ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 548/2024

Ședința publică din data de 30 iulie 2024

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 07 iunie 2024 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 250

2

din C. proc. pen. s-a constatat, printre altele, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse cu privire la bunurile inculpatei A..

Au fost menținute măsurile asigurătorii până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.

Pentru a dispune astfel, Curtea de Apel, analizând temeinicia măsurilor asigurătorii, potrivit art. 250

2

din C. proc. pen., a constatat că subzistă toate temeiurile avute în vedere la luarea acestora.

În primul rând a constatat că există suspiciunea rezonabilă că inculpații au comis infracțiunile pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, condiție suficientă pentru instituirea unor astfel de măsuri.

A reținut că nu pot fi primite susținerile inculpatei A. vizând ridicarea măsurilor asigurătorii privind imobilul din str. x pe motiv că bunul nu-i aparține acesteia. Se constată că prin ordonanța nr. 401/P/2021 din 22.12.2022 a fost dispusă instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, până la concurența sumelor de 336.500 euro și 177.966 RON, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, proprietatea inculpatei A.. Totodată, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra apartamentului în suprafață de 77,65 m.p. situat în mun. București, str. x, cumpărat pe numele B.. Practic, ceea ce susține procurorul este că acel imobil îi aparține inculpatei în fapt, el figurând scriptic pe numele fiicei sale. În cazul în care acest lucru este real măsura este legală.

Curtea a mai reținut că din interpretarea gramaticală a sintagmei utilizată de legiuitor, "verifică dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii", rezultă că în procedura reglementată de art. 250

2

din C. proc. pen., instanța de judecată nu poate verifica, în principiu, dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute de lege la momentul luării măsurilor asigurătorii. La fel ca și în cazul măsurilor preventive, instanța nu verifică dacă au existat temeiurile care au dus la luarea măsurilor asigurătorii, ci doar dacă acestea subzistă. Procedura verificării legalității și temeiniciei măsurilor asigurătorii nu reprezintă o cale de atac împotriva ordonanței prin care procurorul a luat măsuri asigurătorii sau împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți care a soluționat contestația împotriva acestei ordonanțe. În principiu, în cadrul procedurii prevăzute de art. 250

2

din C. proc. pen. nu pot fi invocate chestiuni care ar fi trebuit invocate la momentul luării măsurilor asigurătorii.

Instanța învestită cu verificarea măsurilor asigurătorii va verifica subzistența temeiurilor care au condus la luarea acestora prin raportare la elemente noi intervenite în cauză și va examina proporționalitatea măsurii având în vedere celeritatea procedurii, durata de timp în care bunurile au fost indisponibilizate, menținerea caracterului proporțional al ingerinței în exercitarea dreptului la proprietate. Bineînțeles, la fel ca și în cazul măsurilor preventive, ar putea fi analizate anumite nelegalități existente la momentul luării măsurii, dar doar în contextul în care acestea au un caracter flagrant; pot fi menționate în acest sens, cele privind natura bunului supus măsurilor asigurătorii (dacă este indisponibilizat un bun care nu poate face obiectul măsurilor asigurătorii) sau cele privind calitatea persoanei cu privire la care s-au luat aceste măsuri (de exemplu, s-au luat măsuri asigurătorii cu privire la bunurile părții responsabile civilmente în vederea confiscării speciale).

Or, a arătat că măsurile asigurătorii pot fi luate și asupra bunurilor care figurează în drept pe numele altei persoane. De la luarea măsurilor asigurătorii nu a apărut niciun element care să contrazică concluzia procurorului (a cărei soluție a rămas definitivă ca urmare a neexercitării căilor de atac).

Curtea a reținut că modalitatea de punere în executare a măsurilor asigurătorii a rămas definitivă, inculpata necontestând acest lucru la acel moment. Pe de altă parte, a arătat că numita B. va fi citată cu ocazia judecății urmând a-și putea formula orice apărări consideră de cuviință.

De asemenea, a observat că nu au existat momente de inactivitate în desfășurarea procedurii judiciare, măsurile asigurătorii în prezenta cauză fiind luate de mai puțin de 1 an și 6 luni.

Măsurile asigurătorii sunt necesare pentru a garanta repararea eventualele pagube produse prin infracțiune și sunt luate asupra bunurilor inculpaților, până la concurența valorii probabile a sumelor obținute din comiterea infracțiunii. Întrucât nu s-a depășit un termen rezonabil de desfășurare a procedurilor judiciare, instanța a apreciat că nu a fost încălcat art. 1 Protocol nr. 1 din CEDO.

Împotriva acestei încheieri a formulat contestație inculpata A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 10.07.2024, sub nr. x/2023/a7, cu termen de soluționare la data de 18.07.2024, termen la care cauza a fost amânată la data de 30.07.2024, întrucât procedura de citare nu a fost legal îndeplinită în cauză.

La termenul din 30.07.2024 au avut loc dezbaterile, susținerile apărătorului ales al contestatoarei, respectiv ale reprezentantului Ministerului Public fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.

Examinând încheierea atacată prin prisma criticilor invocate în susținerea căii de atac, precum și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 401/P/2021 din 22.12.2022, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției - Direcția Națională Anticorupție a dispus, în baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 78/2000 raportat la art. 249 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 254 alin. (1) și (2) din același cod, precum și în temeiul art. 251 din C. proc. pen. și art. 324 alin. (3) din același cod, raportat la art. 10 din O.U.G. nr. 43/2002, instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului, până la concurența sumelor de 336.500 euro și 177.966 RON, asupra tuturor bunurilor mobile și imobile, proprietatea inculpatei A..

S-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra următoarelor imobile deținute de inculpata A.

- teren în suprafață de 840 în acte și 308 suprafață măsurată situat în or. Bragadiru, jud. Ilfov, (ID electronic x) în coproprietate cu C. 1/2;

- teren în suprafață de 840 în acte și 500 mp suprafață măsurată situat în or. Bragadiru, jud. Ilfov (ID electronic y) în coproprietate cu C. 1/2;

- apartament în suprafață de 77,65 mp situat în mun. București, str. x, cumpărat pe numele B..

Totodată, s-a dispus și instituirea măsurii asigurătorii a popririi sumelor de bani existente și viitoare, în RON sau în valută, în conturile bancare deținute de către inculpata A..

Prin rechizitoriul nr. x/2021 din data de 26 mai 2023, inculpata A., a fost trimisă în judecată pentru săvârșirea:

- infracțiunii de instigare la abuz în serviciu, dacă funcționarul a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit în formă continuată (12 acte materiale), prev. și ped. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 297 alin. (1) din C. pen. și art. 13

2

din Legea 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen.

- infracțiunii de instigare la fals intelectual în formă continuată (18 acte materiale), prev. și ped. de art. 47 din C. pen. rap. la art. 321 alin. (1) din C. pen., cu aplic. art. 35 alin. (1) din C. pen.

- infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (8 acte materiale, din care 3 în forma autoratului și 5 în forma instigării);

- infracțiunii de fals material în înscrisuri oficiale în formă continuată, prev. de art. 320 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (2 acte materiale);

- infracțiunii de uz de fals în formă continuată, prev. de art. 323 din C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. (3 acte materiale);

Prin încheierea din 14.06.2023 pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, în dosarul nr. x/2020.2, s-a constatat, printre altele, legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse cu privire la inculpata A., prin ordonanța nr. 401/P/2021 din 22.12.2022 și au fost menținute până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.

Prin încheierea contestată au fost menținute măsurile asigurătorii dispuse cu privire la bunurile inculpatei A. până la o nouă verificare, dar nu mai târziu de 1 an.

Analizând în concret măsura asigurătorie instituită în cauză asupra bunului apartament în suprafață de 77,65 m.p., situat în mun. București, str. x, Înalta Curte apreciază că subzistă temeiurile care au determinat luarea și menținerea acesteia pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 250

2

din C. proc. pen., (astfel cum a fost introdus prin legea nr. 6/18.02.2021 publicată în M.Of. Nr. 167/18.02.2021) "În tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător.".

Măsurile asigurătorii reprezintă măsuri de constrângere reală care constau în indisponibilizarea unor bunuri mobile și imobile aparținând suspectului/inculpatului sau părții responsabile civilmente, în vederea asigurării reparării pagubelor cauzate prin infracțiune, precum și pentru garantarea executării pedepselor pecuniare, confiscării sau cheltuielilor judiciare.

Prin reglementarea acestor instituții se asigură executarea obligațiilor de natură patrimonială care decurg din rezolvarea acțiunii penale și a acțiunii civile.

Fiind măsuri procesuale, măsurile asigurătorii nu constituie prin ele însele o reparare a pagubei, ci numai garantează acoperirea acesteia.

Sintagma "subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii" cuprinsă în art. 250

2

din C. proc. pen. trebuie interpretată nediferențiat, organul judiciar urmând a analiza atât subzistența "temeiurilor de drept", cât și cea a "temeiurilor de fapt" care au stat la baza luării sau menținerii măsurii asigurătorii.

În concret, trebuie stabilit dacă subzistă condițiile de validitate prevăzute de lege care au stat la baza luării anterioare a măsurii asigurătorii ori dacă au apărut împrejurări noi de natură a înlătura vreuna dintre aceste condiții și care afectează legalitatea viitoare a măsurii, urmând a dispune, după caz, menținerea sau ridicarea ei.

Totodată, organele judiciare evaluează temeinicia actuală a măsurii asigurătorii, prin prisma subzistenței sau dispariției proporționalității acesteia (ingerinței prevăzute de lege în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunului indisponibilizat) cu scopul legal urmărit prin instituirea și aplicarea sa, urmând a dispune, după caz, menținerea sau ridicarea lor. Astfel, raportul de proporționalitate între gravitatea ingerinței prevăzute de lege prin dispunerea unei măsuri asigurătorii și scopul prevăzut de lege căruia aceasta îi servește trebuie să existe nu doar la momentul inițial al dispunerii acesteia, ci și pe toată perioada în care aceasta își produce efectele, astfel încât dispariția sau dezechilibrarea vădită, ulterioară, a acestui raport impune încetarea de îndată a efectelor juridice ale măsurii asigurătorii, prin eliberarea bunului de sarcina indisponibilizării.

I. Dispoziția legală stabilește obligația organelor judiciare de a verifica, din oficiu, subzistența temeiurilor care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, în termen de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv 1 an în cursul judecății.

Se constată că în prezent cauza se află în faza de judecată, iar verificarea subzistenței temeiurilor care au determinat menținerea măsurilor asigurătorii a fost făcută cu respectarea termenului de 1 an, având în vedere că măsurile asigurătorii în ceea ce o privește pe contestatoarea A. au fost dispus prin ordonanța nr. 401/P/2021 din 22.12.2022 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiției - Direcția Națională Anticorupție, iar apoi menținute prin încheierea judecătorului de cameră preliminară din 14.06.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2020.2 și prin încheierea contestată (încheierea din 07 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. x/2023).

II. Condiții de validitate

Pentru ca măsurările asigurătorii să fie legal instituite și menținute, trebuie respectate următoarele condiții: a) să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la pregătirea sau săvârșirea unei infracțiuni; b) măsura să fi fost dispusă de organul de urmărire penală (procuror) sau de instanța de judecată; c) bunurile să nu fie exceptate de la instituirea sechestrului; d) bunurile să apartina persoanelor prevazute de lege si e) măsura să fi fost dispusă pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale ori care pot servi la garantarea executării amenzii penale sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării prejudiciului suferit de persoana vătămată ca urmare a săvârșirii infracțiunii.

Cu privire la prima condiție, respectiv să existe o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârșirea unei infracțiuni, Înalta Curte reține că există la acest moment al procesului penal probe pentru a crea suspiciunea rezonabilă că s-au săvârșit infracțiunile imputate, astfel cum acestea au fost administrate în faza de urmărire penală și indicate în cuprinsul actului de sesizare a instanței.

În context, se reamintește că noțiunea de "probă" este definită în art. 97 din C. proc. pen. ca fiind "orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o", iar noțiunea de "suspiciune rezonabilă" trebuie interpretată în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia motivele verosimile presupun existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator obiectiv că "este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea" (cauza Fox, Campbell și Hartley c. Regatului Unit, parag. 32).

Așadar, faptele care dau naștere suspiciunii rezonabile nu trebuie să aibă același nivel de certitudine ca cele necesare pentru a formula o acuzație împotriva unei persoane sau pentru a justifica condamnarea.

Înalta Curte constată că există suficiente indicii care conduc la concluzia că în cauză este posibil să fi fost săvârșite faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată, fapte ce au produs un prejudiciu ce urmează a fi stabilit în mod definitiv după efectuarea cercetării judecătorești.

După cum se poate observa, în cauză a fost estimat prejudiciul comis prin acțiunile inculpatei, măsura sechestrului fiind necesară pentru a se asigura repararea pagubei probabile produse prin infracțiune sau care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse. În acest moment nu este necesar a se constata existența unui prejudiciu absolut determinat, ci doar a unuia determinabil sau probabil, urmând ca măsurile asigurătorii să fie sau nu menținute în funcție de modul în care probatoriul administrat ulterior va dovedi sau nu veridicitatea acuzațiilor aduse inculpatei și existența sau întinderea prejudiciului cauzat de aceasta.

În acest context, instanța subliniază că prin Decizia nr. 181/2018 (paragraful 47), Curtea Constituțională a României a constatat că instituirea unor măsuri cu caracter provizoriu și preventiv în vederea împiedicării distrugerii, sustragerii sau înstrăinării unor bunuri care au legătură cu săvârșirea unei infracțiuni nu este de natură a încălca prezumția de nevinovăție a proprietarului sau posesorului acestora, prezumție care subzistă până la constatarea vinovăției acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă.

Totodata, sunt îndeplinite cea de a doua si a treia conditie, masura fiind dispusă de procuror si fără viza bunuri exceptate de lege de la instituirea sechestrului.

Inculpata a fost trimisă în judecată pentru infracțiuni prevăzute de Legea nr. 78/2000, în cazul acestor infracțiuni fiind obligatorii măsurile asigurătorii în raport de art. 20 din această lege. Textul nu distinge cu privire la scopul instituirii măsurilor asigurătorii, recuperarea prejudiciului lato sensu putând avea loc prin repararea pagubei produse persoanei vătămate sau prin readucerea în patrimoniul statului a bunurilor dobândite prin săvârșirea unor fapte prevăzute de legea penală, altfel spus, prin confiscarea specială și extinsă.

Prin urmare, judecătorul nu mai trebuie sa verifice daca măsura este oportună în raport de situațiile pentru evitarea cărora este prevăzuta de dispozițiile legale generale: ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale. În cazul infracțiunilor de corupție, legiuitorul a prezumat aceste condiții având în vedere în special specificul acestor infracțiuni si scopul urmărit. Prin urmare, condiția existentei unui pericol de ascundere sau sustragere a bunurilor, necesară pentru luarea măsurii asiguratorii, este prezumată, astfel încât judecătorul urmează a verifica doar daca bunurile aparțin persoanelor prevăzute de lege (suspect sau inculpat/persoana responsabila civilmente/terț care are în proprietate sau posesie bunuri supuse confiscării) si exista unul dintre scopurile stabilite de art. 249 din C. proc. pen. (confiscarea/executarea despăgubirilor materiale/amenzii penale/cheltuielilor judiciare).

Înalta Curte constată că inculpata critică în concret menținerea măsurii asigurătorii cu privire la bunul apartament în suprafață de 77,65 m.p., situat în mun. București, str. x, cumpărat pe numele B., susținând pe de o parte că bunul vizat de măsura sechestrului asigurător nu îi aparține, iar pe de altă parte că acesta nu a fost achiziționat cu sume de bani provenind din săvârșirea unei infracțiuni, ci din valorificarea unui bun propriu, obținut în mod licit, anume din valorificarea apartamentului nr. x din Aleea x, primit moștenire.

Pe de o parte, Înalta Curte, constată că apărarea nu a făcut dovada că apartamentul sechestrat a fost achiziționat cu sume de bani provenind din valorificarea unui bun propriu, obținut licit, iar pe de altă parte, și dacă ar fi făcut dovada în acest sens, trebuie avut în vedere că repararea prejudiciului poate fi făcută atât în natură, cât și prin echivalent, iar în această ultimă situație pot face obiectul sechestrului și bunuri obținute din surse licite.

Totodată, rezultă din chiar cuprinsul contractului de vânzare-cumpărare că bunul a fost achiziționat cu fondurile inculpatei, astfel că în fapt, bunul îi aparține și poate fi sechestrat în temeiul subrogației speciale cu titlu particular.

III. Proporționalitatea

Astfel cum s-a arătat mai sus, deși, în principiu, dispunerea măsurilor asigurătorii este lăsată la aprecierea organelor judiciare, există situații în care legiuitorul a instituit, cu titlu de excepție, caracterul obligatoriu al acestor măsuri, având în vedere fie natura și gravitatea faptelor comise, fie consecințele acestora asupra unor categorii vulnerabile de subiecți pasivi.

O astfel de excepție este reglementată prin art. 20 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea și sancționarea faptelor de corupție "În cazul în care s-a săvârșit o infracțiune prevăzută de prezenta lege, luarea măsurilor asigurătorii este obligatorie."

Ca urmare, în speță, necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii analizate găsindu-și izvor chiar în lege, ea nu poate face obiectul cenzurii în procedura prevăzută de art. 250

2

din C. proc. pen., controlul instanței fiind limitat, în acest context, la evaluarea proporționalității dintre scopul urmărit prin instituirea măsurii și restrângerea drepturilor persoanelor acuzate și, eventual, a efectelor în planul măsurii procesuale a eventualelor modificări intervenite pe parcursul procesului penal în situația patrimonială a inculpatei.

Se observă așadar că, în cauză, temeiurile avute în vedere la dispunerea acestor măsuri procesuale au vizat, pe de o parte, obligativitatea luării măsurii asigurătorii, iar pe de altă parte, recuperarea prejudiciului (în cuantum de 336.500 de euro și 177.966 de RON) și, respectiv, pentru a servi la garantarea executării cheltuielilor judiciare.

Înalta Curte constată că măsurile asigurătorii dispuse în cauză sunt proporționale cu scopul urmărit prin dispunerea lor, în raport de valoarea mare a prejudiciului probabil, așa cum a fost reținut și rezultă din probele administrate până în prezent, de natura infracțiunilor pentru care inculpata a fost trimisă în judecată (abuz în serviciu), de durata redusă a măsurii indisponibilizării (aproximativ 2 ani) și de necesitatea de a asigura o posibilă plată a prejudiciului, dacă soluția ce se va pronunța în cauză va fi în acest sens precum și plata cheltuielilor judiciare.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că nu au fost administrate probe care să argumenteze schimbarea sau încetarea temeiurilor inițiale avute în vedere la luarea măsurii asigurătorii și constată că temeiurile avute în vedere la dispunerea măsurii asigurătorii față de inculpată nu s-au modificat, acestea sunt proporționale cu scopul urmărit și se impune menținerea acesteia.

Relativ la cele ce precedă, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 07 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Va obliga contestatoarea-inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul D., în cuantum de 360 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpata A. împotriva încheierii din data de 07 iunie 2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

Obligă contestatoarea-inculpată la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru intimatul D., în cuantum de 360 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 iulie 2024.