ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1918/2025

Ședința publică din data de 3 aprilie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 24.05.2018 pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2018 reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL CONCURENȚEI, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: - anularea, în ceea ce o privește pe reclamantă a Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 101 din 10.02.2016; anularea, în ceea ce o privește pe reclamantă, a Deciziei nr. 77/2017 emisă de pârâtul Consiliul Concurenței; (3) în subsidiar, reducerea sancțiunii contravenționale aplicate reclamantei A. prin actul administrativ cu caracter individual Decizia 77/2017.

Prin sentința civilă nr. 248 din data de 20 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs recurenta-reclamantă A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat, în principal, casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță, întrucât sentința atacată este nemotivată și prima instanță nu a lămurit situația de fapt, aspecte care fac imposibil controlul judiciar; într-un prim subsidiar, casarea sentinței ca fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și, rejudecând în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și anularea Ordinului Președintelui Consiliului Concurenței nr. 101 din 10.02.2016, emis de către intimatul Consiliul Concurenței, de extindere cu privire la subiecți și durată a Investigației declanșate prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 577/2015, cu consecința anulării și a Deciziei nr. 77/2017; într-un al doilea subsidiar, casarea sentinței ca fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și, rejudecând în fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată și anularea Deciziei 77/2017; într-un al treilea subsidiar, casarea sentinței ca fiind pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material și, rejudecând în fond, admiterea în parte a acțiunii astfel cum a fost formulată și reducerea amenzii aplicată recurentei-reclamante prin Decizia 77/2017.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a arătat, în esență, următoarele:

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată nu este motivată, o parte a considerentelor acesteia fiind copiate de judecătorul de fond, dintr-o altă hotărâre, pronunțată de către o altă instanță, într-o altă cauză, în baza unor argumente, în mod evident, diferite.

În al doilea rând, deși atât instanța de fond cât și intimatul-pârât au recunoscut că relația de agenție dintre recurentă și comitentul B. ar constitui un argument de drept care ar atrage excluderea sa din sfera de aplicare a art. 5 din Legea nr. 21/1996 și a art. 101TFUE, adică ar constitui motiv de anulare a Deciziei 77/2017 în ceea ce o privește, sentința recurată respinge foarte facil acest argument, (1) ignorând că dreptul aplicabil contractului de agenție era dreptul elvețian (pe care nu îl aplică) și nu dreptul român, (2) ignorând textul expres al normelor UE pe care chiar instanța le invocă (și care indică expres că faptul că relația de agenție subzistă și în cazul în care agentul încheie contracte în nume propriu, în speță instanța de fond negând relația de agenție tocmai pentru acest motiv), și (3) ignorând să verifice existența relației de agenție potrivit singurului test pe care jurisprudența CJUE îl impune obligatoriu a fi aplicat de către toate instanțele de judecată ale statelor membre (și care ar fi confirmat întru totul existența unei relații de agenție).

În al treilea rând, este necontestat în cauză că cifra de afaceri a recurentei pe piața investigată stabilită chiar de intimatul-pârât a fost o (zero) în 8 din cei 9 ani avuți în vedere de investigație (pentru celălalt 1 an - în mijlocul perioadei investigate, intimatul a stabilit că cifra de afaceri a recurentei a fost de 1 (unu),25%). Asta înseamnă că recurenta nu a existat deloc pe piața investigată în 8 din cei 9 ani investigați, aspect necontestat în cauză. Cu toate acestea, sentința recurată stabilește că (1) deoarece fapta sancționată era una "unică și continuă" acest lucru nu poate avea niciun efect asupra recurentei (nici de anulare totală sau parțială și nici de reducere a amenzii), și, concomitent, (2) că faptul necontestat că decizia organului decizional al Consiliului Concurenței, adică a Plenului, așa cum e consemnată în minută, diferă de actul administrativ emis în baza ei tocmai în ceea ce privește adăugarea calificării faptei ca "unică și continuă", "nu implică o schimbare a conținutului constitutiv al faptei, având în vedere că încălcarea reținută de autoritate nu poate fi decât o faptă anticoncurențială unică și continuă, această precizare fiind absorbită de constatarea unei unice încălcări a legii [precizează că Decizia 77 nu face această mențiune și, de altfel, per a contrario, chiar Decizia 77 sancționează, de fapt, nu una ci două fapte distincte, dintre care doar cu privire la a doua Plenul a decis că ar fi "unică și continuă"], caracterizată de continuitate în timp și de rezoluție contravențională unică, nefiind indispensabilă pentru constatarea încălcării". Așadar instanța de fond a stabilit ca adevărate, concomitent, următoarele teze: (1) fapta sancționată era, prin natura ei, unică și continuă, caracterizată de continuitate în timp și rezoluție contravențională unică (astfel că nu mai contează că decizia organului decizional diferă de actul administrativ emis în baza ei); și (2) nu contează că recurenta nu a existat pe piața investigată nici la începutul și nici la finalul perioadei investigate, fiind prezentă pe piață, infim, doar 1 din 9 ani, în mijlocul acestei perioade, nefiind astfel capabilă nici să fi pornit rezoluția contravențională unică și nici să fi aderat la ea cu caracter de continuitate în timp (astfel că nu contează că recurenta nu a existat pe piața respectivă decât nominal, infim, la jumătatea presupusei rezoluții contravenționale unice).

În al patrulea rând, instanța de fond a refuzat să vadă ansamblul încălcărilor de procedură pe care recurenta le-a invocat, nerealizând astfel că toate aceste încălcări, împreună, produc un dubiu major cu privire la legalitatea Deciziei 77. Astfel, instanța ignoră ansamblul încălcărilor continue ale normelor de procedură, pornind de la încălcările drepturilor recurentei în inspecția inopinată (unde s-a depășit în mod clar limita stabilită de instanța de autorizare a inspecției, limitele acesteia trebuind interpretate restrictiv, în acord cu regula in dubio pro reo și în considerarea limitelor pe care art. 53 din Constituție și CEDO le impun în privința restrângerilor drepturilor cetățenilor), continuând cu încălcările din procedura forensic (unde au continuat examinările de documente aflate clar în afara celor autorizate de instanță și limitelor materiale și temporale pe care chiar intimatul le-a fixat prin Ordinul 101), continuând cu procedura audierilor (unde din nou instanța de fond interpretează dubiul cu privire la comunicarea din sală în favoarea autorității, și nu a recurentei, cum impune regula in dubio pro reo) și cu procedura deliberărilor și de emitere a Deciziei 77 (unde lipsurile și adăugirile profită deopotrivă, mereu, autorității - de altfel singura care poate controla procedura emiterii actului - și niciodată recurentei, care astfel nu beneficiază de securitatea juridică la care o îndrituiesc actele normative care stabilesc aceste reguli de procedură.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., precum și celelalte prevederi legale invocate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind temeinică și legală.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința prin prisma motivelor de recurs invocate, a susținerilor părților, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Intimata-reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ, în ceea ce o privește, Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 101 din 10.02.2016 și Decizia nr. 77/2017 emisă de intimatul- pârât Consiliul Concurenței.

Prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 577/23.09.2015 s-a dispus declanșarea din oficiu a unei investigații având ca obiect posibila încălcare a art. 5 alin. (1) din Legea concurenței și a art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene de către întreprinderile AEM S.A., C. S.A., D. S.R.L., E. S.A. și B., prin împărțirea pieței producției și comercializării contoarelor electrice și echipamentelor conexe de măsurare a energiei electrice din România și a pieței prestării serviciilor aferente măsurării energiei electrice din România, în perioada 2011-2015.

Prin Ordinul Președintelui Consiliului Concurenței nr. 101/10.02.2016 s-a dispus extinderea investigației pentru o perioadă mai extinsă decât cea avută în vedere inițial și s-a constatat că există indicii că din informațiile obținute în cadrul investigației au rezultat indicii privind posibila implicare a întreprinderii A. S.R.L..

Prin Decizia nr. 77/20.12.2017 intimatul-pârât Consiliul Concurenței a constatat încălcarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) din Legea concurenței nr. 21/1996 și ale art. 101 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene de către întreprinderile E. S.A., D. S.R.L., B., A. S.R.L., F. S.A. și C. s.a.

S-a aplicat recurentei-reclamante A. S.R.L. amendă în valoare de 526.201,11 RON reprezentând 9,31% din cifra de afaceri totală realizată în anul financiar 2016.

Analizând argumentele subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile recurentei.

Astfel, desi recurenta-reclamantă a arătat instanței de fond că, existența unei relații de agenție propriu-zisă între ea și B., potrivit Contractului de agenție nr. x/21.12.2004, ar face inaplicabile, în ceea ce o privește, prevederile art. 5 din Legea nr. 21/1996 și art. 101 TFUE, atrăgând anularea Deciziei 77/2017, totuși, prima instanță nu a făcut o analiză propriu-zisă a normelor de drept care reglementează modul în care o relație de agenție este calificată drept agenție "propriu-zisă" și cele care permit explicit, și fără a nega raportul de agenție, unui agent să acționeze în nume propriu în beneficiul comitentului, în acest sens prezentând relevanță par. (12), (13), (14), (15), (16) din Orientările privind restricțiile verticale- 2010/C 130/01 ale Comisiei Europene.

Prin urmare, criteriile prevăzute expres de normele europene nu au fost avute în vedere, întrucât sentința recurată nu a evaluat îndeplinirea criteriilor prevăzute de par. (13)-(16) din Orientările privind restricțiile verticale, nefiind analizat dacă, recurenta-reclamantă a suportat, în fapt, riscuri de natură a nega calitatea acesteia de agent "propriu-zis" al B..

Observă Înalta Curte că, instanța de fond nu a lămurit situația de fapt dedusă judecății și nu a explicat de ce probele administrate de recurenta-reclamantă - opinia de specialitatea - nu au fost reținute; nu a analizat sub toate aspectele, așa cum s-a reținut mai sus, argumentele recurentei și nu a explicat de ce acestea au fost înlăturate, ceea ce face practic imposibilă exercitarea controlului judiciar al sentinței recurate.

Astfel, deși prima instanța a încuviințat administrarea opiniei de specialitate în domeniul dreptului concurenței în faza cercetării procesului, opinie care a vizat corecta definire a pieței relevante, totuși judecătorul fondului nu a arătat care sunt motivele pentru care această probă a fost înlăturată.

Totodată, recurenta-reclamantă a solicitat, iar instanța de fond a admis administrarea probei cu înscrisuri constând în Raportul de expertiză tehnică nr. 02/2020 administrat în dosarul nr. x/2018, probă înlăturată fără motivare, de către instanța de fond.

În raport de cele reținute anterior, Înalta Curte apreciază că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a fi lămurite toate aspectele esențiale ale cauzei, fiind astfel încălcate prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", reprezentând o încălcare a dreptului la un proces echitabil.

Așadar, Înalta Curte constată că instanța de fond nu s-a pronunțat în mod explicit asupra unor argumente și mijloace de probă esențiale invocate de recurenta-reclamantă în motivarea acțiunii, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii și atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport cu această soluție nu se mai impune analizarea criticilor care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurenta-reclamantă, aceste critici urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și al art. 496-497 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 248/2021 pronunțată la 20 iulie 2021 de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche. Casează sentința și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 aprilie 2025.