ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 27 noiembrie 2024

Deliberând asupra recursului în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1131/F in data de 28.09.2023, Tribunalul București – secția I Penală, în baza art. 7 lit. c) Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplic. art. 75 alin. (1) lit. b) rap. la art. 76 alin. (1) C. pen., a condamnat pe inculpata A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită.

În temeiul art. 66 alin. (1) - art. 67 alin. (2) C. pen. a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice), lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat) și lit. g) (dreptul de a ocupa funcția de agent de poliție în Inspectoratului General de Poliție de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii) pe o durată de 3 ani, ce se va executa în condițiile art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen.

În temeiul art. 65 alin. (1) C. pen., a interzis inculpatei drepturile prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), b) și g) C. pen. care se va executa în situația în care pedeapsa principală devine executabilă în regim de detenție.

În baza art. 91 C. pen. a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei închisorii aplicate.

În baza art. 92 C. pen. a stabilit un termen de supraveghere de 3 (trei) ani care începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii.

În baza art. 93 alin. (1) C. pen., a stabilit ca pe durata termenului de supraveghere inculpata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Olt, la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., a impus inculpatei să execute obligația de a frecventa unul din programele de reintegrare socială derulate de către Serviciul de Probațiune Olt sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate apreciate ca adecvate de către Serviciul de Probațiune Olt.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen. rap la art. 404 alin. (2) C. proc. pen.. a impus inculpatei să execute obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității pe o durată de 90 de zile în cadrul Spitalului Municipal Caracal sau la Primăria Caracal.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. civ..pen. rap. la art. 91 alin. (4) C. pen. a atras atenția inculpatei asupra prevederilor art. 96 C. pen. referitoare la revocarea suspendării și dispunerea executării pedepsei ca urmare a nerespectării măsurilor de supraveghere ori neexecutării obligațiilor impuse prin hotărâre, cu rea-credință, ori ca urmare a săvârșirii de infracțiuni pe durata termenului de supraveghere.

În drept, s-a reținut că fapta inculpatei A., constând în aceea că, la data de 15.02.2021, în intervalul orar 02:32 – 03:11, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu pe raza municipiului București, în calitate de lucrător de poliție în cadrul Brigăzii de Poliție Rutieră alături de colegul său B., a primit mită în interiorul autospecialei de poliție cu nr. de înmatriculare x, marca x, suma de 900 RON de la inculpata C., care fusese oprită în trafic de B. pentru efectuarea unui control de rutină, mita fiindu-i oferită pentru a nu fi sancționată contravențional întrucât nu avea asupra sa declarație pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul panedmiei COVID-19, respectiv nu deținea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenție conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din același act normativ, realizează tipicitatea infracțiunii de luare de mită, prev. și ped. de art. 7 lit. "c" din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.

Împotriva sentinței penale nr. 1131/F in data de 28.09.2023 pronunțată de Tribunalul București – secția I Penală, inculpata A. a declarat apel.

Prin decizia penală nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II a penală, s-a decis, printre altele, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., respingerea ca nefondat a apelului declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 1131/F din data de 28.09.2023, pronunțate de către Tribunalul București – secția I Penală, în dosarul nr. x/2022.

Împotriva hotărârii instanței de apel a declarat recurs în casație inculpata A., prin apărător ales, la data de 03 iunie 2024.

Prin cererea scrisă de recurs în casație formulată, inculpata a invocat cazul de recurs în casare prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.

A solicitat admiterea recursului în casație, casarea în parte a hotărârii atacate și dispunerea unei soluții de achitare, conform dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., motivat de faptul că, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă a infracțiunii pentru care inculpata a fost condamnată.

Un prim motiv de critică a vizat faptul că inculpata nu are calitatea de subiect activ al infracțiunii pentru care a fost condamnată, invocând în acest sens că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 289 C. pen. și art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rezultă că legiuitorul stabilește că poate fi autor al infracțiunii numai funcționarul public cu atribuții de constatare și sancționare a contravențiilor.

În acest sens, inculpata a făcut trimitere la decizia nr. 2/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care se stabilește că dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție (forma în vigoare anterior anului 2014) se aplică doar în ipoteza în care infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită de făptuitor în legătură directă cu atribuțiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancționarea contravențiilor. Mai exact, este necesar ca mita să fie oferită/primită în raport cu exercitarea efectivă a atribuției de serviciu personale/proprii de către funcționarul public, iar nu prin raportare la simpla calitate generică a autorului. Prin urmare, nu poate fi reținută agravanta prevăzută de art. 7 lit. c) câtă vreme oferirea/primirea vreunei sume de bani nu constituie o contraprestație echivalentă tranzacționării unei atribuții proprii de serviciu efective și concrete.

Așadar inculpata a apreciat că această calitate de agent constatator căruia îi revenea obligația de a întocmi procesul-verbal, ar fi putut-o deține în mod exclusiv inculpatul B., acesta fiind singura persoană care a luat la cunoștință de lipsa documentelor pe care conducătorul auto trebuia să le dețină asupra sa, astfel încât faptul că aceasta avea vocație de fi agent constatator în temeiul legii, nu trebuie privită la modul generic, pentru reținerea săvârșirii infracțiunii fiind necesar să și acționeze personal în concret, realizând prin fapta proprie elementul material, raportat la considerentele Deciziei nr. 2/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Concluzionând, cu privire la acest prim motiv de critică, inculpată a menționat că este dincolo de orice dubiu faptul că aceasta nu a fost agent constatator și pe cale de consecință nu sunt îndeplinite cerințele legale de a fi subiectul activ calificat în înțelesul art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, ținând seama de următoarele împrejurări: inculpata nu a constatat personal existența vreunei contravenții și nu a intrat în contact cu inculpata C., cu ocazia constatării eventualei contravenții de către inc. B.; aceasta nu avea posibilitatea legală de a sancționa o contravenție pe care personal nu a constatat-o, inculpata C. fiind oprită în mod regulamentar la semafor, cu atât mai puțin o obligație în acest sens; chiar și în cazul existenței unei eventuale contravenții privind nedeținerea documentelor, calitatea de agent constatator și obligația de a încheia procesul-verbal sau de a aplica vreuna dintre sancțiunile prevăzute de lege, îi revenea exclusiv inculpatului B., fiind unica persoană care a luat la cunoștință de lipsa acestora; inculpata nu avea posibilitatea legală de a-și exprima puncte de vedere cu privire la constatările personale ale agentului B., ori să intervină asupra măsurilor pe care acesta era îndrituit să le dispună; instanța de apel, dar și instanța de fond, au apreciat în afara legii faptul că inculpata, aflând mai apoi de neaplicarea unei sancțiuni contravenientei C., ar fi trebuit să meargă ea însăși să aplice sancțiunea, întrucât nu există o obligatie legală în acest sens. Legea obligă agentul constatator să aplice sancțiuni pentru cele constatate personal. nicidecum pentru cele auzite de la un agent.

Al doilea motiv de critică formulat de inculpată prin cererea de recurs în casație vizează lipsa tipicității obiective a infracțiunii pentru care a fost condamnată, în raport de situația de fapt reținută în cauză.

În acest sens s-a menționat că, potrivit acuzației astfel cum aceasta a fost descrisă prin actul de sesizare, confirmată de instanță, s-a reținut că modalitatea de săvârșire a faptei imputate inculpatei, s-ar fi realizat în optica organelor judiciare sub forma primirii, iar negotium-ul ilicit rezidă în neîndeplinirea unei atribuții de serviciu, respectiv nesancționarea contravenientei C..

Sub acest aspect, s-a arătat că prima instanță a cărei hotărâre a fost menținută de instanța de apel, a reținut că inculpatul B. a coborât singur, a constatat personal fapta contravențională și, în același context, a decis să tranzacționeze ilicit neîndeplinirea acestei atribuții de serviciu care îi revenea în mod exclusiv, fapta sa consumându-se anticipat.

Astfel, inculpata a precizat că infracțiunea de luare de mită, s-a consumat la momentul inițial, în modalitatea pretinderii de către B. și a acceptării acestei propuneri de către C., mult anterior oricărei apariții a acesteia în peisajul presupus infracțional. În continuare s-a menționat că prima instanță a confirmat lipsa participării inculpatei A. de la încheierea convenției ilicite, prin coroborarea declarațiilor inculpatei cu cele ale martorei C. care, audiată fiind în fața instanței de judecată, menținându-și poziția din declarațiile anterioare, a subliniat "în condițiile de mai sus am plecat cu mașina la reședința mea de unde am luat un card care am coborât în fața blocului, moment la care am observat că agentul B. era însoțit de o colegă. Eu am purtat o discuție doar cu agentul B., nu și cu colega acestuia...".

De asemenea, referitor la momentul interacțiunilor de la imobilul D. - anterior deplasării în Piața Charles de Gaulle, s-a învederat că situația de fapt reținută de instanță de judecată a evidențiat că nici cu această ocazie inculpata A. nu a avut nicio intervenție în câmpul infracțional, prima instanță constatând că inculpata (martor în cauza disjunsă) C. a arătat că "am plecat cu mașina la reședința mea de unde am luat un card după care am coborât în fața blocului, moment la care am observat că agentul B. era însoțit de o colegă. [..l Eu am purtat o discuție doar cu agentul B., nu și cu colega acestuia.."

În ceea ce privește momentul interacțiunilor în contextul deplasării în Piața Charles de Gaulle, inculpata a specificat că, sub aspect obiectiv, atât actul de sesizare, cât și instanțele au constatat că apariția concretă a acesteia în întreaga dimensiune acuzatorială este marcată de solicitarea adresată de către numitul B., de a o însoți pe numita C. în Piața Charles de Gaulle, după ce aceasta a coborât din locuința sa.

În raport de materialul probator administrat în cauză, inculpata a solicitat să constate că, din modul în care a acționat, precum și din evoluția declarațiilor, se poate concluziona cu ușurință că martorul inculpat B., fiind conștient de neconformitatea acțiunilor sale, din dorința de a-și diminua implicarea sau atenua răspunderea, a urmărit în mod constant angrenarea aparentă a inculpatei în luarea hotărârii ilicit penale și, mai mult, a inclus-o gradual pe aceasta, în mod artificial, în diferite etape ale activității infracționale, ca în cele din urmă, cu scopul plasării unei eventuale răspunderi asupra acesteia și îngreunării identificării sale, să o determine pe aceasta să se deplaseze cu contravenienta în Piața Charles de Gaulle, fără a-i face cunoscute motivele reale.

Un alt motiv de critică invocat de inculpat se referă la lipsa identității dintre acțiunea inculpatei și conduita incriminată prin verbum regens.

Sub acest aspect s-a menționat că din situația de fapt reținută de către instanța de apel rezultă că inculpatului B. i se impută săvârșirea infracțiunii în modalitatea pretinderii și primirii sumei de 900 de RON, în vreme ce inculpatei A. i se reține săvârșirea faptei în modalitatea primirii (autorat la o faptă proprie).

Astfel, inculpata a apreciat că, în cauză, nu suntem în prezenta unei participații ocazionale sub forma coautoratului, ci în prezența a două infracțiuni autonome, pentru că infracțiunea inculpatului B. s-a consumat în modalitatea pretinderii, asigurarea efectivă postdelictum a sumei de bani ce face obiectul mitei, dobândește valența unei acțiuni materiale extrinseci raportului juridic de conformare, lipsită de relevanță penală, de care nu depinde caracterul penal al faptei, prezentând interes numai sub aspectul măsurii de siguranță a confiscării speciale.

Astfel, asigurarea folosului derivat din obiectul mitei, nu prezintă relevanță sub aspectul existenței infracțiunii, acesta conturându-se anticipat, chiar și în lipsa remiterii efective.

S-a mai precizat că acțiunea de primire presupus a fi săvârșită de inculpată, nu poate fi relaționată nici de elementul material imputat inculpatului B., întrucât acțiunile acesteia nu sunt anterioare sau cel mult concomitente cu momentul consumării infracțiunii inculpatului B., fiind astfel exclusă ipoteza coautoratului, precum și a unei eventuale complicității, niciuna dintre acestea neputând fi săvârșită postdelictum (cu atât mai mult cu cât inculpata nu este acuzată de acordarea unui ajutor, ci de o faptă proprie - primirea). Prin urmare, nici coautoratul nici complicitatea nu pot fi săvârșire ulterior săvârșirii infracțiunii reținute în sarcina presupusului participant.

În acest context, s-a solicitat a se constata că între inculpata A. și martora C., nu au existat în nicio împrejurare negocieri specifice unor afaceri judiciare penale, pe de o parte pentru că aceasta nu a avut calitatea de agent constatator, chiar dacă se afla pe tură cu inculpatul B., răspunderea penală fiind personală, analiza impunându-se a fi făcută cu strictețe și în mod individual, iar pe de altă parte întrucât aceasta nu îi putea aplica nicio sancțiune contravențională.

Astfel s-a precizat că instanța nu a indicat nicio dispoziție legală care să stabilească în sarcina inculpatei o obligație legală de a aplica sancțiuni în baza constatărilor unei alte persoane, pe baza relatărilor acesteia din urmă, pentru simplul fapt că avea calitatea generică de agent de circulație. De altfel, o astfel de dispoziție legală nu doar că nu există, ci ar veni în contradicție cu prevederile art. 15 și art. 16 din O.U.G. nr. 2/2001, care stabilesc că agentul constatator va întocmi procesul-verbal de contravenție și ya aplica sancțiunea.

În continuare, s-a precizat că împrejurarea că inculpata A., la solicitarea inculpatului B., a condus-o pe martora C. în piața Charles de Gaulle (la momentul T3), nu prezintă nicio relevanță penală obiectivă sub aspectul infracțiunii imputate, câtă vreme în cauză nu se conturează nicio înțelegere ilicită între cele două, iar aceasta nu i-a lăsat niciun moment nici la nivel de bănuială că ar pretinde sume de bani necuvenite pentru a nu-i aplica vreo sancțiune acesteia, aspect necontestat de niciuna dintre cele două instanțe.

Referitor la împrejurarea că martora-inculpată C. ar fi lăsat vreo sumă de bani în zona paharelor în cadrul autoturismului, astfel cum s-a reținut, de asemenea nu prezintă nicio relevanță penală, în lipsa vreunei acțiuni anterioare a inculpatei, de pretindere a unor sume de bani necuvenite, pentru a nu-i aplica vreo sancțiune martorei (dublată de lipsa efectivă a constatării de către inculpată a contravenției). Această eventuală acțiune a martorei-inculpate C. de a lăsa vreo eventuală sumă de bani în mașină reprezintă tocmai procurarea postdelictum a obiectului mitei infracțiunii consumate anticipat de către inc. B., la momentul inițial. Astfel, s-a apreciat că, din perspectivă obiectivă, acțiunea de remitere a sumei de bani de către C., nu poate fi corelată juridic de o eventuală conduită anterioară a inc. A. iar suma de bani lăsată în mașină de către martoră nu poate fi subsumată primirii ei de către inculpată contra unei prestații ilicite proprii, ci scopul lăsării acelei sume era retribuția inculpatului B. conform înțelegerii inițiale.

Concluzionând, inculpata a apreciat că activitatea concretă a acesteia de a o conduce pe martora C., în piața Charles de Gaulle, la solicitarea colegului său (fără a cunoaște motivul), precum și lăsarea sumei de 900 de RON de către martoră, în autospecială, chiar și în prezența inculpatei, dar cu titlu de remunerație în considerarea negotium-ului ilicit stabilit între C. și B. (intervenit anterior apariției inculpatei A. în peisajul presupus infracțional), exclude totalmente antrenarea răspunderii penale a inculpatei recurente pentru săvârșirea unei infracțiuni proprii de luare de mită sub forma autoratului, în contextul în care inculpata nu a tranzacționat îndeplinirea sau neîndeplinirea vreunei atribuții persoanele de serviciu în considerarea căreia să primească vreo suma de bani.

Verificând îndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de recurs în casație, conform dispozițiilor art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022 doar în ceea ce privește analizarea problemei de drept invocate referitor la tipicitatea obiectivă a infracțiunii de luare de mită, prevăzută. de art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.

**********************************************************

Examinând recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. și în limitele stabilite prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte de Casație și Justiție, constată că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiul legalității și cel al respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație poate fi exercitat exclusiv împotriva anumitor categorii de hotărâri definitive și numai pentru motive de legalitate expres și limitativ prevăzute de legea procesual penală.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casație nu are, așadar, ca finalitate nici remedierea unei greșite aprecieri a faptelor și nici cenzurarea integrală a tuturor aspectelor de legalitate ale hotărârii definitive. Instanța de casație nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală", care vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei (indiferent dacă vizează reglementarea în ansamblul său sau modificarea unor elemente ale conținutului constitutiv).

În acest context argumentativ, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, inculpata A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., susținând, în esență, că fapta de luare de mită pentru care a fost condamnată nu se circumscrie ilicitului penal deoarece nu sunt îndeplinite condițiile cu privire la calitatea de subiect activ calificat, nici cele privind tipicitatea obiectivă (elementul material) al acestei infracțiuni.

Examinând, din această perspectivă, actele dosarului, Înalta Curte constată că, în cauză, s-a dispus trimiterea în judecată și condamnarea inculpatei A., sub aspectul săvârșirii infracțiunii de luare de mită (prev. și ped. de art. 7 lit. "c" din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.), constând în aceea că, la data de 15.02.2021, în intervalul orar 02:32 – 03:11, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu pe raza municipiului București, în calitate de lucrător de poliție în cadrul Brigăzii de Poliție Rutieră alături de colegul său B., a primit mită în interiorul autospecialei de poliție cu nr. de înmatriculare x, marca x, suma de 900 RON de la martora C., care fusese oprită în trafic de B. pentru efectuarea unui control de rutină, mita fiindu-i oferită pentru a nu fi sancționată contravențional întrucât nu avea asupra sa declarație pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul panedmiei COVID-19, respectiv nu deținea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenție conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din același act normativ.

Procedând, conform art. 447 C. proc. pen., la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice reținute și configurarea legală a infracțiunii de luare de mită, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, că fapta care îi este imputată, așa cum a fost stabilită cu titlu definitiv de către instanța de apel, în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunește toate elementele de conținut prevăzute de norma de incriminare.

Evaluând criticile formulate de recurenta inculpată A., Înalta Curte constată, prioritar, că acestea au ca premisă negarea bazei factuale stabilite în mod definitiv de către instanța de apel.

Susținând că, din situația de fapt reținută în cauză, rezultă că suma de bani lăsată de martora C. în autospeciala poliției nu a reprezentat o contraprestație pentru conduita sa, dar și faptul că nu a existat nicio înțelegere ilicită între inculpată și martora C., iar aceasta nu i-a lăsat niciun moment, nici la nivel de bănuială, că ar pretinde sume de bani necuvenite pentru a nu-i aplica vreo sancțiune, apărarea a contestat implicit statuările factuale definitive ale instanței de apel cu privire la contextul în care s-a produs remiterea sumelor de bani.

Or, o atare susținere a fost cenzurată în etapa filtru a prezentei proceduri, subliniindu-se că eventuala discrepanță dintre probatoriul administrat și fapta reținută nu se circumscrie cazului de casare invocat.

În plus, Înalta Curte reafirmă că reanalizarea stării de fapt și reevaluarea materialului probator nu sunt posibile într-o cale extraordinară de atac menită a remedia exclusiv erori de drept.

Instanța de casație este îndrituită a statua numai asupra aspectelor de legalitate a hotărârii definitive, în strictă concordanță cu împrejurările factuale stabilite cu autoritate de lucru judecat de către instanța de apel, fără a putea reevalua ea însăși, în calea extraordinară de atac, temeinicia concluziilor definitive formulate cu privire la configurația faptică a acuzațiilor.

În continuare, evaluând motivul de critică formulat de recurenta inculpată potrivit căruia aceasta nu deține calitatea de subiect activ al infracțiunii pentru care a fost condamnată, invocând în acest sens că, din interpretarea sistematică a prevederilor art. 289 C. pen. și art. 7 lit. c) din Legea nr. 78/2000, rezultă că legiuitorul stabilește că poate fi autor al infracțiunii numai funcționarul public cu atribuții de constatare și sancționare a contravențiilor, sens în care calitatea de agent constatator căruia îi revenea obligația de a întocmi procesul-verbal, ar fi putut-o deține în mod exclusiv inculpatul B., acesta fiind singura persoană care a luat la cunoștință de lipsa documentelor pe care conducătorul auto trebuia să le dețină asupra sa, îl apreciază nefondat pentru considerentele care vor fi dezvoltate în continuare.

Inculpata A., agent de poliție, avea ca atribuții de serviciu, conform prevederilor legale în vigoare, constatarea contravențiilor.

Astfel, conform art. 15 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001 Contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția, denumite în mod generic agenți constatatori.

Potrivit alin. (3) al aceluiași articol (3) Ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne constată contravenții privind: apărarea ordinii publice; circulația pe drumurile publice; regulile generale de comerț; vânzarea, circulația și transportul produselor alimentare și nealimentare, țigărilor și băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului.

Aspectele factuale definitiv reținute în cauză relevă că inculpata A. a luat la cunoștință în mod direct de săvârșirea de către martora C. a unor contravenții (nu avea asupra sa declarație pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul pandemiei COVID-19, respectiv nu deținea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenție conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din același act normativ), acționând în cunoștință de cauză, în mod conștient și deliberat.

"Îndatorire de serviciu" trebuie înțeleasă ca tot ceea ce cade în sarcina unui funcționar potrivit normelor care reglementează serviciul respectiv ori care sunt inerente naturii acelui serviciu, iar actul ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcționarului trebuie să fie unul determinat. (V.Dongoroz ș.a., Explicații IV, p. 104).

În acest context, Înalta Curte constată că inculpata A. avea ca obligație de serviciu să ia personal măsurile legale față de martora C., în condițiile în care luase la cunoștință de săvârșirea contravențiilor, chiar și în situația în care, colegul acesteia, inculpatul B. care a constatat primul contravențiile, nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu.

Condiția subiectului activ este îndeplinită, independent de faptul că inculpata nu a constatat contravenția în același moment cu martorul B. și de împrejurarea că nu aceasta a fost cea care a oprit martora în trafic, având în vedere că inculpata a luat la cunoștință ulterior despre săvârșirea contravenției și, nerespectând dispozițiile legale anterior citate în conformitate cu care avea obligația de a lua măsuri legale, a primit suma de 900 de RON pentru că nu și-a îndeplinit atribuțiile de serviciu. Inculpata făcea partea din același echipaj de poliție cu martorul B. și își desfășurau la momentul respectiv atribuțiile de serviciu în aceleași circumstanțe de loc, având obligația ambii de a constata și sancționa orice contravenție. Totodată, inculpata nu poate invoca în favoarea sa neîndeplinirea obligațiilor de serviciu.

Ca urmare, remiterea sumei de 900 de RON, indiferent dacă acțiunile inculpatei au fost ulterioare pretinderii sumei de bani și consumării infracțiunii inculpatului B., a reprezentat o contraprestație pentru neîndeplinirea îndatoririlor sale de serviciu, iar foloasele astfel obținute, un echivalent al conduitei avute de recurentă, întrucât, indiferent dacă colegul de patrulă, martorul B., nu ar fi dorit să ia măsuri legale împotriva martorei C., inculpata A. avea ca obligație de serviciu să ia personal măsurile legale față de martoră, în condițiile în care luase la cunoștință de săvârșirea contravențiilor descrise.

Faptul că inculpata a luat la cunoștință în mod direct despre săvârșirea de către martora C. a unor contravenții rezultă din probatoriul administrat în cauză și din starea de fapt stabilită cu titlu definitiv care nu mai poate face obiectul cenzurii în prezenta cale de atac.

Deși inculpata a invocat decizia nr. 2/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, susținând că, potrivit considerentelor acestei decizii, dispozițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 se aplică doar în ipoteza în care infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită de făptuitor în legătură directă cu atribuțiile de serviciu ale acestuia privind constatarea sau sancționarea contravențiilor, Înalta Curte constată că în sfera atribuțiilor de serviciu ale inculpatei se înscriu și cele care îi confereau competența de a efectua în mod valabil acte sau activități cu privire la constatarea sau sancționarea contravențiilor, inculpata având obligația de a proceda în acest mod la momentul constatării contravenției. Astfel, deși apărarea a susținut că inculpata a fost condamnată întrucât avea doar vocația de fi agent constatator în temeiul legii, vocație privită la modul generic, Înalta Curte constată, contrar susținerilor inculpatei, că aceasta, având funcția de agent de poliție, ar fi trebuit să acționeze potrivit îndatoririlor de serviciu, respectiv o sancționeze pe martora C. în momentul în care a luat cunoștință de faptul că nu avea asupra sa documentele personale și nici declarația pe proprie răspundere pentru circulația pe timp de noapte pe perioada pandemică, indiferent de poziția adoptată de către martorul B..

Împrejurarea invocată de apărare potrivit căreia între inculpata A. și martora C., nu au existat negocieri specifice unor afaceri judiciare penale, nu are vreo relevanță în ceea ce privește tipicitatea obiectivă a infracțiunii de luare de mită, câtă vreme în sarcina sa s-a reținut comiterea acestei infracțiuni în modalitatea normativă a primirii unor sume de bani. Or, acestei variante a verbum regens nu îi sunt asociate normativ cerințe de natura celor invocate de inculpată, fiind suficient să se constate că autorul, funcționar public, a primit foloase necuvenite, în contextul și în legătură cu modul de exercitare a atribuțiilor sale de serviciu.

Referitor la criticile potrivit cărora infracțiunea de luare de mită s-a consumat la momentul inițial, în modalitatea pretinderii de către B. și acceptării acestei propuneri de către martora C., mult anterior oricărei apariții a inculpatei în peisajul presupus infracțional precum și cele privitoare la împrejurarea că eventuala acțiune a martorei C. de a lăsa vreo sumă de bani în mașină reprezintă procurarea postdelictum a obiectului mitei infracțiunii consumate anticipat de către inculpatul B., la momentul inițial sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Inculpații B. și A. au fost trimiși în judecată pentru săvârșirea infracțiuni de luare de mită prev. de art. 7 alin. (1) din Legea 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen., fiecare în calitate de autori.

Deși este adevărat că infracțiunea de luare de mita, ca infracțiune simplă, instantanee și de consumare anticipată s-a consumat pentru inculpatul B. la momentul pretinderii, cel al comiterii primei modalități alternative prevăzute de norma de incriminare, moment în care erau îndeplinite toate condițiile de existență ale infracțiunii, activitatea sa ulterioară nu rămâne fără relevanță penală, după cum nu influențează momentul comiterii infracțiunii de luare de mită de către inculpata A. prin modalitatea primirii sumei de bani. Chiar dacă situația premisă care a permis comiterea infracțiunilor este unică (comiterea contravenției de către martora C.), suma de bani a fost remisă pentru neîndeplinirea obligațiilor de serviciu care reveneau fiecăruia dintre cei doi inculpați, astfel încât fiecare este autor al unei infracțiuni de luare de mită.

În cazul de față, inculpata a luat la cunoștință prin propriile simțuri despre săvârșirea de către martora C. a unor contravenții și, cu toate că avea posibilitatea să o sancționeze contravențional, a primit suma de 900 de RON a pentru a nu-și îndeplini atribuțiile de serviciu, sens în care infracțiunea de luare de mită a fost săvârșită de către aceasta în varianta primirii. Astfel, este evidentă legătura dintre acțiunile sale (de a o conduce pe inculpată la locuința acesteia pentru a-și lua cardul și, ulterior la bancomat pentru a scoate bani și de a-i indica unde să îi plaseze, ulterior în interiorul mașinii) și atribuțiile sale de serviciu.

Concluzionând, Înalta Curte constată că fapta inculpatei A., constând în aceea că, la data de 15.02.2021, în intervalul orar 02:32 – 03:11, în timp ce se afla în exercitarea atribuțiilor de serviciu pe raza municipiului București, în calitate de lucrător de poliție în cadrul Brigăzii de Poliție Rutieră alături de colegul său B., a primit mită în interiorul autospecialei de poliție cu nr. de înmatriculare x, marca x, suma de 900 RON de la inculpata C., care fusese oprită în trafic de B. pentru efectuarea unui control de rutină (mita fiindu-i oferită pentru a nu fi sancționată contravențional întrucât nu avea asupra sa declarație pe proprie răspundere necesară pentru deplasarea pe timp de noapte pe parcursul instituirii stării de alertă pe fondul panedmiei COVID-19, respectiv nu deținea asupra sa documentele prevăzute la art. 35 alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, fapt ce constituia contravenție conform art. art. 101 alin. (1) pct. 18 din același act normativ), realizează tipicitatea infracțiunii de luare de mită, prev. și ped. de art. 7 lit. "c" din Legea nr. 78/2000 rap. la art. 289 alin. (1) C. pen.

În acest context argumentativ, având în vedere că în cauză nu este incident cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., instanța va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpata A. împotriva deciziei penale nr. 490/A din data de 26 aprilie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București – secția a II-a Penală, în dosarul nr. x/2022.

Obligă recurenta inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 noiembrie 2024.