Decizia nr. 3805/2025 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 1062/2023 a Curții de Apel București

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat anularea în tot a Deciziei de impunere nr. x/23.04.2019 privind obligații fiscale suplimentare de plată la Fondul pentru Mediu stabilite de inspecția fiscală, înregistrată la Administrația Fondului pentru Mediu sub nr. 29.220/23.04.2019, anularea în parte a Raportului de inspecție fiscală nr. x/23.04.2019, înregistrat la A.F.M. sub nr. 29.219/23.04.2019, anularea în tot a Deciziei nr. 39/3446/DJ/23.07.2019 de soluționare a contestației împotriva Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție și, pe cale de consecință, anularea obligației de plată a sumei de 21.957.800 RON, reprezentând contribuția stabilită suplimentar de plată aferentă anului 2015, precum și obligarea AFM la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1062 din 23 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A. prin Administrator Judiciar B. în contradictoriu cu pârâta Administrația Fondului pentru Mediu. A anulat Decizia nr. 39/3446/DJ/23.07.2019 prin care a fost soluționată contestația împotriva Deciziei de Impunere nr. x/23.04.2019 și a Raportului de Inspecție Fiscală. A anulat în parte Decizia de Impunere nr. x/23.04.2019 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/23.04.2019. A exonerat reclamanta de plata sumei de 21 957 800 RON, reprezentând contribuția stabilită suplimentar de plată, aferentă anului 2015. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 17 612 RON (onorariu avocat) + 100 RON (taxa timbru recurs) + 200 RON, (taxa timbru fond), reprezentând cheltuieli de judecată.

Recursul exercitat în cauză Recurenta-pârâtă Administrația Fondului pentru Mediu a declarat recurs împotriva sentinței civile nr. 1062 din 23 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În opinia recurentei-pârâte, hotărârea primei instanțe este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; examinarea considerentelor pe care instanța de fond și-a sprijinit soluția trimite, cu evidență, la concluzia că aceasta a preluat necritic susținerile intimate-reclamante, nefiind făcută vreo referire cu privire la apărările formulate de AFM prin întâmpinare, încălcându-se în acest fel dreptul la un proces echitabil, drept ce nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările părților sunt analizate efectiv de instanță. Motivarea a fost realizată formal, iar nu efectiv, instanța uzând doar de afirmații generale, analiza considerentelor neevidențiind preocuparea curții de apel de a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante și de a aplica la acestea, în mod concret, dispozițiile legale incidente. Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de fond din perspectiva analizei efectuate cu privire la dreptul la apărare, respectiv dreptul contribuabilului de a fi ascultat, prin soluția pronunțată de instanță fiind interpretate greșit prevederile art. 9 alin. (1) și alin. (3), art. 130 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală. A mai subliniat recurenta-pârâtă faptul că intimata-reclamantă nu a suferit nicio vătămare, deoarece punctul său de vedere, formulat prin adresa nr. x/08.04.2019, a fost cuprins în Anexa 12 la Raportul de inspecție fiscală. Totodată, a precizat recurenta că intimata-reclamantă nu a solicitat să îi fie puse la dispoziție procesele-verbale întocmite cu ocazia controalelor inopinate desfășurate la partenerii săi și nici nu a contestat în vreun fel faptele ce au dus la concluziile întocmirii bazei de impunere aferentă perioadei 2015-2017 pentru contribuția prevăzută la art. 9 alin. (1) lit. v) din O.U.G. nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 105/2006, ci doar s-a limitat la a contesta dreptul AFM de a efectua verificări la operatorii economici valorificatori/reciclatori în vederea aprecierii îndeplinirii obiectivelor de valorificare/reciclare a deșeurilor de ambalaje, drept conferit organului de control conform prevederilor art. 113 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de Procedură Fiscală. Astfel, a conchis recurenta că, în lipsa vătămării, actul administrativ fiscal nu este susceptibil de anulare decât pentru cauze de nulitate absolută (cele prevăzute de art. 49 alin. (1) C. proc. civ. fiscală), printre care nu se numără și cea supusă analizei.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. prin administrator judiciar B. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că este legală sentința primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Sentința pronunțată de către instanța de fond este nelegală, motivele de recurs invocate, ce se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizând nemotivarea hotărârii pronunțate și greșita aplicare a normelor de drept material, fiind întemeiate. Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că susținerea intimatei că recursul de față ar fi lipsit de interes, invocată sub forma unei excepții lși calificată de instanță ca fiind o apărare de fond, este neîntemeiată. După emiterea deciziei de impunere contestate administratorul judiciar a emis o decizie prin care a constatat că obligațiile din decizia de impunere nr. x/23.04.2019 sunt creanțe anterioare deschiderii procedurii insolvenței, fiind decăzută AFM din dreptul de a își realiza creanța pretinsă prin decizia de impunere, însă, cât timp decizia de impunere nu este anulată, interesul în promovarea prezentei căi de atac subzistă. Trecând la analiza recursului, notează Înalta Curte că dezvoltarea recursului formulat de recurenta-pârâtă AFM relevă, cu precădere, încadrarea criticilor în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva lipsei motivării instanței de fond, fiind invocată o motivare generică, care a preluat necritic susținerile reclamantei și căreia îi lipsește orice analiză a apărărilor sale. Recurenta-pârâtă critică hotărârea instanței de fond și din perspectiva analizei efectuate cu privire la dreptul la apărare al contribuabilului, respectiv dreptul contribuabilului de a fi ascultat, prin soluția pronunțată de instanță fiind interpretate greșit prevederile art. 9 alin. (1) și alin. (3), art. 130 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscal, motiv de recurs subsumat cazului de casare de la pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Potrivit prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să arate în considerente expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, inclusiv motivele pentru care au fost înlăturate cererile părților. De asemenea, noțiunea de proces echitabil impune examinarea de instanță, în mod efectiv, a problemelor esențiale care îi sunt supuse aprecierii, motivarea unei hotărâri fiind o garanție procesuală ce permite exercitarea controlului judiciar al hotărârii. Curtea reține că o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro și contra care au format, în fapt și în drept, convingerea instanței cu privire la soluția pronunțată, argumente care, în mod necesar, trebuie să se raporteze, pe de o parte, la obiectul cererii, la susținerile și apărările părților, iar, pe de altă parte, la dispozițiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecății, în caz contrar fiind lipsită de suport probator și legal și pronunțată cu nerespectarea prevederilor art. 425 C. proc. civ. Motivarea este, așadar, un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil. Astfel, Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor. Întrucât Convenția nu vizează garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat ca fiind efectiv decât dacă aceste observații sunt cu adevărat "ascultate", adică examinate propriu-zis de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora (cauza Van de Hurk c. Țările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; în același sens, cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30). Obligația instanței de a răspunde prin motivare la argumentele prezentate de părți este justificată, întrucât "numai prin pronunțarea unei hotărâri motivate poate fi realizat un control public al administrării justiției" (hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001). Curtea de la Strasbourg este constantă în a statua, legat de buna administrare a justiției, că "deciziile judiciare trebuie să indice de o manieră suficientă motivele pe care se bazează" (cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, § 15). Or, Înalta Curte reține că instanța de fond a motivat sumar și generic sentința, preluând susținerile reclamantei potrivit căreia organele fiscal nu i-au respectat, cu ocazia inspecției fiscale, dreptul la apărare, susțineri nefondate. Astfel, reprezentanții reclamantei au fost informați pe tot parcursul controlului, au participat la discuția finală din 26.03.2019, iar punctul de vedere formulat la data de 08.04.2019 a fost cuprins în Anexa 12 la Raportul de inspecție fiscală, neexistând o vătămare a reclamantei prin aceea că nu a fost menționat și nu s-a răspuns punctului de vedere al contribuabilului. În același sens este și jurisprundența CJUE recentă, în cauza C-696/22, hotărârea din 13.06.2024 statuându-se: "Para. 104 respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii din care face parte integrantă dreptul de a fi ascultat în orice procedură (Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics și C., C-129/13 și C-130/13, EU:C:2014:2041, punctul 28, precum și jurisprudența citată). Para. 120 Or, obligația care revine astfel instanței naționale de a garanta efectul deplin al dreptului Uniunii nu are întotdeauna drept consecință anularea unei decizii atunci când aceasta a fost adoptată cu încălcarea dreptului la apărare. Astfel, o asemenea încălcare, în special a dreptului de a fi ascultat, nu determină anularea deciziei adoptate în urma procedurii administrative în cauză decât dacă, în lipsa acestei neregularități, respectiva procedură ar fi putut avea un rezultat diferit [a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 iulie 2014, Kamino International Logistics și C., C-129/13 și C-130/13, EU:C:2014:2041, punctele 78 și 79; Hotărârea din 20 decembrie 2017, Prequ’ Italia, C-276/16, EU:C:2017:1010, punctul 62, precum și Hotărârea din 4 iunie 2020, C. F. (Inspecție fiscală), C-430/19, EU:C:2020:429, punctul 35]". Întrucât instanța de fond nu a stabilit situația de fapt din prezenta cauză, nu a analizat temeiurile de drept și argumentele esențiale invocate atât prin acțiune, cât și prin întâmpinare, pe care nici nu le-a valorificat, dar nici nu le-a înlăturat, sentința pronunțată este nelegală, recursul fiind fondat. Întrucât nu s-a soluționat fondul cauzei, în temeiul art. 498 alin. (2) C. proc. civ., va fi admis recursul, va fi casată sentința atacată și va fi trimisă cauza spre rejudecare la aceeași instanță. PENTRU ACESTE MOTIVE,