ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1433/2025

Ședința publică din data de 13 martie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2022, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: în principal, anularea deciziei nr. 571/18.10.2022, în conformitate cu art. 31 din O.G. nr. 2/2001; în subsidiar, modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 5.000 RON cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate, conform dispozițiilor art. 90 alin. (3) din Legea nr. 504/2002.

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1028 din 8 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței nr. 1028 din 8 iunie 2023 a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În esență, în susținerea motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a susținut că judecătorul fondului și-a întemeiat hotărârea, pe anumite motive de fapt și temeiuri de drept, invocate din oficiu, care nu au fost puse niciodată în discuția părților, respectiv pe dispozițiile art. 40 din Codul audiovizualului care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancțiunii contravenționale de către Consiliul Național al Audiovizualului.

A precizat că prin actul administrativ atacat nu a fost amendată pentru nerespectarea dispozițiilor art. 40 din Codul audiovizualului care stabilesc obligația contactării unor persoane, ci strict pentru pretinsa nerespectare a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din același act normativ.

Or, interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 40 din Codul audiovizualului de către instanța de judecată direct în motivarea sentinței comunicate părților din dosar este nelegală și neprocedurală, întrucât, precedându-se astfel, au fost încălcate dispozițiile art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. care reglementează principiul contradictorialității în procesul civil.

Vătămarea astfel creată nu poate fi înlăturată decât prin casarea hotărârii judecătorești, întrucât reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a combate argumentat aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 40 din Codul audiovizualului.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că sentința recurată nu cuprinde motivele în fapt și în drept pe care se sprijină, făcându-se referire în aceasta la motive de fapt și de drept care, pe lângă faptul că nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, sunt și unele străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Instanța de fond a preluat în considerentele hotărârii, în sprijinul soluției sale, argumente care se referă la nerespectarea unui alt text de lege (art. 40 din Codul audiovizualului) și/sau la lipsa unor dovezi de la dosarul cauzei care să privească contactarea persoanelor vizate în scopul exprimării unui punct de vedere, iar nu la temeiul pentru care a fost aplicată sancțiunea contravențională art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Codul audiovizualului.

În concluzie, a apreciat că hotărârea atacată nu corespunde exigențelor art. 6 paragraf 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și nici exigențelor referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești stabilite de C. proc. civ., lipsind motivarea în fapt și în drept a acestei hotărâri judecătorești prin raportare la situația concretă din speță, generându-se astfel o confuzie cu privire la un aspect esențial al cauzei, ceea ce echivalează cu necercetarea fondului cauzei.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, sub un prim aspect, greșita aplicare a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului.

În opinia sa, există o carență a motivării hotărârii judecătorești și în privința modului în care instanța de judecată s-a raportat la analiza acestor dispoziții, în sensul că, respingând cererea de chemare în judecată, instanța a stabilit de-o manieră implicită că aceste dispoziții legale nu ar fi fost respectate la momentul transmiterii comunicării audiovizuale, însă, cu toate acestea nu a indicat în concret care sunt afirmațiile pe care le-a considerat că reprezintă fapte și care opinii. Prin urmare, controlul de legalitate este imposibil sau anevoios de realizat, întrucât nu se poate stabili raționamentul judecătorului, neputând fi combătut în mod punctual.

În concret, a susținut că potrivit Codului Audiovizualului asigurarea distincției dintre fapte și opinii este un principiu ce stă la baza funcționării furnizorilor de servicii media audiovizuale, iar nu un criteriu care să stea la baza delimitării și demarcării fiecărei afirmații făcute de orice persoană într-un platou de televiziune. Asigurarea distincției între fapte și opinii, ca principiu de funcționare a postului de televiziune are loc prin separarea emisiunilor pe tipuri și calupuri de programe, respectiv emisiuni de știri, emisiuni de opinie (interviuri), emisiuni de divertisment, etc.

Dacă emisiunea este una de opinie, în care se solicită opinia invitaților sau se exprimă opinia moderatorului pe anumite subiecte de interes, atunci există o separare suficient de clară față de un program de știri în cadrul căruia se prezintă fapte, înăuntrul unui alt interval orar.

Din punct de vedere rațional și faptic nu poate exista separarea fiecărei fraze din fiecare program și o delimitare exactă a fiecărui fraze din platou, delimitarea făcându-se într-un spectru mai larg, prin separarea programelor pe genuri, conform principiului de funcționare menționat de art. 64 alin. (1) lit. a).

Prin urmare, a solicitat instanțe de control judiciar să constate că radiofuzorul își îndeplinește obligația prevăzut de dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul Audiovizualului prin separarea programelor pe genuri (știri, opinie, divertisment), iar nu prin existența unor "indicații scenice" care să informeze dacă fiecare frază transmisă pe postul de televiziune reprezintă un "fapt" sau o "opinie".

În continuare, recurenta-reclamantă a susținut că un al doilea motiv de nelegalitate îl reprezintă greșita aplicare a dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul audiovizualului.

A subliniat că există o carență a motivării hotărârii judecătorești și în privința modului în care instanța de judecată s-a raportat la analiza dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. b) din Codul Audiovizualului, în sensul că instanța, respingând cererea de chemare în judecată, a stabilit de-o manieră implicită și faptul că nu ar fi fost respectate aceste dispoziții, fără a stabili care dintre cele 4 ipoteze este incidentă cauzei.

Pe de-o parte, instanța nu a indicat care sunt aspecte ce dovedesc în concret că afirmațiile incriminate ar avea un caracter incorect, și totodată a reținut în mod nelegal că Consiliul Național al Audiovizualului nu ar fi avut obligația să probeze situația de fapt descrisă în actul administrativ sancționator, precum și susținerile din întâmpinarea depusă în fața instanței de fond.

Câtă vreme instanța fondului nu a indicat care anume dispoziție legală ar permite Consiliului Național al Audiovizualului, ca o derogare de la normele legale privind probațiunea în procesul civil, să facă anumite susțineri în sensul că informația X sau Y este incorectă/falsă, fără ca aceste susțineri să fie dovedite în vreun fel, rezultă că respectiva concluzie a instanței de fond a fost făcută cu interpretarea și aplicarea greșită a legii.

Pe de altă parte, instanța de judecată nu a indicat elementele care ar dovedi că afirmațiile prezentate la televizor nu ar fi fost verificate. Totodată, nu a arătat care sunt elemente de fapt ce ar dovedi că informarea publicului nu ar fi fost una imparțială.

Nu în ultimul rând, instanța fondului nu a indicat în concret care sunt elementele avute în vedere din care ar rezulta că informarea publicului ar fi fost făcut cu rea-credință. Instanța de judecată ar fi trebuit să dea eficiență dispozițiilor cu caracter de principiu ale art. 14 alin. (2) din C. civ. "Buna-credință se prezumă până la proba contrară".

Un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de faptul că instanța de judecată nu a dat eficiență dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, care consfințesc caracterul confidențial al surselor de informare

Odată ce moderatoarea emisiunii și-a exercitat dreptul conferit de lege în sensul de a nu divulga sursa informațiilor, în scopul protejării identității acestei surse, dacă instanța de judecată ar fi considerat că probele indicate de moderatoare nu sunt unele suficiente pentru soluționarea cauzei, ar fi trebuit să facă aplicarea dispozițiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr. 504/2002 și să ordone deconspirarea surselor de informare care au stat la baza informațiilor prezentate în platou.

În opinia recurentei-reclamante, un alt motiv care atestă încălcarea normelor de drept material derivă și din standardul de probă aplicat de instanța fondului. Astfel, după cum rezultă din economia motivelor prezentate în motivare sa, instanța fondului a acreditat ideea avansată de reprezentanții CNA în sensul că ar fi trebuit administrate probe pertinente, concludente și utile în legătură cu subiectele dezbătute în cadrul emisiunii, care să probeze opiniile moderatoarei.

Această cerință impusă de judecătorul fondului, și anume existența unor probe certe, concludente, pertinente și utile nu are suport normativ, în sensul că nu există o dispoziție legală în vigoare care să poată fi interpretată în sensul existenței unei obligații a radiodifuzorilor de a administra probe certe, concludente și utile în cadrul unei emisiuni de televizor. Din contră, standardul aplicat de CEDO în materia libertății de exprimare al jurnaliștilor este cel al existenței unei "baze factuale minime", cerință care era îndeplinită în speța de față. După prezentarea unei informații la televizor, telespectatorul nu este chemat să își însușească în mod obligatoriu informația prezentată, ci este chemat să își exerseze gândirea critică.

Un alt motiv care atestă încălcarea normelor de drept material privind exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar și respectarea exprimării pluraliste de idei și de opinii în cadrul conținutului serviciilor media audiovizuale așa cum au fost definite de către legiuitor, este reprezentat de faptul că toate informațiile prezentate în cadrul emisiunii difuzate de către postul de televiziune B. sunt subiecte de interes public ce au născut dezbateri la nivel internațional având o bază factuală solidă, concluzie ce derivă din aplicarea dispozițiilor art. 255 alin. (2) din C. proc. civ. potrivit cărora:

"Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanța va putea decide, ținând seama de circumstanțele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui".

În acest sens, a specificat faptul că, așa cum a fost statuat și în doctrina de specialitate, dar și în jurisprudența națională, contrar interpretării date cadrului legal de către instanța de fond, reluarea unor informații deja prezentate publicului larg și prezentarea acestora de către jurnaliști nu poate constitui o faptă contravențională în sensul prevăzut de dispozițiile Legii nr. 504/2002, respectiv Deciziei cu nr. 220/2011, întrucât această acțiune nu produce niciun impact asupra dreptului la imagine, dreptului la reputație sau dreptului la viață privată a persoanelor fizice supuse dezbaterilor.

Raportat la faptul că legiuitorul a reglementat în art. 33 alin. (3) și (4) din Decizia nr. 220/2011 dreptul difuzării de știri, dezbateri, anchete și/sau reportaje audiovizuale despre persoanele care prezintă interes public și/sau despre subiectele de interes public, este evident că sancționarea acestui tip de conduită a fost realizat cu încălcarea unor norme imperative, iar hotărârea judecătorească care a validat, în primă instanță, legalitatea actului administrativ contestat este nelegală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Un alt motiv de nelegalitate derivă și din contextul în care au fost formulate respectivele afirmații atât în legătură cu moderatoarea - doamna C., cât și în ceea ce îi privește pe invitații acesteia cu referire directă la faptul că emisiunea denumită "D." este o emisiune de dezbateri care încurajează schimbul de opinii, fie ele și contradictorii. Conform interpretării CEDO, doar dacă are există probe deosebit de serioase în sensul că afirmațiile făcute în cadrul emisiunii ar fi unele false, s-ar putea dispune sancționarea recurentei-reclamante, în calitatea sa de radiodifuzor, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Nu în ultimul rând, un alt motiv de nelegalitate este reprezentat de impunerea de către instanța fondului a cerinței de a fi prezentat un punct de vedere contrar celor expus de participanții prezenți la emisiuni.

În opinia sa, în cadrul unei emisiuni de dezbateri este greu de acceptat că orice persoană rațională ar fi putut emite două puncte de vedere contrare, respectiv unul propriu, asumat conform propriei sale convingeri, și un al doilea punct de vedere, simulat, de sens contrar, doar în ideea de a satisface această cerință a instanței de fond de a fi prezentate puncte de vedere contrare.

Cerința de a impune invitațiilor să susțină și puncte de vedere contrare celor care le aparțin acestor în mod intim, ar înfrânge, fără putință de tăgadă, atât dispozițiile art. 10 din Carta drepturilor fundamentate a Uniunii Europene - Libertatea de gândire, de conștiință și de religie, cât și dispozițiile art. 29 din Constituția României referitoare la libertate de conștiință.

A precizat că promovarea pluralismului de idei și toleranța față de diversitatea ideilor exprimate de invitații emisiunii se manifestă la nivelul postului B. prin multitudinea de programe difuzate, care au moderatori și invitați diferiți - proveniții din toate mediile sociale, din diverse comunități și grupuri, emisiuni ce au subiecte și formate diferite, iar nu prin impunerea exprimării unor puncte de vedere prefabricate de către invitații prezenți în cadrul unei singure emisiuni.

Raționamentul prevăzut în sentința recurată apare ca fiind unul nelegal prin raportare la jurisprudența CEDO. Dreptul garantat de articolul 10 din Convenție nu este unul absolut. Paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta.

A apreciat că în cauză nu erau îndeplinite condițiile stabilite în jurisprudența CEDO pentru aplicarea sancțiunii contravenționale (ingerința să fie prevăzută de lege, să urmărească cel puțin unul din scopurile legitime prevăzute de textul convenției și să fie necesară într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop), contrar raționamentului expus de instanța de fond.

A mai arătat că sentința recurată a valorizat o serie de dispoziții legale pe care recurenta-reclamantă le apreciază ca fiind neconstituționale, respectiv dispozițiile art. 91 alin. (1) din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului, cu modificările și completările ulterioare în legătură cu sintagma "precum și ale deciziilor cu caracter normativ emise de Consiliu", pe care a precizat că le va arăta în cadrul unei cereri ulterioare de sesizare a Curții Constituționale.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Consiliul Național al Audiovizualului a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

Recurenta-reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ Decizia nr. 571/18.10.2022 emisă de Consiliul Național al Audiovizualului, prin care a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 5.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011 privind codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

În decizia contestată s-a reținut că furnizorul de servicii a difuzat emisiunea "D." din data de 24.08.2022, cu încălcarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Codul audiovizualului, potrivit cărora, în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, radiodifuzorii trebuie să asigure o distincție clară între fapte și opinii, iar informarea cu privire la un subiect, fapt sau eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință.

Soluționând cauza în fond, prima instanță a confirmat legalitatea deciziei contestate, constatând caracterul neîntemeiat al tuturor criticilor formulate de recurenta-reclamantă.

În recurs, reclamanta a formulat critici de nelegalitate circumscrise motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., pe care Înalta Curte le va analiza punctual.

Referitor la motivul de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că judecătorul fondului și-a întemeiat hotărârea, pe anumite motive de fapt și temeiuri de drept, invocate din oficiu, care nu au fost puse niciodată în discuția părților și care nu au fost avute în vedere la aplicarea sancțiunii contravenționale de către Consiliul Național al Audiovizualului, respectiv dispozițiile art. 40 din Codul audiovizualului. Procedând în acest mod, instanța a încălcat dispozițiile art. 14 alin. (4) - (6) din C. proc. civ. care reglementează principiul contradictorialității în procesul civil.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că sunt corecte susținerile recurentei-reclamante în sensul că nu a fost pusă în discuția contradictorie a părților incidența dispozițiilor art. 40 din Codul audiovizualului, reținută din oficiu de instanța de fond direct în cuprinsul motivării, însă acest aspect nu conduce la casarea hotărârii recurate deoarece considerentele respective nu sunt singurele pentru care instanța a respins cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată că, ulterior, instanța de fond a procedat la analiza legalității deciziei de sancționare emise de Consiliul Național al Audiovizualului și prin raportare la prevederile reținute ca fiind încălcate de recurenta-reclamantă, respectiv dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, având în vedere că analiza efectuată de prima instanță (referitoare la incidența art. 40 din Codul audiovizualului) nu prezintă relevanță în raport de obiectul cauzei, Înalta Curte va înlătura aceste considerente din cuprinsul sentinței recurate, urmând a analiza, în continuare, celelalte motive de casare invocate de recurenta-reclamantă.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că sentința recurată nu cuprinde motivele în fapt și în drept pe care se sprijină, făcându-se referire în aceasta la motive de fapt și de drept care, pe lângă faptul că nu au fost puse în dezbaterea contradictorie a părților, sunt și unele străine de natura pricinii, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului cauzei.

Totodată, în opinia recurentei-reclamante, există o carență a motivării hotărârii judecătorești și în privința modului în care instanța de judecată s-a raportat la analiza dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Decizia nr. 220/2011 privind codul de reglementare a conținutului audiovizual, în sensul că respingând cererea de chemare în judecată, instanța a stabilit de-o manieră implicită că aceste dispoziții legale nu ar fi fost respectate.

Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") este nefondat.

Pentru a fi incident acest motiv de casare, hotărârea trebuie să cuprindă "numai motive străine de natura cauzei", însă așa cum s-a reținut deja în cadrul analizei motivului de casare anterior (pct. 5), considerentele privind incidența dispozițiilor art. 40 din Codul audiovizualului (străine, într-adevăr de natura cauzei) nu sunt singurele considerente pentru care instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Celelalte ipoteze ale motivului de casare au fost invocate doar formal, nefiind expuse argumente care să vizeze caracterul nemotivat al hotărârii atacate sau existența unor considerente contradictorii. De altfel, Înalta Curte constată că sentința recurată satisface exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituția României, prima instanță analizând toate motivele de fapt și de drept ale cauzei, atât argumentele reclamantei, cât și apărările pârâtului, expunând raționamentul care a condus la formarea convingerii sale, prin raportare la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Așadar, instanța de recurs reține, pe de o parte, că simpla nemulțumire a recurentei-reclamante referitoare la modul în care a interpretat prima instanță dispozițiile legale în cauză nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să se subsumeze motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., iar pe de altă parte, nici faptul că judecătorul interpretează elementele bazei factuale într-o altă manieră decât cea agreată de parte, nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 425 C. proc. civ.

Analizând sentința atacată prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu se identifică elemente de nelegalitate a soluției atacate, aceasta reflectând o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale raportat la situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză, urmând a fi menținută de instanța de control judiciar în urma propriului demers de verificare a conformității soluției cu normele de drept aplicabile.

Dispozițiile din Codul audiovizualului relevante pe subiectul analizat sunt cele ale art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Codul audiovizualului conform cărora:

"În virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii; b) informarea cu privire la un fapt sau un eveniment să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință."

De asemenea, art. 66 alin. (1) prevede că:

"În programele de știri și de dezbateri informarea în probleme de interes public, de natură politică, economică, socială sau culturală, trebuie să respecte următoarele principii: a) asigurarea imparțialității, echilibrului și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică"; iar "Prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție se asigură, de regulă, în cadrul aceleiași emisiuni, iar în mod excepțional, în emisiunile următoare; în cazul în care cei solicitați refuză să participe sau să își precizeze punctul de vedere, acest fapt trebuie menționat pe post; absența punctului de vedere al uneia dintre părți nu exonerează realizatorul/moderatorul de asigurarea imparțialității" (alin. (2).

În egală măsură, art. 67 stipulează că:

"În exercitarea dreptului lor de a-și exprima opinii sau puncte de vedere în legătură cu subiecte de interes public, prezentatorii și moderatorii trebuie să asigure o separare clară a opiniilor de fapte și nu trebuie să profite de apariția lor constantă în programe într-un mod care să contravină exigentelor de asigurare a imparțialității."

Instanța de control judiciar reține că obligația de informare corectă a publicului presupune atât îndatorirea de a aduce la cunoștința acestuia informații reale, verificate, adevărate, cât și îndatorirea de a prezenta toate informațiile relevante cu privire la un anumit subiect determinat.

Cu alte cuvinte, informarea corectă trebuie să fie nu doar adevărată, ci și exactă, adică să reflecte întreaga realitate, nu doar o parte a acesteia, în funcție de interesele persoanei care o prezintă. Numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informațiilor, publicul este în măsură să înțeleagă corect și complet situația prezentată și să își formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Obligația prezentării tuturor informațiilor relevante aferente unui subiect rezultă și din obligația prezentării tuturor punctelor de vedere aflate în divergență, precum și din necesitatea asigurării unei informări imparțiale, obiective.

Într-adevăr, din probatoriul administrat în cauză reiese că, în cadrul emisiunii în discuție, postul de televiziune B. nu a depus diligențele necesare pentru a distinge în mod clar între fapte și opinii și nu s-a îngrijit ca informarea publicului să fie corectă, verificată și prezentată în mod imparțial și cu bună-credință.

Astfel, în cadrul emisiunii respective s-a dezbătut un subiect referitor la construirea unei parcări private în fața Aeroportului Otopeni, pe un teren care se suprapune cu un alt teren transmis de Ministerul Apărării, cu drept de folosință, către Ministerul Transporturilor și Aeroportul Otopeni, unde sunt izvoarele de apă geotermală. În tratarea acestui subiect au fost făcute comentarii tendențioase, acuzatoare, îndeosebi de către moderatoare, care au vizat atât unele persoane publice (E., F., G.), cât și pe cele care ar fi construit parcarea în proximitatea Aeroportului Otopeni, respectiv, omul de afaceri H., susținându-se cu vehemență că ar exista o caracatiță imobiliară în legătură cu acest teren, în detrimentul intereselor statului care nu ar putea valorifica resursa de apă geotermală a Bucureștiului.

În această situație, se constată că în cadrul emisiunii respective a fost abordat un subiect public, de interes general, fără să fie asigurată o distincție clară între fapte și opinii, în special, în cadrul introducerilor și comentariilor făcute de moderatoarea emisiunii, dar și prin titlurile afișate în mod continuu pe ecran, care preluau o serie de acuzații la adresa unor persoane și instituții, situație de natură să afecteze grav imparțialitatea și echilibrul informării, precum și posibilitatea publicului de a-și forma în mod liber opinia.

A criticat recurenta-reclamantă faptul că instanța fondului nu a indicat, în concret, care sunt afirmațiile din cadrul emisiunii pe care le-a considerat că reprezintă fapte și care opinii, însă obligația de a delimita faptele de opinii revine operatorului de televiziune și nu instanței de judecată, cum eronat se susține.

Nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante potrivit căruia asigurarea distincției între fapte și opinii, ca principiu de funcționare a unui post de televiziune, are loc prin separarea emisiunilor pe tipuri și calupuri de programe, respectiv emisiuni de știri, emisiuni de opinie, emisiuni de divertisment. Înalta Curte reține că, în virtutea respectării dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să asigurare o distincție clară între fapte și opinii, de fiecare dată când informează cu privire la un fapt sau eveniment. Chiar dacă emisiunea în discuție este, așa cum susține recurenta-reclamantă, una de opinie, cât timp în cuprinsul acesteia se prezintă și anumite evenimente/fapte, este necesară asigurarea unei distincții clare în acest sens.

În speță, recurenta-reclamantă nu a fost sancționată pentru simpla expunere a subiectului respectiv, ci pentru modalitatea defectuoasă în care le-a prezentat, respectiv cu nerespectarea obligației de a asigura o distincție clară între fapte și opinii și de a transmite în mod imparțial și cu bună-credință informațiile cu privire la subiectul dezbătut, ceea ce a avut ca efect încălcarea obligațiilor de informare obiectivă a publicului și de favorizare a liberei formări a opiniei.

O altă critică de nelegalitate invocată a vizat faptul că instanța de judecată nu a dat eficiență dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 504/2002 a audiovizualului care consfințește caracterul confidențial al surselor de informare.

Înalta Curte reține că, față de afirmațiile acuzatoare, în scopul asigurării unei informări corecte și complete, ar fi trebuit ca în timpul dezbaterii subiectului, să fi fost prezentată o bază probatorie reală și suficientă ceea ce nu s-a întâmplat câtă vreme moderatoarea emisiunii a pretins că ar deține dovezi, dar că nu le prezintă publicului, afirmând totodată că "Suntem doar la începutul investigației. Am intrat în posesia unei părți din actele care sunt la dosar. Urmează...de-asta nici nu vreau să le fac publice pentru că nu vreau să deconspir sursa, vreau să obțin cât mai multe documente."

Or, așa cum s-a precizat anterior, numai prin prezentarea completă, iar nu selectivă a informațiilor, publicul este în măsură să înțeleagă corect și complet situația prezentată și să își formeze un punct de vedere propriu cu privire la subiectul prezentat.

Este adevărat că rolul și dreptul presei într-o societate democratică este acela de a difuza informații și idei, opinii, cu privire la chestiuni de interes general și la persoane publice aflate la conducerea instituțiilor de interes public. Însă, exercitarea acestui drept nu trebuie să aibă drept consecință încălcarea dreptului publicului de a fi corect informat, împrejurarea că subiectul era de notorietate la acel moment și intens dezbătut de toate canalele de televiziune neputând conduce la concluzia contrară. Aceasta întrucât dreptul la opinie este protejat de lege, atât la nivel național, cât și la nivel european, protecție ce se impune a fi coordonată cu respectarea responsabilităților funcției de informare de către toți operatorii, iar limitele acestei informări să nu fie încălcate. Or, din această perspectivă nu are relevanță pluralitatea de opinie invocată de partea recurenta-reclamantă, astfel cum a fost dezvoltată în susținerea dreptului la informare și a rolului presei într-o societate democratică.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant în jurisprudența sa, cu privire la libertatea de exprimare, că art. 10 din Convenție nu protejează numai substanța ideilor exprimate, ci și modul în care acestea sunt exprimate, precum și regula potrivit căreia "dacă libertatea de opinie nu poate fi limitată, exprimarea opiniei poate forma obiectul unei limitări, fie și pentru respectarea drepturilor aparținând altor subiecte de drept." Totodată, a reținut că mass-media audiovizuală are un rol deosebit de important în asigurarea unei informări corecte a publicului, ca urmare a puterii de a transmite mesaje prin sunet și imagine, astfel că sunt protejate de dreptul la libera exprimare și producțiile TV bazate pe "povești" sau "zvonuri" provenite de la terți, dar "opinia publică" trebuie să fie protejată, de asemenea, în măsura în care nu există dovezi că relatarea este în întregime falsă și inventată (Timpul Info-Magazin și Anghel c. Moldovei, pct. 36).

În acest context, dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. a) și b) din Codul audiovizualului vin să contribuie la respectarea obligației pozitive a statului de a asigura o bună informare, păstrând un echilibru cu dreptul la opinie exprimat în mass-media audiovizuală.

Ca atare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, probatoriul administrat în cauză confirmă faptul că afirmațiile invitaților și ale moderatoarei au depășit limitele unei simple opinii asupra subiectului în cauză, fiind indicate în mod concert fapte de o gravitate deosebită cu privire la comportamentul imoral și ilegal al unor persoane care dețin funcții publice, așa cum în mod corect a constatat autoritatea pârâtă în actul atacat. Atitudinea acestora a fost de natură a afecta echilibrul necesar în vederea unei corecte și verificate informări, în sensul de a face diferența dintre faptă și opinie.

În egală măsură, Înalta Curte reține că, chiar dacă afirmațiile sau criticile acceptabile sunt mai largi în ceea ce privește persoanele publice în raport cu cele care nu ocupă funcții publice, iar acestea trebuie să accepte verificarea strictă a fiecărui cuvânt și a fiecărei fapte, atât din partea jurnaliștilor, cât și a publicului, presa audiovizuală are obligația ca în expunerea respectivelor afirmații sau critici să respecte dreptul la corecta informare a publicului, în acord cu prevederile legale incidente.

Cât privește celelalte critici referitoare la faptul că instanța de fond ar fi impus cerința de a fi prezentat un punct de vedere contrar celor expuse de participanții la emisiune (pagina 10 din sentința recurată - "au fost prezentate fapte fără a se oferi o bază reală și fără a se asigura un echilibru real al punctelor de vedere, prin contactarea persoanelor la care s-a făcut referire"), Înalta Curte constată că prima instanță nu a reținut că ar fi trebuit prezentate puncte de vedere contrarii celor expuse în emisiune, ci că nu s-au contactat persoanele la care s-a făcut referire în emisiune pentru a-și prezenta punctul de vedere. Aceste critici, astfel cum au fost dezvoltate de recurenta-reclamantă, sunt însă lipsite de relevanță, întrucât Înalta Curte a înlăturat deja considerentele instanței de fond referitoare la incidența art. 40 din Codul audiovizualului pentru că nu prezintă relevanță în raport cu obiectul cauzei deduse judecății.

Prin urmare, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței recurate și că nu este întrunit nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluția atacată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar I. SPRL împotriva sentinței civile nr. 1028 din 8 iunie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 13 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.