ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 467/2025

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul Primarul Comunei Racu, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., a solicitat anularea Hotărârii CNCD nr. 172/2023 și admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei, anularea Hotărârii CNCD nr. 172/2023, ca netemeinică și nelegală, obligarea CNCD să publice sentința într-un cotidian cu distribuire națională, obligarea B. să publice sentința pe pagina www.x.ro, pe pagina de C. a președintelui ei și într-un cotidian cu distribuire națională, cu suportarea de către pârâți a cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1709 din 17 noiembrie 2023, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Primarul Comunei Racu, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul Primarul Comunei Racu a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 4 și 8 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că instanța de fond, în mod greșit, a reținut că CNCD în mod corect ar fi stabilit că fapta reclamată de B. constituie discriminare în sensul O.G. nr. 137/2000, deoarece a fost încălcat dreptul cetățenilor nevorbitori de limba maghiară și engleză de a accesa informații de interes public prezentate ca provenind de la autoritatea publică locală, astfel că Hotărârea nr. 172/05.04.2023 CNCD ar fi legală și temeinică. Incidența art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. Instanța a reținut că, B. a susținut că panoul în cauză a fost amplasat de D.. Cu toate acestea, în mod greșit instanța de fond a stabilit că, din punctul de vedere al răspunderii administrative, ar fi nerelevantă identitatea persoanei care a săvârșit fapta presupus discriminatorie. De altfel, judecătorul fondului nici nu a reușit să indice vreo normă legală din care să rezulte că identitatea persoanei - fie aceasta o autoritate publică - care a săvârșit o faptă de discriminare nu trebuie cercetată. Recurentul apreciază că o asemenea prevedere legală nu există, astfel că instanța a adăugat la lege și în mod total contrar Constituției și art. 5 alin. (4) C. proc. civ. s-a substituit legiuitorului, deci a depășit atribuțiile puterii judecătorești. De asemenea, recurentul apreciază că judecătorul fondului a creat, în mod nelegal, prezumția judiciară potrivit căreia până la proba contrară, "se prezumă că terenul face parte din patrimoniul statului sau al unei UAT". În prezenta cauză, identitatea proprietarului terenului, respectiv faptului dacă acesta aparține domeniului public sau privat, putea fi dovedită în conformitate cu normele legale (de ex. art. 565 C. civ.) în baza unor înscrisuri - extras de carte funciară, titlu de proprietate etc. - care puteau fi solicitate de către instanța de judecată în virtutea rolului activ al judecătorului, conform art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Prin urmare, deși există o prevedere legală care autorizează judecătorul cauzei să ia măsuri ca să afle identitatea proprietarului terenului, respectiv faptului dacă acesta aparține domeniului public sau privat, instanța de fond a ales să nu uzeze de această prerogativă (care în același timp constituie și o obligație a instanței de judecată), ci a ales să creeze o prezumție judiciară, contrar prevederilor art. 5 alin. (3) C. proc. civ.. Procedând astfel, judecătorul fondului s-a substituit legiuitorului. Recurentul consideră că instanța de fond în mod greșit a aplicat principiul erorii comune și invincibile prin analogie cu art. 17 C. civ.. In aceste condiții, judecătorul fondului a stabilit că, în cauza de față, orice persoană poate considera că UAT Comuna Racu are calitatea juridică de titular al panoului informativ sau de emitent al conținutului acestuia, și astfel s-a autoîmputernicit să aplice toate consecințele legale acestei aparențe. Conform art. 5 alin. (3) C. proc. civ. instanța este datoare să aplice în primul rând prevederile legale, iar în lipsa acestora să aplice uzanțele, având posibilitatea să recurgă la analogie sau la principiile generale ale dreptului numai în lipsa uzanțelor. În opinia recurentului, prezenta pricină se poate soluționa în totalitate în baza legii, fiind aplicabile prevederile legale privitoare la discriminare, la răspundere civilă delictuală, la proba dreptului de proprietate, și nu a fost necesar ca instanța de fond să aplice un principiu de drept civil prin analogie. Incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Prima instanță în mod eronat a stabilit că prevederile C. proc. civ. nu se aplică în procedura în fața Consiliului, deoarece aceasta nu este o procedură contencioasă, administrativ-jurisdicțională, și din aceasta ar rezulta că nu există obligația de pronunțare asupra excepției lipsei calității procesuale pasive în sarcina Consiliului. Astfel, recurentul arată că, prin cererea de chemare în judecată, nu a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive în fața CNCD în baza prevederilor C. proc. civ., ci în baza procedurii interne de soluționare a petițiilor, fără ca CNCD să analizeze excepția respectivă și să se pronunțe asupra sa. Prin urmare, instanța de fond a încălcat art. 63 al Ordinului președintelui CNCD nr. 144/2008 atunci când a stabilit că nu ar exista obligația de pronunțare asupra excepțiilor procesuale în sarcina Consiliului. În realitate, legiuitorul a dorit să instituie necesitatea dovedirii doar a stării de fapt, din care să rezulte aparenta încălcare a principiului egalității de tratament, urmând ca persoana reclamată să dovedească dacă aparenta discriminare își găsește o justificare rezonabilă, sau dacă starea de fapt nu a fost prezentată în mod exhaustiv de către petent, să aducă completări și dovezi în acest sens. Această prevedere legală nu înseamnă, că starea de fapt reală nu trebuie cercetată deloc, fiind suficient o aparentă stare de fapt pentru a reține existența discriminării. Cu alte cuvinte, starea de fapt oricum trebuie cercetată de către Consiliu, dacă nu s-a dovedit în mod neîndoielnic de către petent. Prevederea legală răstoarnă sarcina probei numai în privința stării de drept, nu și în privința stării de fapt. Deci, judecătorului fondului a aplicat greșit art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 atunci când a soluționat cererea de chemare în judecată formulată. Se mai susține că prima instanță în mod total greșit a stabilit că art. 6 și art. 13 din Legea nr. 185/2013 sunt aplicabile pentru speța de față, deoarece în opinia acestuia panoul informativ "Pagan Fort" intră în categoria mijloacelor de publicitate, astfel amplasarea acestuia se aprobă de către autoritatea administrației publice locale la cererea solicitanților. Având în vedere că obiectivul turistic "Pagan fort" nu constituie nici activitate comercială, industrială, artizanală sau liber-profesionistă și nici nu este un eveniment, panoul folosit în scopul prezentării acestuia nu poate constitui un mijloc de publicitate în sensul Legii nr. 185/2013. Recurentul mai arată că instanța de fond a nesocotit prevederile art. 2 din Legea nr. 500/2004, deoarece nu a ținut cont de definiția legală a textului cu caracter de interes public cu ocazia soluționării pricinii. Acest text de lege definește textul cu caracter de interes public în felul următor: "orice text care, în cadrul unor atribuții de serviciu, este afișat, expus, difuzat sau rostit în locuri publice ori prin mijloace de informare în masă, având ca scop aducerea la cunoștința publicului a unei denumiri, a unei informații sau a unui mesaj, cu conținut direct ori indirect publicitar'". În cazul de față însă, panoul reclamat nu a fost realizat la cererea, recomandarea, comanda sau instrucția administrației publice locale sau de către vreun angajat al acesteia. Administrația publică locală nu a avut nicio legătură cu amplasarea panoului în cauză, prin urmare, aceasta nu a fost realizată "în cadrul unor atribuții de serviciu". În consecință, prima instanță a încălcat prevederile art. 2 din Legea nr. 500/2004, atunci când a atribuit caracter de interes public unor informații pe care legea nu include în acea categorie. De asemenea, conform art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 "prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației. Panoul informativ reclamat de B. în mod evident nu privește activitățile unei autorități publice, din moment ce nu angajații UAT Comuna Racu l-au instalat. Astfel fiind, recurentul apreciază că instanța de fond a încălcat prevederile art. 2 lit. b) din Legea nr. 544/2001 atunci când a atribuit caracter de interes public unui panou instalat de către un particular pe propriul teren. În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimații Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A. au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea nr. 172/05.04.2023, Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării a admis sesizarea formulată de petenta A., dispunând sancționarea cu avertisment a UAT Racu. În motivare, s-a reținut că, pe raza UAT Racu, este amplasat un panou informativ "Pagan Fort" și Poganyvar inscripționat numai în limbile maghiară și engleză, fără a fi însoțit de o traducere în limba română a textului, ceea ce creează o deosebire, restricție, preferință, pe bază de limbă, cu efectul restrângerii dreptului de acces la informații de interes public al cetățenilor necunoscători ai limbii maghiare și ai limbii engleze. Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că sunt îndeplinite condițiile cumulative ale faptei de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) și art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, și că reclamatul a săvârșit o astfel de faptă de discriminare, deoarece nu a respectat dreptul legal de a oferi posibilitatea accesului tuturor cetățenilor la informații cu caracter public. Instanța de fond a respins acțiunea, ca neîntemeiată, soluție pe care Înalta Curte o împărtășește. Afirmația recurentului-reclamant conform căreia panoul în cauză este amplasat pe un domeniu privat, nu a fost probată, iar planul de situație depus cuprinde o zona verde (forestieră) despre care doar se afirmă, la modul general, că ar fi proprietate privată. Astfel fiind, instanța de fond în mod corect a reținut că o astfel de împrejurare nu poate fi prezumată, ci trebuie să rezulte dintr-un titlu de proprietate, respectiv dintr-un registru oficial, cum ar fi Cartea Funciară în caz contrar, instanța putând să prezume că terenul face parte din patrimoniul statului sau al unei unități administrativ-teritoriale, indiferent dacă este vorba despre domeniu public sau domeniu privat. Înalta Curte reține că în mod corect s-a constatat că panoul este destinat informării publicului, dar este inscripționat doar în limbile maghiară și engleză, iar cetățenii români care nu cunosc limba maghiară sau engleză nu pot accesa informațiile de interes public. Pe de o parte, Înalta Curte are în vedere faptul că amplasarea mijloacelor de publicitate se poate face atât pe domeniul public sau privat al statului și al unităților administrativ-teritoriale, cât și pe proprietatea privată a persoanelor fizice sau juridice, cu acordul acestora și cu respectarea prevederilor legale, astfel cum prevede art. 13 din Legea nr. 500/2004. Pe de altă parte, dacă un astfel de panou informativ ar fi amplasat fără acordul sau aprobarea autorității publice competente pe domeniul public sau privat al statului sau al unității administrativ-teritoriale, acesteia îi revine obligația de a restabili situația anterioară, o atitudine de pasivitate conducând la concluzia că menținerea panoului este rezultatul unei decizii a autorității publice înseși. Înalta Curte constată că instanța de fond în mod temeinic și legal a reținut că nu este relevantă modalitatea în care panoul a fost amplasat în concret, ce persoană a suportat costurile sau a realizat lucrarea în fapt, simpla sa existență într-o locație accesibilă publicului, cu mențiuni prin care este asociat Primăriei Comunei Racu, precum și împrejurarea că se adresează publicului larg prin conținutul său, constituie probe suficiente pentru a se reține răspunderea administrativă a autorității publice locale. Potrivit dispozițiilor art. 195 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ, în raporturile dintre cetățeni și autoritățile administrației publice locale se folosește limba română. Orice text scris sau vorbit într-o limbă străină, indiferent de dimensiuni, având caracter de interes public, trebuie să fie însoțit de traducerea sau de adaptarea în limba română, astfel cum prevede art. 1, alin. (2) din Legea nr. 500/2004 privind folosirea limbii romane în locuri, relații si instituții publice. Conform art. 6 din același act normativ, în cazul textelor de interes public scrise în limbi străine, aflate la vedere în locuri publice sau difuzate prin mijloace de informare în masă, traducerea completă în limba română trebuie să aibă caractere de aceleași dimensiuni cu cele ale textului în limba străină și să facă parte integrantă din ansamblul grafic respectiv. Contravenția constând în refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilități, cum ar fi dreptul de a fi informat în limba oficială a statului, care are ca efect discriminarea din cauza apartenenței acestora la o anumită naționalitate sau etnie este sancționată de dispozițiile art. 10 lit. h) din O.G. nr. 137/2000. Înalta Curte apreciază că a discrimina înseamnă a diferenția sau a trata diferit două persoane sau situații, atunci când nu există o distincție relevantă sau de a trata într-o manieră identică două sau mai multe persoane sau situații care sunt în fapt diferite. Înalta Curte, contrar susținerilor recurentului-reclamant, apreciază că instanța de fond temeinic și legal a reținut că, în cauză, a fost încălcat dreptul cetățenilor nevorbitori de limba maghiară și limba engleză de a accesa informații de interes public prezentate ca provenind de la autoritatea publică locală urmare a amplasării panoului exclusiv în limba maghiară și engleză pe raza UAT Racu, fără a fi însoțit de o traducere în limba română a textului. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.