ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 616/2025

Ședința publică din data de 18 septembrie 2025

Deliberând asupra contestațiilor de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 12 august 2025, pronunțată în dosarul nr. x/2012, printre altele, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 250

2

din C. proc. pen., a menținut măsura asigurătorie instituită prin sentința penală 1076/03.09.2024 a Tribunalului București asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, deținute în prezent sau dobândite ulterior de inculpații A., B. și C..

Pentru a dispune astfel, verificând legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii, prin prisma dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen., curtea de apel a notat conținutul dispozițiilor art. 250

2

și art. 249 din C. proc. pen. și a constatat că în cauză sunt întrunite exigențele legale pentru menținerea măsurilor asigurătorii.

În esență, printre altele, a reținut că prin sentința penală nr. 1076/03.09.2024 a Tribunalului București s-a instituit măsura asigurătorie asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, deținute în prezent sau dobândite ulterior de inculpații A., B. și C..

Prin aceeași sentință penală, în temeiul art. 396 alin. (5) din C. proc. pen., rap. la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., s-a dispus achitarea inculpaților B., A. și C., pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 367 alin. (1) și (2) din C. pen., cu aplic. art. 5 din C. pen.

În temeiul art. 396 alin. (6) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f).) din C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal, ca urmare a împlinirii termenului de prescripție a răspunderii penale, față de inculpații:

- A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., și evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

- B., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen., toate cu aplicarea art. 33 lit. a) din C. pen.

- C., pentru săvârșirea infracțiunii de complicitate la evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 26 din C. pen. rap. la art. 9 alin. (1) lit. c), alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen.

În temeiul art. 397 alin. (1) din C. proc. pen., raportat la art. 19 și 25 din C. proc. pen., cu aplicarea art. 998 și art. 1003 din C. civ. din 1864, respectiv a art. 165 alin. (1) din Codul de procedură fiscală, a fost admisă în parte acțiunea civilă exercitată de partea civilă Agenția Națională De Administrare Fiscală, în contradictoriu, printre alții, și cu inculpații A., B. și C., și, în consecință, s-a dispus:

- obligarea inculpaților D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., A., B., N. și C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 4.393.667 RON, (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 28.04.2017 și penalități de întârziere calculate până la data de 28.04.2017) și la plata, în continuare, a dobânzii și penalităților de întârziere aferente debitului principal restant, calculate de la data de 29.04.2017 până la data plății integrale;

- obligarea inculpaților L., M., A., B., N. și C., în solidar, la plata către partea civilă a sumei de 1.287.874 RON (reprezentând debit principal, dobândă calculată până la data de 13.11.2014 și penalități de întârziere calculate până la data de 13.11.2014) și la plata, în continuare, a dobânzii și penalităților de întârziere aferente debitului principal restant, calculate până la data plății integrale.

Curtea a reținut că sunt îndeplinite în continuare condițiile pentru dispunerea măsurilor asigurătorii, respectiv existența riscului ca inculpații să ascundă, să distrugă, să înstrăineze ori să sustragă de la urmărire bunuri ce pot servi la garantarea reparării pagubei produse prin infracțiune, bunurile asupra cărora se instituie măsura sechestrului asigurător să aparțină inculpaților, măsura sechestrului asigurător fiind dispusă în vederea reparării pagubei comise prin infracțiune.

Curtea a apreciat că la acest moment procesual subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea și menținerea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar și proporțional al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot servi la garantarea reparării pagubei presupus comise prin infracțiunea de evaziune fiscală.

Totodată, curtea a notat că A.N.A.F.- D.G.F.P. Ilfov s-a constituit parte civilă în procesul penal cu suma totală de 3474652,95 RON, reprezentând prejudiciul produs bugetului de stat, precum și accesoriile calculate până la data achitării integrale a debitului; A.N.A.F.-D.G.F.P. Ilfov s-a constituit parte civilă cu suma de 914.398,16 RON, iar A.N.A.F.-D.G.F.P. Bihor s-a constituit parte civilă cu suma de 310 469 RON.

În plus, s-a reținut că există o hotărâre pronunțată în primă instanță prin care s-a admis acțiunea civilă, formulată de partea civilă și s-a dispus obligarea, în solidar, a inculpaților, la plata sumelor respective cu titlu de prejudiciu.

Curtea de apel a constatat că, la acest moment procesual, din mijloacele de probă administrate în cauză, rezultă presupunerea că inculpații au săvârșit faptele ilicite cauzatoare de prejudicii părții civile și, față de hotărârea pronunțată în primă instanță, a reținut că acestea reprezintă temeiuri suficiente pentru menținerea măsurilor asigurătorii.

În egală măsură, curtea a considerat că durata măsurilor instituite prin ordonanța procurorului și sentința apelată menționate mai sus este justificată, la acest moment procesual, de complexitatea cauzei și de natura acuzațiilor aduse inculpaților, iar consecințele pe care le produc asupra inculpaților nu depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea prejudiciului reținut în sarcina fiecărui inculpat.

În ceea ce privește criticile inculpaților, curtea a notat că aspectele vizând contribuția efectivă la săvârșirea faptelor, existența certă a prejudiciului ori întinderea acestuia sunt elemente ce vor fi analizate odată cu soluționarea apelurilor declarate în cauză.

Împotriva acestei încheieri au formulat contestație inculpații B., A. și C., fără a motiva în scris calea de atac promovată.

La termenul de dezbateri din data de 18 septembrie 2025, inculpații B., A. și C., prin apărători aleși, au criticat încheierea contestată pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând, în esență, că măsurile asigurătorii menținute în cauză nu mai sunt proporționale și necesare, iar, pe de altă parte, că încheierea atacată este nemotivată.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate în susținerea căilor de atac, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată fondate contestațiile formulate de inculpații B., A. și C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2012, pentru următoarele considerente:

Procedând la verificarea soluției instanței de apel de menținere a măsurilor asigurătorii dispuse asupra bunurilor inculpaților B., A. și C. prin sentința penală 1076/03.09.2024 a Tribunalului București, pronunțată în dosarul nr. x/2012, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 250

2

din C. proc. pen. "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător."

Se observă că din interpretarea dispozițiilor prev. de art. 250

2

din C. proc. pen. rezultă că verificarea instanței în această procedură se limitează exclusiv la măsurile asigurătorii luate sau menținute în cauză, argumentele avute în vedere în acest sens fiind atât de ordin semantic, cât și de ordin juridic, în condițiile în care legiuitorul stabilește că obiectul controlului constă în examinarea subzistenței temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, așadar a unor măsuri procesuale aflate în ființă la data verificării. În consecință, verificarea măsurilor asigurătorii se face inclusiv prin raportare la hotărârea dispusă de către instanța de fond, care reprezintă temeiul menținerii, luării sau ridicării acestor măsuri.

Totodată, în conformitate cu prevederile art. 249 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune (alin. (1). Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora (alin. (5).

Rezultă, așadar, că, în general, luarea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organului judiciar, dar există și situații în care s-a prevăzut, cu titlu de excepție, caracterul obligatoriu al dispunerii acestora, având în vedere natura faptelor comise ori consecințele lor asupra unor categorii vulnerabile de subiecți pasivi, sens în care sunt și prevederile art. 11 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, care reglementează obligativitatea luării unor asemenea măsuri în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege.

Indiferent, însă, de caracterul lor obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziții procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea acestora, putându-se dispune, după caz, în raport cu particularitățile fiecărei spețe, menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea respectivelor măsuri. În cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, cât și la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiție (Decizia nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017), dar și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Sub acest din urmă aspect, în jurisprudența europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 și 87).

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 250

2

din C. proc. pen. îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 19 din 16 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție -Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 953 din 4 decembrie 2017, potrivit cărora "Instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă (de exemplu, în vederea confiscării bunurilor), ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. Proporționalitatea dintre scopul urmărit la instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanei acuzate trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Condiția decurge atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană a drepturilor omului și libertăților fundamentale, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)."

Din perspectiva acestui ultim aspect, se mai reține că, în conformitate cu art. 53 din Constituția României, exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz: pentru apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor, desfășurarea instrucției penale, prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Din perspectiva acestor considerente, Înalta Curte subliniază, prioritar, că analiza prezentei căi de atac se va limita la argumentele care au stat la baza soluției de trimitere a cauzei spre rejudecare, fără a se cenzura fondul criticilor invocate de inculpați privind menținerea măsurilor asigurătorii dispuse în cauză, un atare examen urmând a se realiza de către instanța de apel, cu ocazia rejudecării.

Examinând, în concret, încheierea contestată prin prisma susținerilor tuturor contestatorilor privind insuficienta motivare a hotărârii atacate, Înalta Curte constată caracterul extrem de lapidar și ambiguu al motivării hotărârii atacate, neregularitate care lipsește de efectivitate actul de judecată efectuat în primă instanță.

Astfel, Înalta Curte constată că, procedând la verificarea temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii prin sentința penală apelată asupra tuturor bunurilor inculpaților B., A. și C., instanța de apel a efectuat o analiză minimală și doar parțială a criticilor invocate de inculpați, cenzurând, practic, doar aspectele vizând contribuția efectivă la săvârșirea faptelor, existența certă a prejudiciului ori întinderea acestuia și apreciind că sunt elemente ce vor fi analizate odată cu soluționarea apelurilor declarate în cauză.

Examenul de legalitate a verificării temeiurilor care au determinat luarea măsurilor asigurătorii față de cei trei contestatori a avut, însă, un caracter pur formal, lipsit de efectivitate, în condițiile în care instanța de apel s-a limitat la expunerea unor considerente teoretice, fără a proceda la o analiză concretă a proporționalității dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat în concret, așa cum s-a arătat în cele ce preced, indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar.

În concret, se observă că, deși contestatorii au arătat că, în cauză, măsurile asigurătorii au fost succesiv instituite, ridicate și reinstituite, prin încheierea contestată nu s-a efectuat o evaluare efectivă a duratei măsurilor asigurătorii pe parcursul întregului proces penal, ținând seama de particularitățile specifice ale cauzei, analiza realizată având un caracter exclusiv formal și general, aplicabil tuturor inculpaților.

O atare concluzie rezultă fără niciun dubiu din examinarea considerentelor încheierii, conform cărora: "durata măsurilor instituite prin ordonanța procurorului și sentința apelată menționate mai sus este justificată, la acest moment procesual, de complexitatea cauzei și de natura acuzațiilor aduse inculpaților, iar consecințele pe care le produc asupra inculpaților nu depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu valoarea prejudiciului reținut în sarcina fiecărui inculpat".

Or, instanța de apel era ținută să examineze în mod concret proporționalitatea măsurii, raportându-se la modul în care aceasta a fost aplicată fiecărui contestator în parte.

În plus, se constată că, în ceea ce o privește pe contestatoarea inculpată C., apărarea a formulat critici referitoare la punerea în executare a măsurii asigurătorii instituite asupra unui autoturism, precum și asupra salariului. Cu toate acestea, curtea de apel nu a răspuns niciuneia dintre aceste critici, lipsind cu desăvârșire orice minimă analiză a lor.

Or, motivarea hotărârii judecătorești, indiferent de faza procesuală în care intervine, constituie nu numai o îndatorire a instanței, ci și o garanție a evitării arbitrariului în realizarea justiției, oferind părților posibilitatea de a-și forma convingerea cu privire la legalitatea și temeinicia soluției adoptate, iar instanțelor de control judiciar, toate elementele necesare pentru realizarea unei cenzuri judiciare efective.

Hotărârea judecătorească pronunțată în materia măsurilor asigurătorii nu constituie un act discreționar, ci rezultă dintr-un proces de analiză logico-juridică efectivă, care implică verificarea periodică a subzistenței temeiurilor ce au stat la baza instituirii sau menținerii acestora, iar în funcție de particularitățile fiecărei spețe, instanța poate dispune menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurilor respective. Ea reflectă rezultatul actului de judecată, astfel că motivarea soluției dispuse conferă credibilitate și forță obligatorie acestui act.

Așadar, constatând că prima instanță nu a efectuat o verificare concretă asupra subzistenței temeiurilor care au determinat menținerea măsurii asigurătorii asupra tuturor bunurilor contestatorilor inculpați B., A. și C., demersul analitic al primei instanțe are un caracter incomplet, motiv de nelegalitate care impune desființarea hotărârii și rejudecarea cauzei de către prima instanță, în considerarea faptului că o primă verificare a acestora exclusiv în contestație excedează efectului devolutiv specific căii de atac. Astfel, realizarea controlului judiciar, chiar și în condițiile caracterului devolutiv al unei căi de atac, are ca premisă posibilitatea realizării unei reevaluări a condițiilor legale relevante în materie, iar nu substituirea integrală a judecății în primă instanță, situație care ar echivala cu eliminarea unui grad de jurisdicție prevăzut de lege.

În rejudecare, prima instanță urmează să efectueze o analiză concretă a proporționalității măsurilor asigurătorii, astfel cum au fost luate față de fiecare contestator, și să răspundă punctual criticilor formulate de contestatoarea inculpată C. cu privire la punerea în executare a măsurii asigurătorii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curtea va admite contestațiile formulate de inculpații B., A. și C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012.

Va desființa, în parte, încheierea atacată numai în ceea ce privește dispoziția de menținere a măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpaților B., A. și C. și va dispune rejudecarea cauzei, în aceste limite, de către aceeași instanță -Curtea de Apel București.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului, conform art. 275 alin. (3) din C. proc. pen.

Potrivit art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată C., în cuantum de 95 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestațiile formulate de inculpații B., A. și C. împotriva încheierii din data de 12 august 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. x/2012.

Desființează, în parte, încheierea atacată numai în ceea ce privește dispoziția de menținere a măsurilor asiguratorii luate asupra bunurilor inculpaților B., A. și C. și dispune rejudecarea cauzei, în aceste limite, de către aceeași instanță -Curtea de Apel București.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatoarea inculpată C., în cuantum de 95 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 septembrie 2025.