ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2025

HOTĂRÂRE

14.05.2025

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2025
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1096/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 14 mai 2025

Asupra conflictului negativ de competență de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești la data de 24.02.2024, petentul A. a solicitat la cererea creditorului B. S.A., încuviințarea executării silite asupra debitoarei C., în baza titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din data de 12.07.2023.

În drept, au fost invocate prevederile art. 666 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1588 din 03 martie 2025, Judecătoria Ploiești a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Râmnicu Vâlcea.

În motivare, această instanță a reținut că speței îi sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., față de faptul că debitoarea are calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei Ploiești, sens în care a apreciat că se impune declinarea cauzei către instanța în a cărei circumscripție se află sediul creditoarei.

Învestită prin declinare, Judecătoria Râmnicu Vâlcea, prin încheierea nr. 2144/2025 din 26 martie 2025, a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Ploiești, a constatat ivit conflictul negativ de competență și, suspendând din oficiu judecata cauzei, a trimis dosarul la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. conferă un drept de opțiune reclamantului în alegerea competenței în cazul cererii introduse împotriva unui judecător (sau de instanță de judecată) care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia.

Astfel, a apreciat că, în condițiile în care executorul judecătoresc a sesizat una dintre instanțele competente alternativ să soluționeze prezenta cauză, competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite rămâne câștigată în favoarea instanței alese de petent.

Examinând conflictul negativ de competență cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în temeiul dispozițiilor art. 133 pct. 2 coroborate cu cele ale art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul demersului judiciar îl constituie cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploiești, prin care petentul A. a solicitat încuviințarea executării silite împotriva debitoarei C., la cererea creditoarei B. S.A., în baza titlului executoriu reprezentat de Contractul de credit nr. x din data de 12.07.2023.

Cât privește competența de soluționare a cererii de încuviințare a executării silite, aceasta se determină potrivit dispozițiilor art. 651 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "(1) Instanța de executare este judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau, după caz, sediul debitorului, în afara cazurilor în care legea dispune altfel".

Așadar, în procedura executării silite, dispozițiile legale anterior evocate determină instanța de executare ca fiind, de regulă, judecătoria în a cărei circumscripție se află, la data sesizării organului de executare, domiciliul sau sediul debitorului.

În cauza pendinte, executarea silită este pornită împotriva unui singur debitor, acesta având calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei Ploiești.

Art. 127 C. proc. civ., purtând denumirea marginală "Competența facultativă", prevede că: "(2) În cazul cererii introduse împotriva unui judecător care ar fi de competența instanței la care acesta își desfășoară activitatea sau a unei instanțe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii. (2)

Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz".

Înalta Curte constată că, în speță, Judecătoria Ploiești și Judecătoria Râmnicu Vâlcea și-au declinat reciproc competența de soluționare a cauzei, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de aprecierile diferite ale celor două instanțe cu privire la aplicabilitatea prevederilor art. 127 C. proc. civ.

Astfel, în esență, Judecătoria Ploiești a considerat că sunt aplicabile dispozițiile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., prin raportare la calitatea de grefier a debitoarei, în timp ce Judecătoria Râmnicu Vâlcea a reținut că aceste dispoziții nu sunt incidente și, chiar în situația în care s-ar face aplicarea acestora, alin. (2) al textului legal prevede o competență alternativă, astfel că alegerea instanței competente aparține reclamantului.

Verificând încidența în cauză a acestei norme, Înalta Curte constată că prevederile art. 127 C. proc. civ. sunt aplicabile și în situația cererilor necontencioase, cu atât mai mult cu cât la acest moment se fixează în mod definitiv care este instanța de executare competentă să soluționeze incidentele ulterioare apărute în cursul procedurii silite.

Pe de altă parte, se constată și faptul că alin. (2) al art. 127 C. proc. civ. se referă la situația în care respectiva calitate îl vizează pe cel împotriva căruia este formulată cererea, ipoteză în care încrederea în imparțialitatea obiectivă a instanței este lăsată de legiuitor la aprecierea exclusivă a reclamantului, iar nu și a instanței de judecată.

Petentul A. nu a înțeles să se prevaleze de posibilitatea oferită de textul legal anterior redat - de a sesiza o instanță din circumscripția unei curți de apel învecinate celei competente potrivit dreptului comun, ci a înregistrat cererea de încuviințare a executării silite pe rolul Judecătoriei Ploiești, instanță în a cărei circumscripție se află domiciliul debitoarei.

Normele art. 127 alin. (2) C. proc. civ. nu puteau fi valorificate de instanță din oficiu, prin substituirea părții, în vederea justificării necompetenței teritoriale și declinării acesteia în favoarea altei instanțe. În ipoteza prevăzută de acest text legal, excepția de necompetență teritorială este de ordine privată. Caracterul facultativ al normei rezultă din folosirea de către legiuitor a verbului "poate", ceea ce duce la concluzia că reclamantul alege dacă dorește să se prevaleze sau nu de această posibilitate, putând renunța la beneficiul acordat de lege.

În aceste condiții, întrucât norma de competență teritorială incidentă în cauză este una relativă, de ordine privată, nesocotirea ei nu putea fi invocată pe calea excepției de necompetență de către instanța de judecată din oficiu și nici de către reclamant, ci numai de către pârâți în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii.

În raport cu considerentele mai sus menționate, prin aplicarea dispozițiilor art. 651 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. și ale art. 127 alin. (2) și alin. (3) din același cod, Judecătoriei Ploiești îi revine competența soluționării cererii de încuviințare a executării silite, ca instanță de la domiciliul debitoarei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța competentă teritorial să soluționeze cererea având ca obiect încuviințare executare silită este Judecătoria Ploiești, urmând ca în temeiul art. 135 C. proc. civ. să stabilească competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.