ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4476/2024

Ședința publică din data de 11 octombrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 30.07.2021 pe rolul Curții de Apel Bucuresti, secția a VIII-a contencios administrativ si Fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. Ș.A. (DIN ANEXĂ), EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III. ȘI JJJ., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Apel Cluj au solicitat anularea Hotărârii Colegiului de Conducere a Curții de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021, revocarea în parte a Deciziei nr. 208/20 aprilie 2021, emisă de către Președintele Curții de Apel Cluj, cu privire la perioada recunoscută pentru plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite personalului auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Cluj și a instanțelor din circumscripția acesteia stabilita prin art. 1 - 3 din decizie, obligarea Curții de Apel Cluj la emiterea unei noi decizii de salarizare prin care să se dispună încadrarea lor în calitate de personal auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Cluj și a instanțelor din circumscripția acesteia prin stabilirea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente/a salariului de încadrare brut lunar raportat la o valoare de referință sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 și în continuare, drepturile salariale recalculându-se în mod corespunzător, plata diferenței între remunerația care include VRS de 605.225 RON începând cu data de 01.08.2016 și în continuare și remunerația efectiv plătită, actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar, până la data plății efective, includerea în salariul de bază a VRS 605,225 RON conform deciziei civile nr. 396/22.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2020.

Prin sentința civilă nr. 1670/07.10.2022, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât, ca neîntemeiată și a respins cererea principală, precum și cererea de intervenție principală formulate de intervenientele KKK. și LLL..

Împotriva sentinței civile nr. 1670/07.10.2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal recurenții-reclamanți au declarat recurs prin care au solicitat admiterea acestuia, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a formulată.

În motivare, recurenții-reclamanți au arătat că au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Tribunalului Maramureș, iar prin Decizia nr. 208/20 aprilie 2018 emisă de Președintele Curții de apel Cluj, s-a decis ca aceștia să beneficieze de salarii de bază brute lunare stabilite prin raportare la VRS de 605,225 RON începând cu data de 20.04.2018, însă recurenții au apreciat că se impunea acordarea drepturilor cu data de 01.08.2016.

Au susținut că prin Hotărârea Colegiului de Conducere a Curții de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021 li s-a respins contestația împotriva Deciziei nr. 208/20 aprilie 2021, emisă de către Președintele Curții de Apel Cluj în lipsa unei analize efective a solicitărilor lor, probate cu hotărâri judecătorești, cu prevederi legale, decizii ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și ale Curții Constituționale, decizii administrative (Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dispoziția nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii, Decizia nr. 273/30.12.2020 a Președintelui Curții de Apel Constanța, Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Președintelui Curții de Apel Tg. Mureș) cu care au probat faptul că la nivelul familiei ocupațională JUSTIȚIA la acest moment există personal care este salarizat corespunzător unei valori de referință sectorială de VRS 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016, aspect ce echivalează cu o netemeinicie și nelegalitate a Deciziei Colegiului de conducere a Curții de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021 prin care s-a respins contestația lor formulată împotriva Deciziei nr. 208/20.04.2021.

De asemenea, au susținut, cu privire la reținerea incidenței termenului de prescripție extinctivă de 3 ani prevăzut de art. 171 Codul umncii, că acesta nu este aplicabil, având în vedere că reglementarea din art. 171 Codul muncii vizează prescripția dreptului Ia acțiune a drepturilor salariale, adică a dreptului celui interesat de a se adresa instanței de judecată cu o cerere de chemare în judecată pentru plata drepturilor salariale restante, nicidecum nu vizează situația în care ne aflăm recurenții de a ne adresa ordonatorului de credite care stabilește și plătește salariile.

Este de observat faptul că, deși Curtea de Apel Cluj se raportează și invocă atât în Decizia nr. 208/20.04.2021, emisă de Președintele Curții de Apel Cluj, cât și în Hotărârea Colegiului de Conducere a Curții de Apel Cluj nr. 41/22 iunie 2021, existența unor acte administrative ce recunosc aplicarea VRS 605,22 RON de la data de 01.08.2016 (Ordinul nr. 224/29.10.2020 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, Dispoziția nr. 102/02.04.2021 emisă de Secretariatul General al Consiliului Superior al Magistraturii, Decizia nr. 273/30.12.2020 a Președintelui Curții de Apel Constanța, Decizia nr. 76/DE/26.02.2021 a Președintelui Curții de Apel Tg. Mureș), nu observă că raportat la data emiterii acestor acte administrative, instituțiile emițătoare nu retin incidenta vreunui termen de prescripție, dar care, însă, pentru personalul auxiliar de specialitate și conex din cadrul Curții de Apel Cluj există și se aplică.

Chiar dacă ar exista posibilitatea invocării termenului general de prescripție, recurenții apreciază că instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului, însă recurenții susținut că nu au stat în pasivitate, ei neavând practic posibilitatea de a li se admite o astfel de cerere având în vedere că nici chiar destinatarii textului de lege, respectiv art. III din O.U.G. nr. 20/2016, în concret consilierii de probațiune, nu au beneficiat de recalcularea și plata indemnizației de încadrare cu luarea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 RON decât ulterior admiterii primei hotărâri judecătorești, respectiv sentința civilă nr. 1668/12.11.2019 pronunțată de Tribunalul Caraș Severin în dosarul nr. x/2019, definitivă prin Decizia nr. 286/24.06.2020 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, stabilindu-se dreptul reclamanților de a beneficia de VRS 605 începând cu data de 08.08.2016.

Arată că instanța de fond a reținut în mod greșit incidența prescripției prin raportare la art. 171 Codul muncii, prevederi care, însă, reglementează, prescripția dreptului material la acțiune, adică a dreptului de a se adresa cu o cerere de chemare în judecată instanței de judecată, nicidecum situația emiterii unei decizii administrative.

Intimata-pârâtă Curtea de Apel Cluj a depus întâmpinare la dosar prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii ca legală și temeinică.

S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 12.01.2024, cauza fiind amânată pentru data de 17.05.2024 și data de 11.10.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că, prin Hotararea nr. 41/22.06.2021, Colegiul de Conducere a Curții de Apel Cluj a respins ca neîntemeiate contestațiile administrative formulate de reclamanți și intervenienți, în motivarea acestei hotărâri, menționând că în calitate de debitor al creanței contestatorilor, Curtea de Apel Cluj are obligația de a recunoaste și de a plăti drepturile salariale cuvenite acestora, exclusiv pentru perioada în care se poate aprecia că drepturile datorate nu sunt prescrise, neputându-se reține că îi revine o astfel de obligație pentru perioada ce excede termenului de 3 ani anteriori emiterii acestui act.

Înalta Curte reține că principala critică formulată prin cererea de recurs privește data de la care au fost acordate respectivele drepturi, recurenții cerând ca această dată să fie cea de 01.08.2016 și nu 22.12.2018, astfel cum a fost stabilită prin Decizia nr. 208/20.04.2021.

Mai susțin recurenții-reclamanți că prevederile legale care reglementează instituția prescripției extinctive, sting prin intervenția acesteia doar dreptul material la acțiune, nu și dreptul subiectiv, care continuă să existe astfel încât acordarea să poate fi aplicată începând cu data de 01.08.2016.

Cu privire la această susținere a reclamanților prima instanță a reținut, în mod temeinic că decizia de salarizare a avut în vedere, în mod corect, termenul de prescripție extinctivă de 3 ani anterior emiterii actului respectiv, pentru care se puteau stabili drepturile salariale, conform art. 171 din Codul muncii.

Recurenții susțin că instituția prescripției sancționează pasivitatea debitorului, iar întrucât nu se poate considera că ei au stat în pasivitate, această instituție nu le este aplicabilă.

Înalta Curte apreciază că instanța de fond a realizat o prezentare temeinică și în conformitate cu prevederile legale a instituției prescripției, arătând care sunt temeiurile pentru care nu se poate susține că prin actul administrativ emis s-au recunoscut aceleași drepturi salariale recurenților și pentru perioada anterioară celei pentru care a fost emisă Decizia nr. 208/20.04.2021.

Recurenții-reclamanți au criticat hotărârea recurată, reiterând aceleași argumente din cuprinsul acțiunii cu privire la aplicarea eronată a termenului de prescripție extinctivă în privința VRS 605.225 RON, solicitând recunoașterea dreptului la stabilirea salariului în raport cu acest VRS începând cu data de 01.08.2016.

Așadar, în cauză, nu se pune problema neacordării drepturilor salariale, ci a faptului că stabilirea acestora s-a realizat prin actele administrative contestate cu aplicarea termenului de prescripție extinctivă de trei ani.

Înalta Curte reține că prescripția extinctivă este definită, conform art. 2500 alin. (1) din C. civ., ca fiind o sancțiune ce constă în stingerea, în condițiile stabilite de lege, a dreptului material la acțiune neexercitat în termen. Altfel spus, titularul unui drept subiectiv sau creditorul care a rămas inactiv un anumit timp pierde ocrotirea dreptului respectiv pe calea acțiunii în justiție și, odată cu aceasta, și posibilitatea de a obține executarea silită a obligației corelative lui.

Ca regulă generală, astfel cum este prevăzută la art. 2523 din C. civ., prescripția începe să curgă de la data la care titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Cât privește renunțarea la prescripție, potrivit art. 2507 din C. civ. este interzisă câtă vreme nu a început să curgă, această opțiune fiind posibilă în cazul prescripțiilor împlinite ori al celor începute și neîmplinite, ipoteză în care renunțarea vizează beneficiul termenului deja scurs. Debitorul poate renunța la prescripția împlinită, însă dispozițiile art. 2508 alin. (1) din același act normativ prevăd că renunțarea trebuie să fie neîndoielnică, adică să rezulte exclusiv din manifestări neechivoce. De asemenea, potrivit art. 2506 C. civ., recunoașterea dreptului făcută printr-un act scris este valabilă, chiar dacă cel care le-a făcut nu știa că termenul de prescripție era împlinit, fiind aplicabile regulile de la renunțarea la prescripție.

Este necesar a se distinge și în funcție de momentul la care intervine recunoașterea dreptului de către debitor. Astfel, dacă recunoașterea intervine în cursul termenului de prescripție extinctivă, atunci operează o întrerupere a termenului, în acord cu prevederile art. 2537 pct. 1 C. civ., începând să curgă un nou termen de prescripție din momentul recunoașterii.

În schimb, dacă recunoașterea intervine după împlinirea termenului de prescripție, atunci legea prezumă că o astfel de recunoaștere reprezintă, în realitate, o renunțare la dreptul de a invoca prescripția extinctivă, fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 2507 și următoarele din C. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 2508 C. civ., renunțarea la prescripție poate îmbrăca două forme, renunțarea expresă sau tacită, iar în cazul celei din urmă, renunțarea trebuie să aibă un caracter neîndoielnic, putând să rezulte doar din manifestări neechivoce.

Prin faptul că s-a stipulat expres că plata diferențelor salariale rezultate se efectuează cu respectarea termenului de prescripție rezultă că emitentul deciziei a acționat tocmai în considerarea caracterului de ordine privată a instituției prescripției, angajatorul, în speță intimatul-pârât, adică debitorul drepturilor salariale restante a ales să opună prescripția extinctivă și să nu renunțe la aceasta în condițiile art. 2512 alin. (1) C. civ.

În egală măsură, se reține că drepturile salariale sunt drepturi de creanță cărora li se aplică în completare dispozițiile art. 171 din Codul muncii, textul indicat făcând referire, de asemenea, la posibilitatea întreruperii cursului prescripției, cu consecința curgerii unui nou termen, atunci când intervine o recunoaștere din partea debitorului drepturilor salariale pretinse, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță.

Este de observat că recurenții-reclamanți nu au indicat, nici în fața primei instanțe și nici în fața instanței de recurs, faptul că ar beneficia de vreun titlu executoriu provenit de la o instanță judecătorească în sensul recunoașterii dreptului salarial prin prisma VRS 605,225 RON, începând din 01.08.2016.

Recurenții-reclamanți au invocat nelegalitatea deciziei susținând că dreptul lor ar fi trebuit recunoscut începând cu data de 01.08.2016, prin raportare la situația altor colegi care au hotărâri judecătorești prin care instanțele au recunoscut dreptul lor la VRS 605,225 RON începând cu această dată.

Instanța de control judiciar nu poate primi acest argument și constată că hotărârile judecătorești la care au făcut trimitere reclamanții în acțiune, reprezintă decizii de speță, ale căror efecte privesc, în virtutea principiului relativității efectelor judecătorești, doar părțile litigante, drepturile și obligațiile stabilite prin acestea neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de acest litigiu.

Astfel Înalta Curte apreciază că, în mod corect, s-au stabilit drepturile personalului prin actul administrativ de salarizare, cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD. Ș.A. (Din Anexă), EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III. și JJJ. si recurentele-interveniente KKK., LLL. împotriva sentinței civile nr. 1670 din 07 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 octombrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.