considerate relevante de către reclamanți vizând nulitatea contractului de vânzare cumpărare încheiat în modalitatea anterior menționată pe temeiul principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens. Apoi, deși prin apelul formulat reclamanții au criticat aceste statuări ale primei instanțe de fond, curtea de apel nu a observat aceste argumente, nu le-a identificat relevanța pe care apelanții le-au acordat-o și nu le-a analizat în cuprinsul deciziei recurate, cercetarea instanței de prim control judiciar fiind extrem de succintă sub aspectul capătului de cerere în discuție și limitată doar la unele susțineri de fond indicate de reclamanți în cererea de apel, dar cu ignorarea totală a motivului principal pentru care reclamanții au solicitat anularea convenției de referință după cum s-a arătat supra. Aceasta în condițiile în care, de principiu, este îngăduită opinia că nu se poate constata de plano inadmisibilitatea acțiunii în anularea unui contract de vânzare cumpărare pentru care ține loc de act autentic o hotărâre judecătorească care nu este opozabilă reclamanților. În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs nu respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză, instanța de prim control judiciar neluând în considerare și nerăspunzând în mod coerent tuturor apărărilor relevante invocate de reclamanți prin actele procedurale îndeplinite, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurenți în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză. Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, prin care se susține aplicarea greșită a principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens, inclusiv din perspectiva excepțiilor de la acest principiu, acesta nu va mai fi analizat de către instanța de recurs. În acest sens, față de argumentele pentru care a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa argumentelor esențiale din decizia atacată cu referire la susținerile și probele relevante ale reclamanților cu incidență asupra efectelor principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăși la verificarea modului de aplicare a acestui principiu atât timp cât instanța de apel nu a statuat complet asupra acestor aspecte. Față de aceste considerente, în baza art. 496 și art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanți împotriva deciziei instanței de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeași instanță. Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra necesității analizei argumentelor și probelor administrate de reclamanți, considerate relevante de către aceștia, și, în continuare, incidența acestora cu privire la aplicabilitatea principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipiens, inclusiv din perspectiva excepțiilor de la acest principiu, instanța de apel având dreptul de a aprecia asupra necesității suplimentării ori readministrării probatoriului cauzei, în raport cu dispozițiile procedurale care guvernează judecata în apel. În ce privesc cheltuielile de judecată solicitate de recurenți pentru recurs, având în vedere că soluția ce se va dispune este de casare a cauzei și trimiterea acesteia pentru rejudecare la curtea de apel, acestea urmează a fi avute în vedere cu ocazia soluționării apelului, în raport de soluția ce se va da pe fondul pretențiilor reclamanților.