ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3860/2025

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 24.08.2023, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Deciziei nr. 19/08.12.2022 a Comisiei permanente constituite la nivelul Agenția Națională de Administrare Fiscală, anularea Deciziei nr. 22/20.02.2023 prin care s-a respins contestația împotriva Deciziei nr. 19/2022, admiterea cererii de derogare de la aplicarea sancțiunilor internaționale sau, în subsidiar, admiterea cererii privind autorizarea unei tranzacții având ca scop exclusiv încasarea și deblocarea Acreditivului și, pe cale de consecință, în oricare dintre aceste ipoteze, obligarea Agenția Națională de Administrare Fiscală la deblocarea Acreditivului, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 718 din data de 30 aprilie 2024, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva acestei sentinței a declarat recurs reclamanta A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, în principal rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată; în subsidiar, a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele: Sentința atacată cuprinde motive contradictorii care atrag incidența art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ. fiind afectat dreptul său de a cunoaște raționamentul instanței de fond în baza căruia a fost respinsă cererea de chemare în judecată, împiedicând și instanța de recurs să verifice raționamentul juridic, respectiv legalitatea sentinței atacate. Astfel, la pagina 9 a sentinței atacate instanța de fond reține că verificarea incidenței dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Regulamentul UE 269/2014 în prezenta cauză nu poate fi efectuată în lipsa unei analize prealabile efectuate de autoritatea administrativă pentru ca în paragraful imediat următor instanța de fond să constate că prevederile art. 6 alin. (1) din Regulamentul UE 269/2014 nu ar fi aplicabile în cazul de față, argument care se află în deplină contradicție cu argumentul anterior. Sentința atacată cuprinde argumente inconsecvente și contradictorii cu privire la statutul său (entitate sancționată sau nu). Astfel, la pagina 10 a Sentinței instanța de fond analizând condițiile necesare acordării unei derogări reține ca fiind corecte mențiunile sale privind faptul că A. nu este o entitate sancționată inclusă în Anexa I a Regulamentului UE 269/2014. Cu toate acestea, la pagina 12 a sentinței atacate, instanța de fond analizând îndeplinirea condițiilor pentru acordarea unei autorizații pentru efectuarea unei tranzacții reține că societatea, în calitate de entitate desemnată, nu ar avea recunoscută vocația să formuleze o astfel de cerere de autorizare a unei tranzacții. Pentru a evidenția contradicția dintre argumentele sentinței atacate, arătă că dacă am valida argumentul folosit pentru respingerea autorizării unei tranzacții (că este o persoană desemnată de Anexa I a Regulamentului UE 269/2014), ar rezulta că trebuia să se analize incidența condițiilor pentru acordarea unei derogări de la sancțiunile internaționale (art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE 269/2014), cele două solicitări ale A. având motivări diferite și fiind subsidiare. Sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, a prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE 269/2014, art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, precum și art. 27 alin. (1) din Procedura aprobată de Ordinul ANAF nr. 1984/2019, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Instanța de fond a interpretat în mod restrictiv și eronat condițiile de acordare a derogării prevăzute de art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE 269/2014. Astfel, în mod greșit s-a reținut că includerea sa în Anexa I a Regulamentului UE 269/2014 reprezintă o condiție de acordare a derogării prevăzute de art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE 269/2014. Arătă că Regulamentul UE 269/2014 nu condiționează acordarea unei derogări ori autorizații în funcție de calitatea solicitantului, statele membre fiind cele care stabilesc în temeiul art. 16 alin. (1) autoritățile competente care să asigure implementarea directă a regulamentului, inclusiv procedura aplicabilă. Indiferent de calificarea dată de instanța de fond cu privire la calitatea A. de persoană inclusă sau nu în Anexa I a Regulamentului UE 269/2014, aceasta a fost sancționată și este nejustificat a se interpreta legislația în sensul că persoanele sancționate dar neincluse în Anexa I a Regulamentului UE 269/2014 nu pot să beneficieze de același drepturi ca persoanele sancționate și incluse în Anexa I a Regulamentului UE 269/2014. Legislația relevantă pentru aplicarea Regulamentului UE 269/2014 în cazul sancțiunilor aplicate prin Ordinul 727/2022 este reprezentată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale precum și de Ordinul nr. 1984/2019 pentru aprobarea Procedurii privind modalitatea de ducere la îndeplinire a atribuțiilor Agenției Naționale de Administrare Fiscală în domeniul sancțiunilor internaționale. Cu toate acestea, sentința atacată încalcă prevederile legale ale O.U.G. nr. 202/2008 și ale Ordinului ANAF nr. 1984/2019 reținute chiar de instanța de fond ca fiind relevante pentru soluționarea cauzei. Încălcarea prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul UE 269/2014 precum și a normativelor naționale necesare aplicării directe a acestuia este cu atât mai evidentă cu cât art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 prevede în mod clar că orice persoană poate adresa o cerere de derogare de la sancțiunile internaționale. Mai mult, art. 27 alin. (1) din Procedura aprobată de Ordinul ANAF 1984/2019 prevede, de asemenea, în mod expres că orice persoană interesată poate solicita acordarea unei derogări de la sancțiunile internaționale. Sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 22 din O.U.G. nr. 202/2008, respectiv a prevederilor art. 29 din Procedura aprobată de Ordinul ANAF 1984/2019, A arătat recurenta - reclamantă că instanța de fond a interpretat într-un mod eronat prevederile art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008, încălcând astfel dreptul A. să formuleze o cerere de autorizarea unei tranzacții cu privire la Acreditiv. Din interpretarea literară a art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008 rezultă în mod cert că o entitate desemnată poate solicita autorizarea efectuării unei tranzacții, concluzie care este în egală măsură sprijinită de prevederile art. 8 alin. (1) din O.U.G. nr. 202/2008. Rezultă că entitățile desemnate, nu doar că au vocația de a solicita acordarea autorizării efectuării unei tranzacții, însă în anumite condiții (pentru a justifica neîndeplinirea unei obligații), chiar sunt obligate de prevederile legale să solicite acordarea unei asemenea autorizări. În al doilea rând, prin raportare la argumentul potrivit căruia A. nu este o persoană desemnată, rezultă că este îndreptățită să solicite autorizarea unei tranzacții în temeiul art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008, având dreptul să încaseze acreditivul, reprezentând restul de plată pentru marfa deja livrată. De asemenea a arătat că din conținutul prevederilor art. 29 din Procedura aprobată de Ordinul ANAF 1984/2019, rezultă că cererea de autorizare a tranzacțiilor pentru protejarea drepturilor terților sau pentru valorificare drepturilor persoanelor și entităților desemnate poate să fie formulată de orice persoană interesată, indiferent de calitatea pe care și-o atribuie. Având în vedere că Acreditivul reprezintă plata datorată pentru marfa deja livrată, A. este o persoană direct interesată de autorizarea unei tranzacții asupra Acreditivului blocat iar prin sentința atacată îi este refuzat dreptul de a formula o cerere de autorizare a unei tranzacții pentru motivul că o asemenea cerere a fost făcută în calitate de persoană desemnată, aspect cu totul irelevant în contextul în care A. este o persoană interesată de autorizarea unei tranzacții. Suplimentar recurenta a susținut că ANAF a ignorat solicitările, documentele și argumentele invocate de A. și a emis Decizia 19/2022 și Decizia 22/2023 în baza unor informații incorecte și incomplete. Prin Decizia 19/2022 și Decizia 22/2023, ANAF nu a avut în vederea aplicabilitatea prevederilor art. 6 din Regulamentul UE 269/2014 la cazul de față, deși din situația de fapt expusă reiese în mod neechivoc că plata prin Acreditiv trebuia să se efectueze în baza unui contract încheiat înainte ca Dl. B. să fi fost inclus pe lista din Anexa I a Regulamentului UE 269/2014; plata prin Acreditiv nu încalcă dispozițiile articolului 2 alin. (2) al Regulamentului UE 269/2014. De asemenea, ANAF nu a luat în considerate nici aplicabilitatea la situația de față a art. 7 alin. (2) lit. (b) din Regulamentul UE 269/2014 care constituie o derogare de la prevederile art. 2 alin. (2) ale Regulamentului UE 269/2014 în ceea ce privește plățile datorate în baza unor contracte care au fost încheiate înainte de data la care persoana fizică B. a fost inclusă în Anexa I. Totodată, ANAF nu a procedat în niciun moment la analizarea documentelor (Certificatul de activitate comercială, C., Acreditivul, Factura Comercială, Avizul de expediție, etc.) înaintare de A. în susținerea Cererii de derogare și care probau faptul că Acreditivul blocat avea la bază o operațiune comercială finalizată și pentru care trebuiau încasate sume de bani de către societate. ANAF nu a probat nici în cursul procedurii administrative, și nici în fața instanței de judecată care au fost informațiile și documentele analizate pentru emiterea Ordinului 727. Pentru emiterea Deciziei 19/2022 și a Deciziei 22/2023 ANAF a analizat aceeași documente si informații eronate si incomplete avute în vedere la emiterea Ordinului 727/2022, cu toate că de aceste dăți ANAF a avut la dispoziție documentele transmise de societate care justificau admiterea Cererii de derogare de aplicarea sancțiunilor internaționale prevăzute de Regulamentul UE 269/2014. Recurenta reclamantă a învederat că ANAF a extins in mod nelegal aplicarea unor sancțiuni internaționale asupra sa, cu toate că A. nu a figurat și nu figurează în Anexa I a Regulamentului 269/2014. ANAF a ignorat în totalitate aspectul că A. nu a fost niciodată printre persoanele sancționate incluse în Anexa I a Regulamentului UE 269/2014, aceasta fiind o persoană juridică de naționalitate turcă, incorporată și care funcționează în conformitate cu legislația din Turcia. A subliniat că menținerea Deciziei 19/2022 și a Deciziei 22/2023 constituie o ingerință ilegală a ANAF în raporturile comerciale dintre C. și A. întrucât aplicarea sancțiunilor internaționale s-a făcut cu încălcarea prevederilor art. 17 din Regulamentul UE nr. 269/2014. ANAF s-a aflat într-o eroare majoră atunci când a decis blocarea Acreditivului, operațiune care a condus la imposibilitatea de finalizare a unei operațiuni comerciale executate integral și pentru care părțile emiseseră deja un mijloc de plată, care ar fi profitat oricum doar entității turce și în niciun caz persoanei fizice înscrise pe lista de sancțiuni. Pentru aceste motive, a solicitat instanței de recurs să dispună casarea sentinței atacate în integralitate și, în principal, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel București. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ., art. 488 (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 496 C. proc. civ., art. 10 (2), art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 precum și orice alte prevederi legale invocate în recurs.

Apărările formulate în cauză Împotriva recursului declarat în cauză intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului dedus judecății, ca nefondat. În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele: Nu pot fi reținute susținerile reclamantei potrivit cărora, în esență, sentința atacata cuprinde motive contradictorii care atrag incidența art. 488 (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamanta redând trunchiat pasaje din hotărârea atacată și interpretând în mod vădit eronat constatările instanței de fond. Astfel, așa cum rezultă din lecturarea în integralitate a considerentelor hotărârii atacate, instanța de fond a constatat, în primul rând că, cererea de derogare a fost întemeiata exclusiv pe dispozițiile art. 7 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului, nu și pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din același regulament, dispoziții ce au fost invocate pentru prima dată în instanța. In continuare, instanța de fond a reținut, că întrucât dispozițiile art. 6 alin. (1) se refera la o situație cu totul diferita de cea reglementata de art. 7 alin. (2) lit. b) din regulament, incidența lor nu poate fi analizată de instanța de judecată înainte de a i se oferi autorității administrative pârâte posibilitatea să decidă asupra acelei situații. Distinct de aceasta, Curtea a constatat ca art. 6 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului în mod evident nu este aplicabil situației reclamantei. Intimata a subliniat că nu pot fi reținute nici susținerile reclamantei potrivit cărora sentința atacată conține motive contradictorii în ceea ce privește calitatea sa de entitate desemnată inclusă în anexa I a Regulamentului UE 269/2024. Instanța de fond a reținut în mod corect că recurenta-reclamanta nu este o persoana fizică sau juridică, o entitate sau un organism inclus în lista din Anexa I a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 al Consiliului. Motivarea instanței de fond potrivit căreia în cauză ambele cereri au fost formulate de reclamantă în calitate de persoana desemnată, cu nesocotirea prevederilor legate expuse mai sus care nu ii recunosc o astfel de vocație, nu este în contradicție cu aspectul reținut anterior în sensul că recurenta-reclamanta nu este inclusă în Anexa I a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 al Consiliului, așa cum în mod neîntemeiat susține A. Intimata a învederat că sunt neîntemeiate susținerile recurentei-reclamante potrivit cărora sentința atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în cauză nefiind incidente prevederile art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. În acest sens, a afirmat că la data de 13.04.2022, A.N.A.F. a emis, în baza prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008, O.P.A.N.A.F. nr. 727 privind blocarea acreditivului x emis de D. S.A. în beneficiul entității A. din Turcia. Din analiza documentelor transmise de către D. S.A. cu privire la acreditivul menționat mai sus, precum și a informațiilor din bazele de date la care A.N.A.F. are acces (baza de date E.), s-a confirmat faptul că entitatea A. era controlată indirect de către B., persoană care se regăsește la poziția 881 în anexa nr. 1 a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei. Ca urmare a emiterii O.P.A.N.A.F. nr. 727/13.04.2022, reclamanta a formulat cererea nr. x/23.11.2022, înregistrată la Direcția Generală de Informații Fiscale din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscala sub nr. A_DIF 1133/24.11.2022, prin care a solicitat: - derogare de la aplicarea sancțiunilor internaționale împotriva A. (în calitatea de titular sancțiuni internaționale, conform prevederilor art. 27 din O.P.A.N.A.F. nr. 1984/2019), - deblocarea acreditivului x emis de D. S.A. (care a făcut obiectul ordinului de blocare a fondurilor O.P.A.N.A.F. nr. 727/2022) ce avea ca obiect plata către A. a sumei de 1.196.200 euro, în numele C. S.A. pentru achitarea integrală a unei achiziții de mărfuri (role oțel galvanizat prevopsit) care au fost recepționate de către aceasta din urmă. Comisia permanentă constituită la nivelul A.N.A.F. a emis Decizia nr. 19/08.12.2022, prin care a respins ca neîntemeiată solicitarea reclamantei. Precizează intimata -pârâtă că structura de deținere și control a A. indica în mod clar, la data de 29.11.2022, controlul persoanei listate B., astfel: - B. deține F. (Rusia - x) - 100%; - F. (Rusia - x) deține 79,76% din G. (Rusia - x) - G. deține 100% din A. - Turcia. Prin cererea nr. x/09.02.2023, înregistrată la Direcția Generală de Informații Fiscale din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscale sub nr. A_DIF 432/13.02.2023, A. a solicitat revocarea Deciziei nr. 19/08.12.2022. Prin Decizia nr. 22/20.02.2023 s-a respins ca neîntemeiată contestația. Beneficiarul final al fondurilor este o persoană supusă regimurilor sancționatorii internaționale, astfel încât este neîntemeiată susținerea recurentei potrivit căreia era îndreptățită să obțină o derogare de la aplicarea sancțiunilor internaționale prevăzute de Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului . Relațiile comerciale A. s-au desfășurat cu o societate din România, C. S.A., societate supusă normelor și Regulamentelor UE, iar decontările dintre cele două entități s-au realizat prin intermediul D. S.A., bancă ce își are sediul pe teritoriul României. Din analiza documentelor transmise de către D. S.A., precum și a informațiilor din bazele de date la care A.N.A.F. are acces, s-a confirmat faptul că A. este controlată indirect de către B., persoană care se regăsește la poziția 881 în anexa nr. 1 a Regulamentului (UE) nr. 269/2014. Or, potrivit prevederilor art. 2 din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile ce subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se afla în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de orice persoană fizică sau juridică, entitate sau organism sau de persoane fizice sau juridice, entități sau organisme asociate acestora, astfel cum figurează în lista din anexa 1 respectiv se interzice punerea la dispoziție, direct sau indirect, a oricăror fonduri sau resurse economice către sau în beneficiul persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor sau al persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor asociate acestora, care figurează în lista din anexa 1. Conform informațiilor disponibile în baza de date Orbis - Bureau van Djik, coroborate cu informațiile din bazele de date la care A.N.A.F. are acces, la data de 29.11.2022, B. este beneficiarul final al societății A. Față de aceste argumente, intimata - pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Răspunsul la întâmpinare Recurenta -reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata - pârâtă, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate împotriva recursului declarat și admiterea recursului său, astfel cum a fost formulat.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ. 6.1. Circumstanțele factuale și legale ale speței: Reclamanta A. este o persoană juridică înființată și funcționând potrivit legislației din Turcia, fiind un producător de produse din oțel. În cadrul relațiilor comerciale dintre A. și societatea românească C. S.A., aceasta din urmă a emis către A. o comandă de unități de bobine din oțel galvanizat prevopsite în urma căreia A., acceptând comanda C., a emis Factura proforma nr. BS1040/18.01.2022. Pe baza acestei comenzi, A., în calitate de vânzător, a livrat către C., în calitate de cumpărător, 1.500 de tone de unități bobine din oțel galvanizat prevopsite de diverse dimensiuni, pentru un preț total de 1.779.410 EUR, cu termen de plată de 50 (cincizeci) de zile de la livrare și în condiții de livrare H.. C. a achitat pentru produsele comandate un avans în cuantum de 583.210 EUR, rămânând astfel un rest de plată în cuantum de 1.196.200,00 EUR din valoarea totală indicată în C., aferentă celor 306 bobine din oțel galvanizat prevopsite. La data de 02.02.2022, în baza obligațiilor contractuale asumate anterior, C. a constituit în beneficiul A. acreditivul emis de D. S.A.. cu o valoare de 1.196.200,00 EUR, pentru achitarea restului de preț. Conform condițiilor din acreditiv, transferul sumelor indicate în acesta trebuia să se facă de bancă, către A., după livrarea produselor, pe baza documentelor care dovedeau livrarea și pe baza facturii finale emise de reclamantă. Conform Facturii finale nr. x din 21.03.2022 și a Foii de transport din 21.03.2022, A. a livrat către C. întreaga cantitate de marfă comandată. În perioada dintre emiterea acreditivului și livrarea produselor de către A. (la data de 15.03.2022), dl. B. (persoană considerată că ar controla indirect activitatea reclamantei) a fost inclus, în baza Regulamentului UE nr. 427/2022, pe lista persoanelor fizice supuse sancțiunilor internaționale din Anexa I a Regulamentului (UE) nr. 269/2014. La data de 13.04.2022 Agenția Națională de Administrare Fiscală a emis Ordinul 727 prin care a dispus blocarea acreditivului în valoare de 1.196.200,00 EUR, constituit de C. și emis de D. S.A. în beneficiul entității A., ceea ce a pus reclamanta în imposibilitate de a primi suma respectivă. În data de 23.11.2022, în vederea deblocării plății pentru bunurile livrate, A. a depus la Agenția Națională de Administrare Fiscală o cerere de derogare de la aplicarea sancțiunilor internaționale și, în subsidiar, de autorizare a unei tranzacții având ca scop exclusiv încasarea și deblocarea acreditivului. Prin Decizia nr. 19/08.12.2022 Agenția Națională de Administrare Fiscală a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantă. Împotriva Deciziei 19/2022 reclamanta a formulat o cerere de revocare . La data de 20.02.2023 Comisia permanentă constituită la nivelul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a emis Decizia nr. 22/20.02.2022 prin care a menținut decizia contestată. Cererea reclamantei de anulare a celor două decizii și de acordare, în principal a derogării de la aplicarea sancțiunilor internaționale iar, în subsidiar, de autorizare a unei tranzacții, a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința recurată în cauză. 6.2. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte nu poate reține criticile formulate de recurenta - reclamantă cu privire la faptul că sentința cuprinde motive contradictorii. Astfel, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății. Judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată. În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv. De altfel, este de observat că nu sunt invocate contradicții la nivelul considerentelor hotărârii atacate, ci, între motivarea sentinței și textele de lege incidente, deci, în esență, o greșită interpretare sau aplicare a normelor legale aplicabile cauzei deduse judecății. Astfel nu rezultă nici un fel de contradicție la nivelul considerentelor hotărârii recurate unde în mod judicios s-a reținut că, în ceea ce privește cererea principală, de derogare, aceasta a fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 7 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului, nu și pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din același regulament, dispoziții ce au fost invocate pentru prima dată în fața instanței de judecată. În continuare, deși a apreciat că, de principiu, ar fi trebuit să i se ofere autorității administrative pârâte posibilitatea să decidă asupra incidenței acestor dispoziții, distinct de aceasta, Curtea a constatat că art. 6 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului în mod evident nu este aplicabil situației reclamantei. De asemenea, în cuprinsul hotărârii recurate s-a reținut consecvent faptul că societatea reclamantă nu este o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism inclus în lista din Anexa I a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 al Consiliului. Înalta Curte amintește că în practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentei neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. în sensul invocat de aceasta. 6.3. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ. Astfel, motivul de casare/nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită, prin hotărâre, a normelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Cu caracter preliminar, înainte de analiza punctuală a criticilor de nelegalitate formulate, se impune a fi reamintit că persoana inclusă pe lista din Anexa I a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 al Consiliului este domnul B.. La data de 13.04.2022, A.N.A.F. a emis în baza prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 202/2008 cu modificările și completările ulterioare, O.P.A.N.A.F. nr. 727 privind blocarea acreditivului x emis de D. S.A. în beneficiul entității A. din Turcia reținând că aceasta era controlată indirect de către B., persoană care se regăsește la poziția 881 în anexa nr. 1 a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei. O.P.A.N.A.F. nr. 727 a fost emis în temeiul art. 2 din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului care dispune în sensul următor:"(1) Se îngheață toate fondurile și resursele economice care aparțin, se află în proprietatea ori posesia sau sunt controlate de orice persoană fizică sau juridică, entitate sau organism sau de persoane fizice sau juridice, entități sau organisme asociate acestora, astfel cum figurează în lista din anexa I. (2) Se interzice punerea la dispoziție, direct sau indirect, a oricăror fonduri sau resurse economice către sau în beneficiul persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor sau al persoanelor fizice sau juridice, al entităților sau organismelor asociate acestora, care figurează în lista din anexa I." Totodată, Regulamentul amintit, act normativ cu caracter obligatoriu și aplicabilitate directă în fiecare stat membru al Uniunii Europene, definește la art. 1 lit. f) noțiunea de "înghețarea fondurilor" în sensul de "orice acțiune menită să împiedice circulația, transferul, modificarea, utilizarea, accesul sau tranzacțiile cu fonduri susceptibile să aibă ca rezultat modificarea volumului, a valorii, a localizării, a proprietății, a deținerii, a naturii sau a destinației acestora sau orice modificare care ar permite utilizarea fondurilor, inclusiv gestionarea portofoliilor", iar la art. 1 lit. g) noțiunea de "fonduri", anume "activele financiare și beneficiile de orice natură, inclusiv, dar nelimitându-se la: … (i)numerar, cecuri, creanțe în numerar, cambii, ordine de plată și alte instrumente de plată." Așadar, în categoria fondurilor vizate de Regulament sunt incluse și instrumentele de plată, iar înghețarea fondurilor în sensul reglementării europene implică și împiedicarea utilizării, precum și a oricărei modificări care ar permite utilizarea fondurilor, inclusiv gestionarea portofoliilor. Definiția europeană analizată comportă un sens foarte larg al sintagmei "înghețarea fondurilor", tocmai spre a acoperi orice mecanism de fraudare a scopului vizat de Uniunea Europeană, astfel că o eventuală propunere de interpretare strictă sau restrictivă a sa nu corespunde nici literei și nici spiritului acelei reglementări. Prin urmare, ca o consecință a listării domnului B. în anexa I a Regulamentului (UE) nr. 269/2014, s-a dispus blocarea acreditivului, Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 727/2022 fiind un act administrativ individual susceptibil de contestare directă în fața instanțelor de contencios administrativ, astfel cum este specificat expres la art. 2 din Ordin. Din această perspectivă apar ca fiind corecte reținerile instanței de fond în sensul că nu pot fi primite apărările recurentei - reclamante care urmăresc în realitate demonstrarea nelegalității ordinului antemenționat, acestea neputând fi invocate decât pe calea unei acțiuni în anulare care să aibă ca obiect acest ordin. În acest sens, în mod corect nici Decizia nr. 19/2022, nici Decizia nr. 22/2023 nu conțin vreo analiză asupra aspectelor de nelegalitate a emiterii Ordinului 727/2022, acestea fiind străine cererii de derogare cu care autoritatea intimată - pârâtă a fost învestită. Consecvent acestui raționament, Înalta Curte constată că apărările formulate în calea de atac a recursului relativ la faptul că ANAF a extins în mod nelegal aplicarea unor sancțiuni internaționale asupra recurentei - reclamante cu toate că A. nu a figurat și nu figurează în Anexa I a Regulamentului sau că blocarea acreditivului a fost făcută cu încălcarea prevederilor art. 17 din Regulamentul UE nr. 269/2014 nu pot fi primite întrucât vizează nelegalitatea Ordinului 727 și excedează cauzei de față. Contrar susținerilor recurentei, sentința atacată nu a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 7 alin. (2) din Regulamentul (UE) 269/2014, art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, precum și a art. 27 (1) din Procedura aprobată de Ordinul ANAF nr. 1984/2019. Astfel, art. 7 din Regulament prevede: "(1)Articolul 2 alin. (2) nu împiedică creditarea conturilor înghețate de către instituțiile financiare sau de credit care primesc fonduri transferate de terți în contul persoanei fizice sau juridice, al entității sau organismului incluse pe listă, cu condiția ca toate aceste sume suplimentare transferate în conturile respective să fie, de asemenea, înghețate. Instituția financiară sau de credit informează, fără întârziere, autoritatea competentă relevantă cu privire la orice tranzacții de acest tip.(2)Articolul 2 alin. (2) nu se aplică sumelor suplimentare transferate în conturile înghețate care reprezintă:(a)dobânzi sau alte venituri generate de conturile respective;(b) plăți datorate în baza unor contracte, acorduri sau obligații care au fost încheiate sau care au apărut înainte de data la care persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul menționat la articolul 2 a fost inclus în anexa I; sau(c) plăți cuvenite în virtutea unor hotărâri judiciare, administrative sau arbitrale pronunțate într-un stat membru sau care sunt executorii în statul membru în cauză; cu condiția ca aceste dobânzi, alte venituri și plăți să fie înghețate în conformitate cu articolul 2 alin. (1)." În egală măsură, prevederile art. 8 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, precum și cele ale art. 27 alin. (1) din Procedura aprobată de Ordinul ANAF nr. 1984/2019, care arată că orice persoană interesată poate formula cererea de derogare, reprezintă norme de procedură, cererea urmând a fi analizată pe fond în raport de temeiul juridic indicat de solicitant. Într-adevăr, legislația relevantă pentru aplicarea Regulamentului UE 269/2014 în cazul sancțiunilor aplicate prin Ordinul 727/2022 este reprezentată de Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale precum și de Ordinul nr. 1984/2019 pentru aprobarea Procedurii privind modalitatea de ducere la îndeplinire a atribuțiilor Agenției Naționale de Administrare Fiscală în domeniul sancțiunilor internaționale, însă acestea vin să pună în aplicare Regulamentul, iar nu să extindă sfera sa aplicare. Așa cum s-a arătat anterior, Regulamentul (UE) 269/2014 este un act normativ cu caracter obligatoriu iar art. 7 alin. (2) lit. b) din acesta se prevede expres că articolul 2 alin. (2) nu se aplică sumelor suplimentare transferate în conturile înghețate care reprezintă plăți datorate în baza unor contracte, acorduri sau obligații care au fost încheiate sau care au apărut înainte de data la care persoana fizică sau juridică, entitatea sau organismul menționat la articolul 2 a fost inclus în anexa I, cu condiția ca aceste plăți să fie înghețate în conformitate cu articolul 2 alin. (1). Însă, art. 7 nu este o derogare de la măsura înghețării instituită prin articolul 2 din Regulament, ci acesta permite doar creditarea conturilor înghețate cu fonduri provenite de la terți(dobânzi, alte venituri și plăți), dar prevede expres că sumele astfel creditate, plățile efectuate rămân înghețate. Prin urmare, nu conferă dreptul persoanei sau entității vizate de sancțiuni să utilizeze acele fonduri care rămân în continuare înghețate. Nu numai că nu permite utilizarea fondurilor inițiale înghețate, dar și sumele suplimentare cu care este creditat contul urmează să fie înghețate în conformitate cu articolul 2 alin. (1). În cazul dedus judecății însă, recurenta - recurenta nu face trimitere la sume suplimentare cu care este creditat contul inițial înghețat (în speță fiind vorba despre un acreditiv blocat) ci solicită deblocarea acreditivului, înlăturarea măsurii, ceea ce nu privește ipoteza reglementată de 7 alin. (2) din Regulament. În realitate, condițiile pentru derogare sunt prevăzute la art. 4-6, nu la art. 7 din Regulament. Astfel, art. 4 permite derogări dacă banii sunt necesari pentru satisfacerea unor nevoi de bază, onorarii avocațiale, taxe aferente serviciilor de păstrare sau gestionare curentă a fondurilor înghețate, cheltuieli extraordinare etc., iar art. 5 (hotărâri judecătorești sau arbitrale) necesită o decizie executorie, nu doar un contract, neputând fi incidente în situația unui acreditiv. În fine, art. 6 (contracte anterioare includerii în listă) presupune dovezi clare privind data contractului și inexistența unui beneficiu direct sau indirect pentru persoana listată. Însă, cum corect a observat instanța de fond, cererea de derogare adresată autorității a fost întemeiată exclusiv pe dispozițiile art. 7 alin. (2) lit. b) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului, nu și pe dispozițiile art. 6 alin. (1) din același regulament, dispoziții ce au fost invocate pentru prima dată în fața Curții de Apel. Or, Decizia nr. 19/2022 respectiv Decizia nr. 22/2023 nu pot fi nelegale prin neanalizarea unui temei juridic privind derogarea care nu a fost adus în atenția autorității competente prin solicitarea formulată. Distinct de aceasta, astfel cum în mod just a reținut Curtea de Apel, art. 6 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 al Consiliului nu este aplicabil situației recurentei - reclamante în condițiile în care textul din regulament privește cazul în care o persoană fizică sau juridică, o entitate sau un organism inclus pe lista din anexa I trebuie să efectueze o plată. Astfel, recurenta- reclamanta a solicitat autorității să îi acorde posibilitatea de a încasa suma ce face obiectul acreditivului emis de D. S.A., iar art. 6 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 se referă la deblocarea de către autorități a anumitor fonduri sau resurse economice înghețate, aparținând unei persoane fizice sau juridice, unei entități sau unui organism incluse pe lista din anexa I a regulamentului, necesare pentru efectuarea de către acestea din urmă a unor plăți către terți, adică o situație de fapt opusă celei afirmate de recurentă. Mai mult decât atât, chiar și în ipoteza în care art. 6 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014 ar fi fost incident în cauză, autorizația ar fi fost posibilă numai dacă reclamanta proba că deblocarea nu conferă un avantaj direct sau indirect persoanei listate, condiție de asemenea neîndeplinită. Dacă societatea turcă este controlată indirect de persoana rusă listată, orice deblocare a acreditivului echivalează juridic cu punerea de fonduri la dispoziția persoanei sancționate, ceea ce ar conduce la încălcarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Regulament, contrar celor prevăzute de art. 6 alin. (1) lit. b) care arată ca derogarea poate avea loc "cu condiția ca autoritatea competentă în cauză să fi stabilit că:(…)(b)plata nu încalcă dispozițiile articolului 2 alin. (2)". Or, astfel cum în mod corect a constatat instanța de fond, cea mai mare parte a argumentelor invocate de reclamantă în cuprinsul cererii administrative de acordare a derogării, reiterate de altfel și în fața instanței, constituie în realitate critici de nelegalitate ale Ordinului președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 727/2022 prin care s-a aplicat sancțiunea internațională a blocării acreditivului emis de D. S.A.. Deși recurenta a afirmat, inclusiv în calea de atac a recursului, că plata prin acreditiv nu încalcă dispozițiile articolului 2 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 269/2014, susținerile sale au un caracter general și nu probează inexistența unui beneficiu direct sau indirect pentru persoana listată. Concluzionând, chiar dacă cererea de derogare putea fi formulată de recurenta - reclamantă, deși nu era o persoană listată în anexa nr. 1 a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, acest aspect nelegal reținut de instanța de fond nu poate atrage reformarea hotărârii recurate întrucât art. 7 nu reprezintă temei pentru o derogare de la măsura înghețării instituită prin articolul 2 din Regulament, prevederile art. 6 alin. (1) din același act nu au reprezentat temei al solicitării adresate autorității intimate iar recurenta - reclamantă nu se afla în situația reglementată de această normă. În continuare, cu referire la cererea de autorizare a unei tranzacții, hotărârea recurată apare de asemenea ca fiind legală, criticile recurentei - reclamante în sensul că sentința a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material fiind de asemenea nefondată. Cererea de autorizare a unei tranzacții a fost fundamentată de recurenta- reclamantă pe dispozițiile art. 29 alin. (1) și art. 32 alin. (3) din Ordinul președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 1984/2019 din 12 iulie 2019 pentru aprobarea Procedurii privind modalitatea de ducere la îndeplinire a atribuțiilor Agenției Naționale de Administrare Fiscală în domeniul sancțiunilor internaționale, argumentele indicate în susținerea cererii de chemare în judecată fiind aceleași cu cele care au susținut cererea de acordare a derogării. Mai precis, societatea reclamantă a specificat că sunt îndeplinite toate condițiile privind autorizarea tranzacțiilor pentru valorificarea unor drepturi ale entităților desemnate și a făcut trimitere la argumentele privind solicitarea derogării, fără a motiva distinct cererea de autorizare. Potrivit art. 29 alin. (1) din Ordinul 1984/2019 "Cererea de autorizare a tranzacțiilor pentru protejarea drepturilor terților sau pentru valorificarea unor drepturi ale persoanelor și entităților desemnate se depune de către orice persoană interesată, de către reprezentantul legal sau împuternicitul acesteia." După cum corect a observat instanța de fond, art. 29 din ordin reglementează două tipuri de cereri, respectiv cererile de autorizare a tranzacțiilor pentru protejarea drepturilor terților și cererile pentru valorificarea unor drepturi ale persoanelor și entităților desemnate. Cererile la care se referă ordinul sunt cele prevăzute de art. 22-23 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale, texte în executarea cărora a fost emis ordinul în discuție. Mai precis art. 22 din O.U.G. nr. 202/2008 reglementează " Autorizarea unor tranzacții pentru protejarea drepturilor terților" iar art. 23 din O.U.G. nr. 202/2008 reglementează " Autorizarea unor tranzacții pentru valorificarea unor drepturi ale persoanelor și entităților desemnate". O.U.G. nr. 202/2008 și Ordinul nr. 1984/2019 nu pot fi aplicate autonom, ele sunt incidente dacă legislația UE permite derogarea/autorizarea. Măsura de blocare a acreditivului a fost dispusă în baza prevederilor art. 2 din Regulamentul UE nr. 269/2014 și în mod firesc, orice derogare sau autorizare privind deblocarea acestuia nu poate avea temei decât într-o prevedere de același rang normativ, sens în care prevederile Ordonanței și ale Ordinului trebuie aplicate în concordanță cu Regulamentul. În mod special, nicio derogare/autorizare nu poate fi acordată dacă finalitatea este contrară regimului sancțiunilor. Cu referire la dispozițiile invocate prin calea de atac a recursului, se reține că art. 22 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 202/2008, forma în vigoare la data solicitării, aveau următorul conținut: "(1) Persoanele sau entitățile desemnate pot invoca măsurile de blocare pentru a justifica neîndeplinirea unei obligații, numai dacă au solicitat, potrivit art. 8, o autorizație în acest sens, iar cererea le-a fost respinsă. (2) Persoanele, altele decât cele prevăzute la alin. (1), care au un drept asupra bunurilor în sensul prezentei ordonanțe de urgență, precum și creditorii persoanelor și entităților desemnate pot solicita, potrivit procedurii prevăzute la art. 8, o autorizație pentru utilizarea bunurilor care fac obiectul sancțiunilor internaționale în vederea stingerii obligației respective." În ceea ce privește ipoteza de la alin. (1), recurenta nu invocă măsurile de blocare pentru a justifica neîndeplinirea unei obligații, ci urmărește chiar deblocarea acreditivului. Cu referite la ipoteza de la alin. (2), aceasta nu este un terț, nu are calitatea de creditor al persoanelor și entităților desemnate și nici nu are un drept asupra bunurilor în sensul ordonanței. Recurenta este chiar persoana sancționată prin Ordinul 727 ca urmare a faptului că s-a reținut că era controlată indirect de către B., persoană care se regăsește la poziția 881 în anexa nr. 1 a Regulamentului (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei. Or, eliberarea acreditivului ca urmare a admiterii cererii de autorizare ar reprezenta o punere indirectă de fonduri la dispoziția unei persoane listate, contrar prevederilor art. 2 și 9 din Regulament, în lipsa dovedirii contrariului de către recurentă, și anume că nu reprezintă un beneficiu în favoarea persoanei menționate în Anexa I. Altfel spus, societatea reclamantă nu putea combate faptul că este controlată de persoana listată dar ar fi putut produce dovezi că urmare a deblocării acreditivului, fondurile nu ajung la persoana listată. Pe cale de consecință afirmațiile recurentei conform cărora, nefiind o persoană desemnată în Anexa I din Regulamentul UE nr. 269/2014, are dreptul să încaseze acreditivul, instanța făcând o greșită aplicare a prevederilor art. 22 alin. (2) din O.U.G. nr. 202/2008, sunt nefondate și tind la lipsirea de eficacitate a Ordinului nr. 727/2002 în afara cadrului legal. Într-adevăr, nu exista nici o restricție de ordin procedural ca recurenta - reclamantă să solicite autorității competente o derogare/autorizare, aspect însă care nu poate conduce la reformarea hotărârii recurate, întrucât de esența solicitării era invocarea unei norme care să îi permită acest demers dublată de îndeplinirea condițiilor de fond prevăzute de dispoziția legală în discuție. În mod special, dat fiind că scopul Regulamentului este de a exercita presiune economică asupra persoanelor vizate, recurenta - reclamantă trebuia sa probeze că destinatarul final al fondurilor nu este persoana listată, obligație neîndeplinită însă de aceasta.

Temeiul procesual al soluției date recursului Pentru aceste considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.