ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 03 decembrie 2024

Deliberând asupra admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație formulată de inculpata A., constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 288 din data de 19.10.2023, pronunțată de Tribunalul Giurgiu, secția Penală în dosarul nr. x/2020, în baza art. 396 alin. (1), (2) și 10 C. proc. pen., instanța de fond a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) rap. la alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 67 și art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă complementară exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat pe o perioadă de 3 ani.

În baza art. 65 alin. (1) raportat la art. 66 alin. (1) lit. a) și b) C. pen. a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat.

În baza art. 38 lin. 1 C. pen. a constatat că infracțiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracțiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen. a dispus anularea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicat prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., a contopit pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 și a aplicat inculpatei A. pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare, la care a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), inculpata A. urmând a executa în final pedeapsa rezultantă de 5 ani și 8 luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen. cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., a interzis inculpatei A. ca pedeapsa complementară, exercitarea drepturilor de a fi aleasă în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și dreptul de a fi administrator sau asociat al unei societăți comerciale pe teritoriul României, pe o perioadă de 3 ani după executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) rap. la art. 45 alin. (3) lit. a) C. pen., cu referire la art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen., a interzis inculpatei ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 72 C. pen. a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii inculpatei A. din data de 14.09.2015 - 15.09.2015 și de la 01.07.2020 - 02.07.2020.

În baza art. 397 alin. (1) C. proc. pen.. raportat la art. 1349 - 1371 C. civ. a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Statul Român reprezentat de ANAF - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu și a obligat inculpata A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L., la plata, către Statul Român reprezentat de ANAF - Agenția Județeană a Finanțelor Publice Giurgiu a sumei de 3.210.758 RON, la care se vor adăuga sumele reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală.

În baza art. 249 și art. 397 alin. (2) C. proc. pen. rap. la art. 11 din Legea nr. 241/2005, a instituit măsura de indisponibilizare a sechestrului asigurator, în vederea garantării reparării prejudiciului produs prin infracțiune, asupra bunurilor mobile și imobile ale inculpatei A., inclusiv asupra conturilor societăților comerciale la care inculpata figurează ca împuternicit, beneficiar real, asociat sau administrator, situate în țară sau în străinătate, care se vor identifica în cursul punerii în executare a prezentei dispoziții de indisponibilizare, până la concurența sumei la care inculpata va fi obligată prin prezenta hotărâre și a sumei reprezentând obligațiile fiscale accesorii care se vor calcula pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, potrivit Codului de procedură fiscală.

A făcut aplicarea art. 12 din legea 241/2005 (instituirea interdicțiilor de a fi fondator, administrator, director sau reprezentant legal al unei societăți comerciale) începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În temeiul art. 13 din legea 241/2005 a dispus comunicarea către Oficiului Național al Registrului Comerțului a unei copii a dispozitivului prezentei hotărârii judecătorești la data rămânerii definitive.

În baza art. 274 alin. (3) C. proc. pen. a obligat pe inculpata A. în solidar cu partea responsabilă civilmente S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 6000 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel inculpata A..

Prin decizia penală nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020, în baza art. 421 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul formulat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 288 din data de 19.10.2023, pronunțată de Tribunalului Giurgiu, secția Penală în dosarul nr. x/2020, a fost desființată, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând, în temeiul art. 5 C. pen., s-a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024.

În temeiul art. 396 alin. (1), (2) și 10 C. proc. pen., a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracțiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracțiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen., s-a dispus anularea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicat prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 și s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai mare, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), dispunându-se ca inculpata A. să execute în final pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.

S-au menținut în rest dispozițiile din sentința penală apelată, care nu contravin deciziei din apel.

*****

Împotriva deciziei din apel, nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, la data de 14.10.2024, prin mail, a formulat recurs în casație inculpata A., prin avocat ales, în termenul legal prevăzut de art. 435 din C. proc. pen.

În esență, prin cererea de recurs în casație formulată inculpata A., prin apărător, a susținut incidența cazului de casare prevăzut la art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., apreciind că în temeiul acestui caz de casare se impune casarea hotărârii instanței de apel întrucât pedeapsa a fost aplicată în alte limite decât cele prevăzute de lege de vreme ce:

- în mod greșit instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 37 noul C. pen. (intitulat: Recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată și infracțiunea complexă) și a aplicat două pedepse în loc de una, avându-se în vedere regulile sancționatorii specifice concursului de infracțiuni, deși în mod evident actele materiale pentru care inculpata a fost sancționată în dosarul nr. x/2020 intră în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni continuate de evaziune fiscală pentru care anterior a fost condamnată prin sentința penală a Tribunalului Ilfov nr. 77/F/14.02.2019, în dosarul x/2016;

- în mod greșit instanța de apel a eludat normele privind incriminarea și sancționarea infracțiunii de evaziune fiscală, aplicarea greșită (posibil în favoarea inculpatei) a regulilor sancționatorii din materia concursului de infracțiuni, în detrimentul normelor privind infracțiunea continuată, a făcut posibilă necumularea prejudiciilor. Cumularea prejudiciilor și determinarea corectă a momentului de consumare a infracțiunii continuate ar putea conduce la ideea că pedeapsa de 5 ani a fost aplicată sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere posibilitatea incidenței variantei agravate prevăzută de alin. (3) al art. 9 alin. (1) din Legea 241/2005.

În ceea ce privește prima condamnare, s-a arătat că în dosarul anterior judecat, nr. 1177/93/2016, inculpata a fost condamnată prin sentința penală nr. 77/2019 din data 14.02.2019 pronunțată de Tribunalul Ilfov, la pedeapsa de 3 ani închisoare, fiind suspendată executarea pedepsei sub supraveghere pe un termen de supraveghere de 4 ani.

Această condamnare a vizat activitatea de complicitate la evaziune fiscală realizată de B. S.R.L. în relația cu C. S.R.L. în perioada martie - mai 2014.

Legat de cea de a doua condamnare, s-a arătat că, prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu nr. 222/P/2015 din data de 09.07.2020, înregistrat pe rolul Tribunalului Giurgiu la data de 13.07.2020, s-a dispus trimiterea în judecată, pentru săvârșirea de către inculpată a infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitățile normative privitoare la omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, și respectiv evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în formă continuată și agravată, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) rap. la alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., reținându-se în sarcina inculpatei că în perioada de referință 23.12.2013 - 31.12.2014, în calitate de administrator de fapt, dar și de drept (statutar) în cadrul societății comerciale S.C. B. S.R.L., CUI x, cu intenție calificată prin scop, nu a înregistrat în evidența contabilă toate veniturile din vânzări, aducând un prejudiciu bugetului general în sumă de 398.253 RON (impozit pe profit și TVA), iar în scopul diminuării profitului impozabil a înregistrat în contabilitate cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, creând un prejudiciu bugetului general consolidat în sumă totală de 2.812.505 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA, cu mențiunea că actele materiale de evaziune fiscală reținute în sarcina inculpatei corespund perioadelor de raportare trimestriale (trim. IV 2013- trim. III 2014).

Prin același rechizitoriu, procurorul de caz a dispus clasarea cauzei în ceea ce privește actele materiale de evaziune fiscală comise în perioada martie - mai 2014 în relația cu C. S.R.L. având în vedere ne bis in idem.

A subliniat apărarea că, în cadrul dosarului de urmărire penală care s-a sfârșit, pe de o parte cu trimiterea în judecată și constituirea dosarului nr. x/2020, iar pe de altă parte, cu clasarea pentru unele acte materiale, procurorul de caz nu a identificat, în niciunul dintre actele de acuzare, existența unui concurs de infracțiuni. Dimpotrivă, toate actele de acuzare au avut la bază art. 35 din noul C. pen. privind infracțiunea continuată și nu art. 38 noul C. pen. privind concursul de infracțiuni.

Prin sentința penală nr. 288 din data de 19.10.2023, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Giurgiu, secția Penală a hotărât condamnarea inculpatei A. la pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) rap. la alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen. În baza art. 38 lin. 1 C. pen. a constatat că infracțiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracțiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019. În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen. a contopit pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare aplicată prin prezenta cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 și a aplicat inculpatei A. pedeapsa de 4 ani și 8 luni închisoare, la care a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), inculpata A. urmând a executa în final pedeapsa rezultantă de 5 ani și 8 luni închisoare.

Prin Decizia nr. 1092/A din 10.09.2024, Curtea de apel București, în temeiul art. 5 C. pen., a constatat că legea penală mai favorabilă este Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, publicată în Monitorul Oficial nr. 437 din 13 mai 2024. În temeiul art. 396 alin. (1), (2) și 10 C. proc. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.. În baza art. 38 alin. (1) C. pen., a constatat că infracțiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracțiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

A arătat apărarea inculpatei că este evident că actele materiale privind infracțiunea de evaziune fiscală, comise de A., prin activitatea B. S.R.L. cu diverși operatori comerciali, în perioada 2013-2014, reprezintă una și aceeași infracțiune. Acesta este motivul pentru care, în cadrul dosarului de urmărire penală 222/P/2015, care s-a încheiat cu prezenta condamnare definitivă pe 10.09.2024, ancheta penală a inclus și actele materiale de evaziune fiscală comise în perioada martie 2014 - mai 2014, în relație cu societatea C. S.R.L.. Inculpata A. a fost condamnată anterior pentru aceste fapte prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, în dosarul x/2016 Așa cum s-a menționat anterior, în legătură cu aceste acte materiale pentru care inculpata a fost condamnată anterior, procurorul de caz a dispus clasarea dosarului x/2015, invocând principiul ne bis in idem.

Astfel, a considerat apărarea inculpatei că actele materiale pentru care inculpata a fost condamnată anterior (comise în perioada martie-mai 2014) se află în mijlocul intervalului de timp corespunzător actelor materiale pentru care aceasta a fost condamnată în prezentul dosar (decembrie 2013 - decembrie 2014).

S-a susținut că, sub nicio formă, niciun act de acuzare și niciun argument nu a abordat sau justificat existența unei rezoluții infracționale diferite. Din contră, atât modul de administrare a probatoriului, cât și formularea acuzației și motivarea instanței demonstrează fără echivoc că este vorba despre o infracțiune continuată.

Potrivit art. 37: Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

Astfel, s-a considerat că instanța de fond a aplicat, în mod nepermis, două pedepse, însumând cuantumul pedepsei mai mari cu 1/3 din cuantumul pedepsei mai mici, pe baza regulilor privind concursul de infracțiuni. Totuși, în opinia apărării, inculpata A. este vinovată de o singură infracțiune săvârșită în formă continuată ce impunea aplicarea unei singure sancțiuni.

În acest sens, s-a făcut referire la Decizia ICCJ - RIL nr. 11 din 28.06.2011 prin care s-a reținut că:

"în practică se pot ivi situații în care omisiunea constatării existenței unei hotărâri de condamnare definitive pentru acte ce intră în conținutul infracțiunii unice ce face obiectul judecății și a aplicării tratamentului corespunzător să afecteze legalitatea încadrării juridice, situație ce nu poate fi remediată în faza de executare. Astfel, cu titlu de exemplu, reținerea de "consecințe deosebit de grave" se determină în cazul infracțiunii continuate prin raportare la paguba cauzată prin toate acțiunile sau inacțiunile prin care se realizează elementul material al laturii obiective a infracțiunii, în conformitate cu Decizia nr. XIV/2006, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite" și totodată că "în considerarea și a principiului universal valabil ce călăuzește activitatea instanței de judecată, conform căruia orice normă juridică trebuie astfel interpretată încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, iar nu să se motiveze imposibilitatea - actus interpretandus est potius ut valeat quam pereat - în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 37 din C. pen., în ipoteza în care constată existența unei condamnări definitive pentru o infracțiune continuată, instanța învestită cu judecarea unor acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni va proceda la recalcularea pedepsei ținând seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, va stabili o pedeapsă unică ce nu poate fi mai mică decât cea pronunțată anterior și va dispune anularea formelor de executare emise ca urmare a condamnării anterioare și emiterea unora noi în conformitate cu hotărârea pronunțată sau, după caz, va constata executată pedeapsa."

A menționat apărarea că o situație frecvent întâlnită, care poate genera confuzii și, implicit, abuzuri, este cea a aplicării greșite a reglementărilor referitoare la infracțiunile continuate și la concursul de infracțiuni. Aceasta poate conduce la pronunțarea unei pedepse în afara limitelor legale, ceea ce constituie un motiv temeinic de recurs.

Infracțiunea continuată se caracterizează prin comiterea repetată a unor acte ilicite de aceeași natură, având un scop comun și un singur prejudiciu social. Legea penală prevede că, în aceste situații, pedeapsa trebuie aplicată în funcție de gravitatea faptei și de contextul în care aceasta a fost comisă, având în vedere unicitatea actului infracțional. Prin urmare, instanțele sunt obligate să aplice o pedeapsă care să reflecte natura continuată a faptei, nu să trateze fiecare act ilicit ca o infracțiune distinctă.

Confuzia frecventă între infracțiunea continuată și concursul de infracțiuni poate avea consecințe severe. În cazul concursului de infracțiuni, instanța trebuie să aplice regulile prevăzute de legislația penală pentru a determina pedeapsa globală, care poate fi mai severă, în funcție de numărul și gravitatea infracțiunilor. Când instanța de apel aplică greșit aceste reguli, convertind o infracțiune continuată într-un concurs de infracțiuni, nu se poate spune că s-a aplicat o pedeapsă în limitele legii.

S-a mai susținut că aplicarea greșită a reglementărilor legale nu afectează doar corectitudinea procesului, ci și drepturile fundamentale ale inculpatului. O pedeapsă excesivă, pronunțată pe baza unei interpretări eronate, poate duce la o atingere gravă a principiului proporționalității, care stă la baza dreptului penal. Inculpatul, în această situație, se află într-o poziție vulnerabilă, fiind supus unei sancțiuni care nu reflectă realitatea faptei sale și care nu este justificată de natura acțiunilor sale.

Recursul împotriva hotărârii instanței de apel devine, astfel, un instrument imperios necesar pentru asigurarea respectării legii. Acesta permite contestarea nu doar a modalității de aplicare a pedepselor, ci și a principiilor fundamentale care guvernează dreptul penal. Instanța de recurs are obligația de a verifica legalitatea hotărârii anterioare, asigurându-se că s-au respectat regulile privind infracțiunea continuată și că s-a aplicat pedeapsa corect.

În ceea ce privește prejudiciul total produs, s-a arătat că inculpata A.:

- a fost condamnată în prezentul dosar nr. x/2020 pentru acte materiale de evaziune fiscală săvârșite în perioada dec. 2023-dec. 2024, prin intermediul B. S.R.L. în relația cu D. S.R.L., E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L, H. S.R.L., I. S.R.L., J. S.R.L., K. S.R.L., L., M., N., S.C. O. S.R.L., P. S.R.L., Q. S.R.L., R. S.R.L. și S. S.R.L., fiind acuzată de cauzarea prejudiciului la bugetul statului în cuantum total de 3.210.758 RON [art. 9, alin. (2) prin raportare la 9 alin. (1) lit. b) și c) din Legea 241/2005];

- a fost condamnată în dosarul nr. x/2016 pentru acte materiale de evaziune fiscală săvârșite în perioada martie-mai 2014, prin intermediul B. S.R.L. în relația cu C. S.R.L., fiind complice la cauzarea prejudiciului la bugetul statului în cuantum total de 1.119.268,19 RON [art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea 241/2005].

Astfel, a considerat apărarea că judecătorul responsabil cu continuarea judecării prezentului dosar ar fi trebuit să aplice o singură pedeapsă pentru toate actele materiale, cumulând valoarea prejudiciului și utilizând o singură regulă sancționatorie pentru o singură variantă de comitere a infracțiunii, apreciind că nu este permis ca inculpata să fie condamnată pentru comiterea infracțiunii în varianta tip [art. 9 alin. (1) Legea 241/2005] pentru o parte din actele materiale și ulterior pentru varianta agravată [art. 9 alin. (2) Legea 241/2005] pentru altă parte din actele materiale.

Pe de altă parte, în opinia apărării, cumularea prejudiciului de 3.210.758 RON și de 1.119.268,19 RON, ar putea justifica o altă sancțiune, prevăzută de art. 9 alin. (3) din Legea 241/2005.

S-a susținut că, având în vedere omisiunea instanței de fond de a aplica regimul sancționator specific infracțiunii continuate, de a cumula valoarea prejudiciilor, de a identifica în concret momentul de consumare a infracțiunii pentru ca mai apoi de a analiza fluctuațiile cursului valutar, nu s-a putut stabili, în concret, o singură lege penală mai favorabilă.

A menționat apărarea că, luând în considerare, pentru toate acțiunile privind infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, legea penală nouă, modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, ale cărei efecte au fost reținute de instanța de apel, pentru întreaga valoare a prejudiciului, după stabilirea momentului de consumare și după identificarea cursului valutar aplicabil, s-ar putea ajunge la concluzia că pedeapsa corect aplicată este prevăzută de alin. (3) al art. 9 din Legea 241/2005, ceea ce ar impune stabilirea unei pedepse minime de 8 ani [5 ani și 4 luni prin reținerea beneficiului prevăzut de art. 396 alin. (10) noul C. proc. pen..], pedeapsă minimă legală ce apare mai mică decât cea rezultantă de 5 ani aplicată în cauză.

În opinia apărării aplicarea incorectă a reglementărilor legale în materia infracțiunilor continuate reprezintă o problemă serioasă în justiția penală. Când instanțele nu țin cont de natura cumulativă a faptei, rezultatul poate fi o pedeapsă sub minimul legal, ceea ce este inacceptabil.

În primul rând, infracțiunea continuată implică acte repetate care contribuie la un prejudiciu unitar. Legea prevede că, în aceste situații, instanțele trebuie să analizeze toate faptele în contextul lor total. Ignorarea acestui principiu nu doar că duce la o evaluare eronată a gravității infracțiunii, dar și la o sancțiune inadecvată.

În al doilea rând, aplicarea unei pedepse sub minimul legal, datorită nerespectării principiilor privind infracțiunea continuată, subminează încrederea publicului în sistemul de justiție.

În concluzie, a arătat apărătorul inculpatei că nerespectarea regulilor privind infracțiunea continuată de către instanțele de apel nu doar că afectează drepturile inculpaților, ci subminează și principiile fundamentale ale justiției.

Pentru toate aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea Deciziei nr. 1092 din 10.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2020 și trimiterea cauzei spre rejudecare de către instanța de apel.

Conform art. 439 alin. (2) C. proc. pen., instanța de apel a dispus comunicarea cererii de recurs în casație către procuror, conform dovezii de comunicare aflate la dosar.

La dosar nu au fost depuse concluzii scrise asupra recursurilor în casație.

După îndeplinirea procedurii de comunicare, dosarul de recurs în casație a fost înaintat instanței supreme și a fost înregistrat la data de 15.11.2024 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, când s-a stabilit termen pentru examinarea, în Cameră de Consiliu, a admisibilității în principiu a cererii de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen., la data de 03.12.2024, dată până la care a fost depus raportul asupra recursului în casație.

v

Înalta Curte, analizând cererea de recurs în casație formulată de inculpata A., constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele motive:

În conformitate cu dispozițiile art. 440 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care, cu ocazia examinării admisibilității în principiu, se constată că cererea nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau că nu s-au respectat dispozițiile art. 434 (ce stabilesc hotărârile supuse acestei căi extraordinare de atac), art. 436 alin. (1) și (6) C. proc. pen. (privind persoanele îndreptățite a promova recursul în casație), art. 437 (referitor la conținutul cererii) și art. 438 C. proc. pen. (ce reglementează cazurile în care se poate face recurs în casație), instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de recurs în casație.

Reglementând conținutul cererii de recurs în casație, art. 437 alin. (1) C. proc. pen. stabilește că aceasta trebuie să cuprindă numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții ori, după caz, numele și prenumele procurorului care exercită calea extraordinară de atac și organul judiciar din care acesta face parte (lit. a), indicarea hotărârii care se atacă (lit. b), indicarea cazurilor de casare pe care se întemeiază cererea și motivarea acestora (lit. c), precum și semnătura persoanei care a promovat recursul în casație (lit. d).

Rezultă, așadar, din cuprinsul textului de lege menționat că, cererea de recurs în casație se caracterizează printr-un anumit formalism, fără a cărui respectare aceasta nu poate produce efectul învestirii instanței cu soluționarea pe fond a căii extraordinare de atac. Astfel, din conținutul cererii trebuie să rezulte persoana care promovează recursul în casație, pentru a se putea verifica dacă aceasta se numără printre titularii căii extraordinare de atac, domiciliul sau reședința părții, întrucât judecarea cauzei, ulterior admiterii în principiu, se face cu citarea părților (conform art. 445 C. proc. pen.), hotărârea ce se atacă, precum și voința de a recura respectiva hotărâre și limitele acestei voințe, respectiv motivele în fapt și în drept ce au determinat exercitarea căii de atac, dat fiind faptul că numai între aceste limite operează controlul instanței de recurs.

Așa cum se prevede în art. 440 alin. (2) C. proc. pen., indicarea în cerere a tuturor elementelor de conținut la care se referă expres art. 437 alin. (1) C. proc. pen. constituie o condiție de admisibilitate a recursului în casație, a cărei neîndeplinire atrage în mod obligatoriu respingerea ca inadmisibilă a căii extraordinare de atac.

Examinând cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. sub aspectul îndeplinirii condițiilor de admisibilitate, Înalta Curte constată că aceasta respectă cerința prevăzută de art. 434 C. proc. pen., decizia nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel București fiind susceptibilă de a fi atacată cu această cale extraordinară de atac, iar calea de atac a fost exercitată de către inculpată, fiind astfel îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 alin. (1) și art. 436 alin. (1) lit. b) C. proc. pen.

De asemenea, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A., prin avocat, a fost declarată în termenul prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Analizând, în continuare, cererea de recurs în casație din perspectiva respectării dispozițiilor art. 437 alin. (1) C. proc. pen., Înalta Curte constată că aceasta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) lit. a), b), c) și d) C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționate numele și prenumele părții; hotărârea care se atacă; cazul de casare și motivarea; respectiv semnătura celui care a exercitat calea de atac.

În ceea ce privește condiția prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., se constată că inculpata A. a indicat formal cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. (s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), în esență, cu argumentarea că instanța de apel nu a făcut aplicarea corectă a reglementărilor legale în materia infracțiunilor continuate, criticându-se reținerea dispozițiilor art. 35 alin. (1) din C. pen. privind infracțiunea continuată, precum și aplicarea art. 38 din C. pen., în cauză reținându-se concursul de infracțiuni, sens în care s-a aplicat regimul sancționator prevăzut de art. 39 alin. (1) din C. pen. (respectiv s-a adăugat o treime din cealaltă pedeapsă în raport de care s-a apreciat existența concursului de infracțiuni) - aspect contestat de apărarea inculpatei, întrucât în opinia acesteia, trebuia aplicată o singură pedeapsă prin recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată sau complexă conform art. 37 din C. pen., toate aceste argumente reprezentând în fapt critici aduse încadrării juridice dată faptelor inculpatei de către instanțele de fond și apel.

Prioritar, referitor la această condiție de admisibilitate, se impune a se menționa că invocarea formală a unui caz de casare prevăzut de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibilă a cererii de recurs în casație. În etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate.

Din modalitatea de reglementare a recursului în casație, care este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, așadar care vizează exclusiv legalitatea hotărârii, rezultă că pot fi circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. doar acele nelegalități care afectează limitele și natura sancțiunii penale aplicate (pedepse principale, complementare, accesorii și măsuri educative), neputând fi examinate pe această cale alte aspecte de nelegalitate ce nu au fost avute în vedere de legiuitor, cum nu poate fi cenzurată nici temeinicia reținerii criteriilor, stărilor și circumstanțelor de individualizare a pedepsei. Aceasta deoarece instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic fapta penală, ci verifică exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare, fără a putea reevalua chestiunile de fapt, indiferent dacă ele au stat la baza reținerii existenței infracțiunii și calificării ei juridice ori au justificat factual aplicarea legii penale numai sub aspectul tratamentului sancționator.

În incidența cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., legalitatea pedepselor este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică a faptelor stabilită prin hotărârea definitivă, cu luarea în considerare a cauzelor de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost deja stabilită de instanța de apel, în acest cadru procesual excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei.

Astfel, în ceea ce privește cazul de casare prev. de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., aceste dispoziții sunt de strictă interpretare și vizează doar stabilirea pedepsei în limitele prevăzute de lege, în raport, cu încadrarea juridică dată faptei, textul nepermițând cenzurarea oricărui alt aspect de nelegalitate care, în final, ar putea produce consecințe asupra cuantumului pedepsei. Aprecierea legalității limitelor de pedeapsă în calea extraordinară de atac a recursului în casație se face în funcție de încadrarea juridică reținută și menținută prin hotărârea atacată, precum și de cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de fond sau de apel.

În cauză, prin cererea de recurs în casație, astfel cum rezultă din motivele formulate, anterior redate, rezultă că inculpata A. a susținut în esență că hotărârea instanței de apel este nelegală în ceea ce privește faptul că pedeapsa stabilită este rezultatul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 38 din C. pen. privind concursul de infracțiuni și a art. 35 alin. (1) din C. pen. privind infracțiunea continuată.

Astfel, se reține că, printr-un prim motiv de recurs, s-a criticat nerespectarea regulilor privind infracțiunea continuată, împrejurare care a condus, în opinia apărării, la aplicarea față de aceasta a unei pedepse în afara limitelor prevăzute de lege. În opinia apărării, instanța de apel în mod greșit a nesocotit dispozițiile art. 37 noul C. pen. și a aplicat două pedepse în loc de una, avându-se în vedere regulile sancționatorii specifice concursului de infracțiuni, deși în mod evident actele materiale pentru care inculpata a fost sancționată în dosarul nr. x/2020 intră în conținutul constitutiv al aceleiași infracțiuni continuate de evaziune fiscală pentru care anterior a fost condamnată prin sentința penală a Tribunalului Ilfov nr. 77/F/14.02.2019, în dosarul x/2016

Printr-un al doilea motiv de recurs, s-a susținut că în mod greșit instanța de apel a eludat normele privind incriminarea și sancționarea infracțiunii de evaziune fiscală, aplicarea greșită (posibil în favoarea inculpatei) a regulilor sancționatorii din materia concursului de infracțiuni, în detrimentul normelor privind infracțiunea continuată, a făcut posibilă necumularea prejudiciilor. Cumularea prejudiciilor și determinarea corectă a momentului de consumare a infracțiunii continuate ar putea conduce la ideea că pedeapsa de 5 ani a fost aplicată sub minimul special prevăzut de lege, având în vedere posibilitatea incidenței variantei agravate prevăzută de alin. (3) al art. 9 alin. (1) din Legea 241/2005.

S-a mai susținut că, având în vedere omisiunea instanței de fond de a aplica regimul sancționator specific infracțiunii continuate, de a cumula valoarea prejudiciilor, de a identifica în concret momentul de consumare a infracțiunii pentru ca mai apoi de a analiza fluctuațiile cursului valutar, nu s-a putut stabili, în concret, o singură lege penală mai favorabilă.

Astfel cum rezultă din decizia recurată, faptele reținute în sarcina inculpatei A. și pentru care s-a dispus trimiterea în judecată prin rechizitoriul emis în cauza pendinte, au fost recunoscute în totalitate de inculpată, care a solicitat ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate la urmărirea penală, înțelegând să beneficieze astfel de dispozițiile art. 374 alin. (4) din C. proc. pen.. privind judecata în cazul recunoașterii învinuirii, din hotărârea de condamnarea pronunțată în cauză rezultând că, în esență, s-a reținut în sarcina acesteia săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în modalitățile normative privitoare la omisiunea, în tot sau în parte, a evidențierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate, și respectiv evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive, în formă continuată și agravată, infracțiune prevăzută și pedepsită de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen., activitatea imputată inculpatei constând în esență, în aceea că, în perioada 23.12.2013 - 31.12.2014, în calitate de administrator de fapt, dar și de drept (statutar) în cadrul societății comerciale S.C. B. S.R.L., CUI x, cu intenție calificată prin scop, nu a înregistrat în evidența contabilă toate veniturile din vânzări, aducând un prejudiciu bugetului general în sumă de 398 253 RON (impozit pe profit și TVA), iar în scopul diminuării profitului impozabil a înregistrat în contabilitate cheltuieli care nu au la bază operațiuni reale, creând un prejudiciu bugetului general consolidat în sumă totală de 2.812.505 RON, reprezentând impozit pe profit și TVA, cu mențiunea că actele materiale de evaziune fiscală reținute în sarcina inculpatei corespund perioadelor de raportare trimestriale (trim. IV 2013- trim. III 2014).

Prin rechizitoriul emis în cauză prin care s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei pentru faptele anterior menționate, s-a dispus deopotrivă o soluție de clasare cu privire la infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) rap. la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, vizând fapta presupus comisă de inculpata A., referitor la relația comercială desfășurată între societatea S.C. B. S.R.L. cu S.C. C. S.R.L., menționându-se că există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale, în concret aspectele sesizate vizând această relație comercială fiind cercetate într-o altă cauză penală, soluționată.

Rezultă de asemenea din cuprinsul hotărârii pronunțate în cauză sub aspectul situației de fapt stabilită cu titlu definitiv că, instanțele au avut în vedere în perioada de referință, 23.12.2013 - 31.12.2014, relațiile comerciale cu mai multe societăți comerciale, cu excepția relației comerciale cu S.C. C. S.R.L. - această relație comercială făcând obiectului unui dosar penal distinct.

În fine, pentru actele materiale reținute prin rechizitoriul întocmit în cauză și recunoscute de altfel de inculpată care a uzat de procedura simplificată, inculpatei A. i-a fost aplicată o pedeapsă de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen.

În baza art. 38 alin. (1) C. pen., s-a constatat că infracțiunea din prezenta cauză este concurentă cu infracțiunea pentru care inculpata A. a fost condamnată la pedeapsa de 3 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei închisorii pe un termen de supraveghere de 4 ani, prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 97 alin. (1) C. pen., s-a dispus anularea beneficiului suspendării executării pedepsei sub supraveghere, aplicat prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019.

În baza art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-a contopit pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată în prezenta cauză cu pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată prin sentința penală nr. 77/F/14.02.2019 a Tribunalului Ilfov, definitivă prin neapelare la data de 07.03.2019 și s-a aplicat inculpatei A. pedeapsa cea mai mare, de 4 ani închisoare, la care s-a adăugat sporul obligatoriu de 1 an închisoare (reprezentând 1/3 din pedeapsa de 3 ani închisoare), dispunându-se ca inculpata A. să execute în final pedeapsa rezultantă de 5 ani închisoare.

În acest context, Înalta Curte constată că pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată pentru infracțiunea de evaziune fiscală, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. b) și c) raportat la alin. (2) din Legea nr. 241/2005, modificată prin Legea nr. 126 din 10 mai 2024, cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 396 alin. (10) C. proc. pen., este în mod evident în limite legale sub aspectul cuantumului care se circumscrie limitelor prevăzute de lege, în raport cu încadrarea juridică stabilită definitiv, cauza de reducere, precum și regimul sancționator aplicabil incident în cauză, nefiind identificate aspecte de nelegalitate a pedepselor aplicate și nici a celei rezultante de 5 ani închisoare, în condițiile în care s-a făcut aplicarea art. 38 alin. (1) și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.

Revenind la criticile inculpatei A. formulate pe calea recursului în casație de față și subsumate formal de apărare cazului de casare prevăzut de art. 438 pct. 12 din C. proc. pen., se constată că, în concret, apărarea inculpatei a criticat încadrarea juridică dată faptelor reținute în cauză în sarcina inculpatei, aplicarea regimului sancționator incident în raport cu încadrarea juridică și situația juridică a inculpatei, precum și modalitatea de stabilire a legii penale mai favorabile astfel cum a fost apreciată în cauză de către instanța de apel, apărarea făcând referiri sub acest aspect la valoarea prejudiciului, momentul de consumare, identificarea cursului valutar aplicabil etc.

Or, chestiunile vizând încadrarea juridică dată faptelor de către instanța de fond sau cea de apel, cu consecința modificării pedepsei stabilite, excedează cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., iar argumentele recurentei inculpate A. reprezintă de fapt o solicitarea de schimbare a încadrării juridice, care este o chestiune de apreciere a instanțelor de fond și apel, neputând fi analizată în calea extraordinară de față.

Potrivit încadrării juridice stabilite cu titlu definitiv în cauză prin decizia recurată, dispozițiile art. 37 din C. pen. privind recalcularea pedepsei pentru infracțiunea continuată sau complexă, nu au fost reținute în cauză în ceea ce o privește pe inculpata A., critica formulată sub acest aspect vizând astfel încadrarea juridică stabilită prin hotărârea atacată și care este atributul exclusiv al instanțelor de fond și de apel, în raport cu situația juridică reținută în cauză, neputând forma obiectul cenzurii în actuala procedură.

Deopotrivă, reținerea formei continuate a infracțiunii deduse judecății (aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.), nu poate constitui motiv de cenzură din partea instanței supreme în actuala procedură. De asemenea, legea penală mai favorabilă stabilită prin decizia atacată, starea de fapt reținută în cauză ori concordanța acesteia cu probele administrate, la fel ca și încadrarea juridică dată faptelor, nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței supreme în procedura căii extraordinare de atac a recursului în casare, după cum nu se poate realiza o reindividualizare a pedepselor.

Relativ la cele ce preced, Înalta Curte constată că susținerile recurentei inculpate A. așa cum au fost formulate prin cererea de față nu se circumscriu cazului de casare invocat doar formal de apărare (art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen..) și nici altui caz prevăzut de art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., cererea de recurs în casație neavând aptitudinea de a declanșa controlul de legalitate al deciziei penale atacate, în limitele cazului de casare invocat.

Din această perspectivă, întrucât așa cum s-a arătat, în etapa admisibilității în principiu se verifică și aparenta corespondență între motivele susținute și cazurile de casare în care acestea au fost încadrate, Înalta Curte, față de cele anterior reținute în cauză, apreciază că nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 438 C. proc. pen., constatând că deși, în drept, cererea de recurs în casație este întemeiată pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., din modul în care recurenta inculpată a formulat motivele de recurs în casație rezultă că argumentele dezvoltate nu se circumscriu nici măcar formal cazului de recurs în casație invocat.

Îndeplinirea formală a unei condiții, respectiv indicarea unor cazuri de casare prevăzute de lege, deși necesară, nu este suficientă pentru declararea ca admisibil a recursului în casație.

Sub acest aspect, se are în vedere și practica conturată a instanței supreme prin care s-a apreciat că, indicarea formală a unuia din cazurile de casare prevăzute de lege fără ca argumentele aduse în susținere să se subsumeze cazului de casare invocat, nu este suficientă pentru constatarea admisibilității cererii de recurs în casație.

În concluzie, în verificarea îndeplinirii cerințelor de admisibilitate prevăzute de lege, în raport de cele reținute anterior, se constată că motivele invocate de inculpata A. nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de dispozițiile legale în materie și astfel, din această perspectivă nu este îndeplinită cerința prevăzută de art. 437 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., rap. la art. 438 C. proc. pen., motiv pentru care prezenta cerere nu întrunește cumulativ condițiile reglementate de art. 440 alin. (2) C. proc. pen., astfel că nu este admisibilă în principiu.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibilă, cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel București.

Totodată, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga inculpata la plata sumei de 100 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

În baza art. 440 alin. (2) din C. proc. pen., respinge ca inadmisibilă cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 1092/A din data de 10.09.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2020.

Obligă inculpata la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 03 decembrie 2024.