ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 254/2025

Ședința publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată cu număr de dosar x/2022, pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul București, formulând contestație împotriva ordinului nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021, ordinului nr. 401/C din 07.02.2022 (prin care a fost pus în aplicare ordinul nr. 6245/C/2021 din 30.12.2021), precum si împotriva răspunsului nr. x/2022, emis de paratul MINISTERUL JUSTIȚIEI in ceea ce privește contestațiile administrative formulate împotriva celor doua ordine, au solicitat instanței să dispună revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 6245C din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emise de Ministrul Justiției, dupa cum urmează/în sensul:

l. In ceea ce privește data aplicării unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON:

a)- în principal obligarea pârâtului Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției să emită noi ordine prin care să dispună recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinelor începând cu data de 01 august 2016, iar nu cu data de 30.12.2021;

b)- în subsidiar, obligarea pârâtului Ministerul Justiției prin Ministrul Justiției să emită noi ordine prin care să dispună recalcularea și plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea ordinelor prin punerea în executare a următoarelor sentințe referitoare la data de început recunoașterii unei valori de referință sectoriale de 605,225 RON coroborat cu coeficientul de multiplicare de 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. si D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006): sentința civila nr. 258/04.02.2021, pronunțata de Tribunalul Dâmbovița, secția I Civila in dosarul nr. x/2020, definitivă respingerea apelului (admis apelul doar cu privire la paratul Ministerul Justiției), prin care s-a admis acțiunea formulata de reclamanți in contradictoriu cu parații Tribunalul București si Curtea de Apel București si au fost obligați parații să plătească reclamanților conform perioadei lucrate, diferența dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite, recalculate prin raportare la o valoare sectorială de referință de 605,225 RON, luând în considerare majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu 01.09.2017 și în continuare, actualizată cu indicele de inflație alături de dobânda legală; sentința civila nr. 1148 din data de 15.04.2021, pronunțata de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, definitiva prin neapelare prin care, printre altele, s-a dispus, recalcularea indemnizațiilor de încadrare ale reclamanților, la nivelul indemnizațiilor procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T., prin luarea în considerare a coeficienților de multiplicare stabiliți în Legea nr. 71/2015, O.U.G.. 20/2016 și Anexa la O.U.G. nr. 27/2006, lit. A) pct. 6-13, începând cu 24.09.2017 și în continuare, și după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, precum și a Deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, in raport de perioada efectiv lucrata de fiecare reclamant, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. și D.I.I.C.O.T.-O.U.G. nr. 27/2006);

- în principal, începând cu data de 01 august 2016, iar nu cu data de 30.12.2021

- în subsidiar, începând cu datele de la care acesta valoare de referință sectorială de 605,225 RON, coroborata cu coeficientul de multiplicare de 19,000 (diferențe de drepturi salariale în raport de indemnizațiile procurorilor D.N.A. si D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006), le-au fost recunoscute prin hotărârile judecătorești la care au făcut referire in preambulul cererii

Prin sentința civilă nr. 595 pronunțată la 28 martie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile și a respins acțiunea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G. Și H., în contradictoriu cu pârâții Înalta Curte De Casație Și Justiție, Ministerul Justiției Și Tribunalul București, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 595 pronunțată la 28 martie 2023 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamanții, care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

După o succintă prezentare a situației de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal și a istoricului legislativ recent, respectiv a actului administrativ contestat, se învederează următoarele:

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, întrucât instanța de fond a respins cererea ca neîntemeiată, reținând în fapt o inadmisibilitate, fără a invoca excepția corespunzătoare conform art. 245 C. proc. civ. și fără a supune dezbaterii contradictorii această chestiune.

Motivarea instanței este contradictorie, întrucât se afirmă necesitatea contestării prealabile a unor acte anterioare de salarizare, deși aceste acte nu au fost indicate concret, iar ordinul contestat este primul emis în vederea stabilirii unui cadru unitar de salarizare.

În plus, instanța nu a analizat fondul cererii, deși aceasta viza legalitatea și temeinicia unor acte administrative, aspect ce intră în competența instanței de contencios administrativ. Lipsa unei motivări explicite și a unei analize pe fond contravine obligației de motivare a hotărârilor judecătorești, consacrată de jurisprudența CEDO, inclusiv prin hotărârile Ruiz Torija împotriva Spaniei și Hiro Balani împotriva Spaniei.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se arată că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar cele reținute sunt contradictorii și străine de natura cauzei.

Instanța a omis să analizeze jurisprudența relevantă, inclusiv Decizia Curții Constituționale nr. 794/2016 și Decizia ÎCCJ nr. 3021/2021, care impun egalizarea indemnizațiilor de încadrare la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiași familii ocupaționale.

De asemenea, prima instanță nu a avut în vedere faptul că Ordinul nr. 6245/C/2021 are caracter normativ, iar Ordinul nr. 401/C/2022 este un act administrativ individual emis în aplicarea primului, ceea ce impune o analiză distinctă a legalității fiecăruia. Instanța nu a explicat de ce nu sunt aplicabile hotărârile judecătorești definitive invocate de reclamanți, care li se recunoaște dreptul la valoarea de referință sectorială (VRS) de 605,225 RON începând cu 01.08.2016, și nici nu a justificat ignorarea principiului nediscriminării salariale consacrat de Legea nr. 153/2017.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se invocă încălcarea autorității de lucru judecat, întrucât instanța de fond a pronunțat o hotărâre contrară unor hotărâri judecătorești definitive, prin care reclamanților li s-a recunoscut dreptul la VRS 605,225 RON anterior emiterii ordinelor contestate. Prin urmare, instanța a nesocotit efectele executorii ale acestor hotărâri, ceea ce contravine jurisprudenței CEDO, inclusiv hotărârilor Hornsby împotriva Greciei și Beis împotriva Greciei, care consacră obligația statului de a respecta și executa hotărârile judecătorești definitive. De asemenea, instanța a ignorat faptul că deciziile Curții Constituționale, precum cea menționată anterior, au autoritate de lucru judecat nu doar prin dispozitiv, ci și prin considerentele care interpretează norme cu aplicabilitate generală.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, în special a dispozițiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Instanța a aplicat în mod eronat această prevedere, considerând că plafonarea indemnizațiilor de încadrare este permisă chiar și în cazul în care drepturile salariale au fost recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive.

Or, jurisprudența Curții Constituționale și a instanțelor naționale, inclusiv Decizia nr. 521/2020 și sentința nr. 108/2023 a Curții de Apel Craiova, arată că plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) vizează doar majorările salariale reglementate prin lege, nu și cele stabilite prin hotărâri judecătorești.

În plus, instanța a ignorat faptul că majorarea indemnizațiilor de încadrare impune, în mod logic și legal, majorarea sporurilor, în conformitate cu art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar înghețarea acestora fără motivare expresă în ordinul contestat atrage nulitatea actului administrativ.

În ceea ce privește sporul DNA-DIICOT (19,000), instanța a omis să recunoască dreptul reclamanților, deși acesta a fost stabilit prin hotărâri definitive, începând cu 24.09.2017, prin raportare la coeficientul de multiplicare de 19,000, conform O.U.G. nr. 27/2006.

Intimatul-pârât Tribunalul București a depus întâmpinare, prin care solicită, în principal, admiterea excepției nulității recursului și, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a soluției instanței de fond.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a depus întâmpinare, prin care a precizat că nu mai are calitate procesuală în cauză;

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție a depus note scrise.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de către intimatul-pârât Tribunalul București, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată, întrucât prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au formulat critici care pot fi circumscrise formal motivele de casare invocate și prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu se poate reține lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Demersul judiciar al reclamanților, astfel cum a fost evidențiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea de revocarea/modificarea parțială a Ordinului nr. 6245C din 30.12.2021 și a Ordinului nr. 401C din 07.02.2022 emise de Ministrul Justiției.

Prin sentința recurată s-a respins cererea de chemare în judecată, reclamanții formulând recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 din C. proc. civ.

Reclamanții au susținut că instanța de fond ar fi reținut inadmisibilitatea cererii fără a invoca excepția corespunzătoare și fără a supune dezbaterii contradictorii această chestiune. Înalta Curte a constatat că această critică nu este fondată, întrucât instanța de fond nu a calificat cererea ca inadmisibilă, ci a respins-o ca neîntemeiată, analizând în mod efectiv temeiurile juridice invocate și solicitările formulate. Reținerea necesității contestării prealabile a unor acte anterioare nu echivalează cu o constatare a inadmisibilității, ci cu o apreciere asupra caracterului nefondat al cererii în raport de cadrul legal aplicabil. Prin urmare, nu se poate reține încălcarea regulilor de procedură sancționabile cu nulitatea, iar motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate este incidnt.

Recurenții-reclamanți au invocat faptul că hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și că acestea ar fi contradictorii sau străine de natura cauzei.

Înalta Curte a constatat că judecătorul fondului și-a motivat soluția pronunțată, indicând cadrul legal incident (Legea nr. 153/2017, O.U.G. nr. 27/2006, jurisprudența Curții Constituționale și a ÎCCJ), precum și cu analiza detaliată a capetelor de cerere formulate. În consecință, nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu este incident.

Părțile recurente au susținut că instanța de fond ar fi pronunțat o hotărâre contrară unor hotărâri judecătorești definitive, prin care li s-a recunoscut dreptul la valoarea de referință sectorială de 605,225 RON și la coeficientul de multiplicare 19,000.

Instanța de recurs constată că hotărârile invocate de reclamanți (sentințele pronunțate de Tribunalul Dâmbovița) nu au fost ignorate de către instanța de fond. Aceasta a reținut că respectivele hotărâri nu au instituit obligații în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție, care nu a fost parte în acele litigii și că aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 nu a fost analizată în cadrul acelor hotărâri. Prin urmare, prima instanță nu a putut reține o încălcare a autorității de lucru judecat, întrucât nu există identitate de părți, obiect și cauză juridică între prezenta cauză și cele anterioare. În consecință, nici motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. nu este incident în cauză.

În ceea ce privește critica formulată de recurenții-reclamanți referitoare la neacordarea sporului DNA-DIICOT, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 prevăzut de O.U.G. nr. 27/2006, se impune constatarea caracterului nefondat al acesteia, în considerarea dispozițiilor obligatorii ale Deciziei nr. 4/2024 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Potrivit acestei decizii, drepturile salariale recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, începând cu data de 24.09.2017, nu constituie drepturi salariale propriu-zise, ci reprezintă despăgubiri acordate pentru repararea unui tratament discriminatoriu anterior.

În consecință, aceste despăgubiri nu pot fi asimilate unui drept salarial continuu, susceptibil de perpetuare în afara cadrului legal aplicabil în materie de salarizare a personalului din sistemul judiciar.

Mai mult, Înalta Curte a statuat că aceste despăgubiri sunt supuse plafonării prevăzute de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, care limitează cuantumul indemnizațiilor la nivelul maxim stabilit pentru anul 2022, conform grilei de salarizare din anexa V a legii. Astfel, aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 nu se poate realiza în mod automat, ci doar în măsura în care nu se depășește plafonul legal corespunzător funcției, gradului profesional și vechimii fiecărui magistrat.

Totodată, prima instanță nu a omis să recunoască un drept stabilit prin hotărâri definitive, ci reținut că "prin hotărârile judecătorești invocate nu a fost obligat pârâtul la recalcularea indemnizației de încadrare prin valorificarea unui coeficient de multiplicare 19,000, cu înlăturarea plafonului instituit prin Legea-cadru nr. 153/2017".

Potrivit art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere, când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, în înțelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum și prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale.

În cauza de față aceste motive sunt incidente, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării greșite a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Înalta Curte constată că recursul recurenților-reclamanți este admisibil, urmând a fi casată sentința și admite în parte cererea de chemare în judecată, după cum urmează.

În speță, recurenții-reclamanți și-a întemeiat demersul judiciar pe dispozițiile art. 7 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, art. 25, 36, 38, 44 din această lege, supunând analizei instanței și un refuz nejustificat al autorității publice pârâte de a emite un act administrativ prin care indemnizația de încadrare să-i fie stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON de la data de 1 septembrie 2017, cu luarea în considerare a hotărârilor judecătorești definitive prin care li s-a recunoscut în mod retroactiv reclamanților îndreptățirea la stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.09.2017.

Reclamanții au susținut că VRS 605,225 trebuie acordat și pentru trecut, și prin urmare trebuia să fie inclusă printre beneficiarii ordinului, cu atât mai mult cu cât la data emiterii ordinului era în curs de finalizare procesul în care s-a pronunțat ulterior hotărârile prin care li s-a recunoscut în mod retroactiv îndreptățirea la stabilirea indemnizației de încadrare prin raportare la VRS 605,225 începând cu data de 01.09.2017.

Totodată, prin sentința civilă nr. 1148/14.04.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020, pârâții Tribunalul București și Curtea de Apel București au fost obligați să emită ordinul de reîncadrare prin raportare la o valoare de referință sectorială de 605,225 RON începând cu data de 01.09.2017.

Acest aspect se impune în prezenta cauză cu putere de lucru judecat față de pârâții Curtea de Apel Bucureșu și Tribunalul București, și față de noul lor ordonator principal de credite pârât, Înalta Curte de Casație și Justiție, în speță intervenind subrogarea legală în drepturi și obligații, în baza art. 142 și 162 din Legea nr. 304/2022 privind organizarea judiciară, care a intrat în vigoare la data de 16.12.2022.

Prin urmare, reclamanții ar fi avut dreptul la emiterea unor astfel de ordine, conform hotărârilor judecătorești definitive anterior menționate.

Ceea ce nu a fost supus analizei, însă, în sentințele anterior menționate, a fost incidența art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, care se referă la situația în care, "începând cu 01.01.2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Înalta Curte are în vedere în acest sens că Ordinul 273/27.09.2023 emis de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție a ținut cont de considerentele încheierii din 28.12.2022 pronunțate de Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în dosarul nr. x/2020, definitivă prin Decizia nr. 600/23.03.2023 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești în dosarul nr. x/2023, în sensul că "plafonarea reglementată prin art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează exclusiv drepturile salariale stabilite prin această lege, iar nu și drepturile care sunt recunoscute prin hotărâri judecătorești în temeiul unor prevederi legale anterioare, motiv pentru care prin acest ordin s-a dispus ca drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor și curților de apel, calculate având în vedere VRS 605/30.12.2021, se stabilesc, începând cu data intrării în vigoare a Ordinului MJ 6245/30.12.2021-30.12.2021, fără a fi afectate de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017."

În cauza de față, reclamanții sunt beneficiarii unor hotărâri judecătorești definitive sentința civilă nr. 1148/14.04.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020, pârâții Tribunalul București și Curtea de Apel București fiind obligați la calcularea indemnizației de încadrare și a celorlalte drepturi aferente cuvenite acesteia, prin raportare la un VRS 605,225 de la data de 01.09.2017.

Astfel, prin sentința civilă nr. 258/04.02.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020 au fost obligații pârâții la emiterea ordinului de reîncadrare prin raportare la un VRS 605,225, luând în considerare majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016 începând cu data de 01.09.2017.

Pârâții nu au procedat la emiterea ordinului respectiv, iar hotărârea menționată nu a instituit obligații în sarcina Înaltei Curți de Casație și Justiție, care la acel moment nu a fost parte în proces.

Este adevărat că, potrivit art. 142 (6) din Legea nr. 304/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție se subrogă de drept în toate drepturile și obligațiile Ministerului Justiției decurgând din aplicarea prevederilor alin. (2), inclusiv în cele de natură procesuală și cele care decurg din hotărâri judecătorești și alte titluri executorii, însă având în vedere că prin acea hotărâre deși nu a stabilit în sarcina Ministerului Justiției obligația emiterii ordinului cu VRS 605,225 pentru perioada menționată, acesta a emis ordinul 6245/C/2021 fără a se face referire la dispozițiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, decizia de față urmează a avea ca punct de plecare sentința civilă nr. 258/04.02.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020 și rămasă defintivă prin decizia nr. 350/2022 neplafonată, iar perioada pentru care se va emite ordinul va fi 01.09.2017, conform celor reținute prin acea hotărâre, (aspecte care sunt deja stabilite cu putere de lucru judecat), în plus, se va aplica mențiunea că aceste drepturi deja recunoscute nu vor fi afectate de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând de la data de 01.01.2018, data intrării în vigoare a dispozițiilor corelative din Legea nr. 153/2017.

Pentru a reține aceste aspecte, Înalta Curte are în vedere că, din moment ce noul ordonator de credite a recunoscut prin ordinul emis nr. 3226/01.11.2023 că modul de calcul al indemnizației de încadrare acordate unui judecător nu este afectat de aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, în mod corespunzător ordinul nr. 6245/C/2021 emis de pârâtul Ministerul Justiției, în limita situației reclamanții, este afectat de nulitate în ce privește dispoziția privind plafonarea drepturilor salariale, aplicată în baza art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017.

În caz contrar, anume al menținerii validității ordinului nr. 6245/C/2021, ar exista o situație de conflict în aplicarea legii, întrucât, pe de o parte, ar fi legală plafonarea indemnizației de încadrare în condițiile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă s-ar accepta susținerile Ministerului Justiției, iar, pe de altă parte, dreptul salarial în discuție nu este afectat de aplicarea prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în acord cu ordinul președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 32269/I/02.11.2023, emis și în temeiul unei hotărâri judecătorești definitive.

Instanța de recurs reamintește aspecte de jurisprudență obligatorie din materia modului de stabilire a drepturilor salariale cuvenite magistraților, sens în care face referire exemplificativă la decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care s-au arătat următoarele:

"69. … este necesar a se ține seama de distincția esențială dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților. Astfel, valoarea de referință sectorială este o componentă cu aplicabilitate generală, ce constituie un reper unic avut în vedere pentru calcularea indemnizațiilor de încadrare pentru întregul personal al familiei ocupaționale "Justiție", …. Altfel spus, nivelul valorii de referință sectorială este același pentru toți magistrații și tot personalul din sistemul judiciar, indiferent de nivelul instanței sau parchetului la care funcționează și de funcția ocupată…. 70. Această distincție între elementul cu aplicabilitate generală reprezentat de valoarea de referință sectorială și elementul cu aplicabilitate restrânsă reprezentat de coeficienții de multiplicare a fost reținută, cu putere obligatorie, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, fiind relevante sub acest aspect Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 (paragraful 79), Decizia nr. 55 din 13 septembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 19 noiembrie 2021 (paragrafele 73, 74, 80 și 81), și Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 30 ianuarie 2024 (paragrafele 81 și 82). În această din urmă decizie, instanța supremă a statuat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 6 lit. b) și c) din Legea-cadru nr. 153/2017, "principiile nediscriminării și egalității pot fi invocate pentru egalizarea la nivel maxim a salariilor de bază, cu luarea în considerare inclusiv a majorărilor recunoscute prin hotărâri judecătorești definitive, sub rezerva ca ele să aibă aplicabilitate generală la nivelul aceleiași categorii profesionale din cadrul aceleiași familii ocupaționale". În considerentele cuprinse la paragraful 81 s-a făcut referire la faptul că "singurul element component al indemnizației de încadrare/salariului de bază, de aplicabilitate generală, este valoarea de referință sectorială", … 71. … distincția dintre elementele componente ale indemnizațiilor de încadrare ale magistraților este relevantă, deoarece elementul cu aplicabilitate generală în cadrul aceleiași familii ocupaționale nu poate fi supus unei limitări, fiind un reper unic, constant și invariabil, în sensul că are aceeași valoare indiferent de gradul instanței sau al parchetului ori de funcția ocupată. Cu alte cuvinte, elementul cu aplicabilitate generală avut în vedere la calcularea indemnizațiilor de încadrare nu poate fi supus unui plafon în anumite situații concrete, particulare, deoarece s-ar înfrânge tocmai principiul egalității și principiul nediscriminării, ajungându-se, în contra legii, la aplicarea unei valori de referință sectorială distincte în cadrul aceleiași familii ocupaționale.". [s.n.]

În ceea ce privește recunoașterea VRS deplafonat în cuantum de 605,225 RON anterior datei de 01.01.2018, Înalta Curte constată că, potrivit prev. art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017:

"(6) În situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022."

Dat fiind contextul legislativ anterior anului 2017 și succesiunea în timp a actelor normative de salarizare, precum și efectele produse de acestea, prin Legea-cadru nr. 153/2017, legiuitorul a intervenit și a stabilit un nou cadru legal de reglementare a sistemului de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, inclusiv pentru personalul din familia ocupațională "Justiție".

Dispozițiile cuprinse în art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 au făcut obiect al examenului de constituționalitate în mai multe rânduri. În mod consecvent, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate prin deciziile pronunțate, dintre care pot fi amintite: Decizia nr. 700 din 31 octombrie 2019, Decizia nr. 326 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 328 din 11 iunie 2020, Decizia nr. 585 din 23 septembrie 2021 sau Decizia nr. 80 din 2 martie 2023, precum și alte decizii.

În esență, în cuprinsul Deciziei nr. 700 din 31 octombrie 2019, făcând o analiză de ansamblu a actului normativ, precum și o analiză a dispozițiilor de aplicare etapizată a acestuia, Curtea Constituțională a subliniat că "stabilirea, prin prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, a unei limite a cuantumului salariului de bază, soldelor de funcție/salariilor de funcție, indemnizațiilor de încadrare care sunt mai mari decât cele stabilite, potrivit acestei legi, la nivelul prevăzut de lege pentru anul 2022, are un caracter tehnic, fără a dispune cu privire la reducerea salariilor de bază ale personalului plătit din fonduri publice" (paragraful 37).

Având în vedere faptul că noul sistem de salarizare consacrat prin Legea-cadru nr. 153/2017 s-a aplicat începând cu data de 1 ianuarie 2018, înlăturarea aplicării prev. art. 38 alin. (6) anterior intrării în vigoare este lipsită de fundament.

Înalta Curte reține faptul că ordonatorul de credite a fost obligat să execute o obligație stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamanții fiindu-le recunoscut dreptul litigios și pentru perioada anterioară, în conformitate cu dispozitivul hotărârilor judecătorești definitive.

Înalta Curte mai subliniază că valoarea de referință sectorială de 605,225 RON este rezultatul aplicării art. III din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 20/2016, act legislativ publicat în Monitorul Oficial al României nr. 434 din 9 iunie 2016 și astfel preexistent ordinelor litigioase.

În schimb, limita temporală până la care ordonatorul de credite era dator a recunoaște în acord cu legea dreptul respectiv este aceea stabilită prin hotărârea judecătorească.

În aceste condiții, obligația ce se va institui în sarcina ordonatorului de credite relevant potrivit art. 142 din Legea nr. 304/2022, anume Înalta Curte de Casație și Justiție, este de a emite un nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanților-recurenți, având în vedere o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 începând cu data de 01.09.2017, care este anterior emiterii ordinului nr. 3226/2023.

Astfel, obligația dispusă privește doar intervalul de timp în care reclamanții funcționează în calitate de judecător începând cu data de 01.09.2017.

În schimb, instanța de recurs subliniază că sporurile urmează a fi calculate cu respectarea art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, odată cu intrarea în vigoare a acestui act legislativ.

Astfel, art. 25 alin. (1) amintit prezintă caracter imperativ, impunând ordonatorului de credite ca "Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.".

Astfel, recurenților-reclamanți nu le este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a celor 3 tipuri de sporuri în cuantumul lor maxim, ci doar dreptul la acordarea sporurilor, cuantumul acestora urmând a fi determinat prin aplicarea unei duble condiționări: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute de lege (până la 25%, până la 15% și până la 5%) și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare aferentă ordonatorului de credite.

Așadar, în mod corelativ, sporurile aferente salariului de bază, cuvenite reclamanții, se vor calcula prin raportare la indemnizația de bază astfel cum aceasta a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 258/04.02.2021 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița în dosarul nr. x/2020 și rămasă defintivă prin decizia nr. 350/2022 neplafonată, însă se va face aplicarea dispozițiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Prin urmare, Înalta Curte, ținând cont de puterea de lucru judecat a sentințelor anterior menționate, în completarea acestora, va obliga ordonatorul de credite la emiterea unui ordin, care, în plus de cele stabilite prin decizia menționată, să aibă în vedere și considerentele de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de D., H., A., E., C., G., B., F. împotriva sentinței civile nr. 595 pronunțate la 28 martie 2023 de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și rejudecând cauza:

Admite în parte cererea de chemare în judecată în sensul că obligă pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție la emiterea unui nou ordin pentru încadrarea salarială a reclamanților, având în vedere o valoare de referință sectorială de 605,225 RON, începând cu 01.09.2017, fără ca indemnizația de încadrare să fie afectată de plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 01.01.2018, iar sporurile urmează a fi calculate în funcție de indemnizația de încadrare astfel stabilită, cu respectarea art. 25 din Legea nr. 153/2017.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 ianuarie 2025.