ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 357/2025

Ședința publică din data de 15 mai 2025

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin încheierea penală din 05 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II penală, în dosarul nr. x/2024, între altele, în temeiul art. 250

2

C. proc. pen. raportat la art. 249 C. proc. pen. s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurilor asigurătorii dispuse prin ordonanța nr. 50/P/2022 din 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție în ceea ce privește bunurile mobile și imobile ale inculpaților A. și B., fiind menținute măsurile asiguratorii dispuse în cauză prin ordonanța anterior menționată.

Pentru a se pronunța în acest sens, Curtea de Apel București, în esență, a argumentat că în cauză subzistă și în acest moment temeiurile avute în vedere de procurorul de caz în momentul în care acesta a dispus luarea măsurilor asigurătorii.

S-a arătat că în faza de urmărire penală prin ordonanța nr. 50/P/2022 din 04.12.2023 s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului cu privire la toate bunurile mobile și imobile (construcții, terenuri, autoturisme, obiecte de valoare, sume aflate în conturi bancare etc.), aparținând inculpaților:

a. A., până la concurența sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale);

b. B., până la concurența sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracțiunea prev. de art. 48 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale);

În motivarea ordonanței de instituire a măsurilor asiguratorii în ceea ce privește bunurile mobile și imobile ale inculpaților, procurorul a descris infracțiunea avută în vedere la instituirea măsurilor asiguratorii, arătându-se că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 249 C. proc. pen. și art. 20 din Legea 78/2000, fiind prezentat conținutul textelor de lege menționate.

S-a arătat că în ceea ce privește sumele a căror recuperare se impune în prezenta cauză, din probele administrate până în acest moment reiese că prin faptele care ar fi fost comise, inculpata B. ar fi primit, fără drept, ca urmare a angajării, cu încălcarea prevederilor legale, în funcția de consilier în cadrul UAT Șelaru, jud. Dâmbovița, suma brută de 947 RON (604 RON net); angajării/detașării, cu încălcarea prevederilor legale, în funcția de Șef birouII(S)- la Biroul Strategie Programe și Proiecte de Arhitectură Peisagistică, din cadrul Direcției Generale de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public, suma brută totală de 124.477 RON (73.171 RON net).

În cauză s-a reținut în sarcina tuturor inculpaților că acțiunile lor ar fi avut ca rezultat obținerea unui folos necuvenit pentru inculpata B., reprezentat de salariile și alte drepturi bănești încasate de aceasta de la UAT Șelaru, jud Dâmbovița și Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public.

S-a mai susținut că inculpata B. nu a desfășurat o activitate efectivă în cadrul UAT Șelaru, jud. Dâmbovița, în perioada 09.03.2021-15.03.2021 (nici măcar nu a trecut pe la sediul primăriei Șelaru).

S-a mai arătat în cuprinsul ordonanței că, deși, pentru inculpata B. se poate considera că a prestat activitățile pentru care a fost remunerată de către Direcția Generală de Arhitectură Peisagistică și Monumente de For Public (deși, din probele administrate a rezultat că studiile, pregătirea acesteia și activitățile prestate nu s-au ridicat la nivelul fișei postului pe care l-a ocupat), având în vedere mijloacele ilegale prin care a ajuns să ocupe postul de Șef birouII(S)- la Biroul Strategie Programe și Proiecte de Arhitectură Peisagistică, rezultă că orice bun sau folos care se cuvine, potrivit legii, inculpatului își pierde acest caracter dacă acesta a fost obținut prin utilizarea unor mijloace nelegale (prin angajarea respectiv detașarea în condiții de nelegalitate).

S-a susținut că, în fapt, în acest caz, prin utilizarea unor mijloace nelegale, se tinde la o deturnare a scopului în care se acționează, acesta devenind unul ilicit și prin urmare, bunul sau folosul obținut în acest mod devine necuvenit și că orice rezultat, orice urmare obținută prin metode care contravin legii reprezintă întotdeauna un folos necuvenit, în sensul art. 13

2

din Legea nr. 78/2000.

Astfel, în contextul factual al cauzei, Curtea a constatat că, la acest moment procesual, subzistă temeiurile care au fost avute în vedere la luarea măsurilor asigurătorii, din perspectiva caracterului necesar al acestora în vederea evitării ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor care ar putea face obiectul confiscării speciale sau care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune.

Prin urmare, măsurile asigurătorii sunt proporționale și necesare în raport cu scopul urmărit prin instituirea lor, apreciind că nu se poate face abstracție în cauză nici de cuantumul prejudiciului presupus a fi fost cauzat și nici de existența unui risc de sustragere de la urmărire.

În ceea ce privește termenul scurs de la data luării măsurilor asigurătorii, Curtea a reținut că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu impune decât existența unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și obiectivul urmărit (Phillips împotriva Regatului Unit, Balsamo împotriva San Marino), astfel că trecerea unei perioade relativ mari de timp nu este de natură să pună în discuție principiul rezonabilității, în accepțiunea Convenției Europene a Drepturilor Omului, care se apreciază în concret, în raport cu atitudinea procesuală a părților, complexitatea cauzei și durata procedurilor în fața instanței.

În acest sens, CEDO a stabilit în cauza Benet Praha SPOL S.R.O. c. Republicii Cehe, în hotărârea din data de 28 septembrie 2010, că o durată a măsurii asiguratorii de 5 ani apare ca fiind proporțională.

Așadar, Curtea a considerat că durata măsurilor asiguratorii instituite prin ordonanța procurorului menționată mai sus nu este una mare și este justificată la acest moment procesual de complexitatea cauzei și de natura acuzațiilor, iar consecințele pe care le produc asupra inculpaților nu depășesc efectele normale ale unei astfel de măsuri, în raport cu suma indicată în acuzație ca reprezentând prejudiciul.

Împotriva acestei încheieri, inculpatul A. a formulat contestație.

Cu ocazia dezbaterilor, prin intermediul apărătorului desemnat din oficiu, contestatorul - inculpat a solicitat admiterea contestației, desființarea încheierii atacate și în rejudecare, să se constate că nu mai subzistă temeiurile care au stat la baza luării măsurilor asiguratorii, în condițiile în care, persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă, astfel încât nu are cine să revendice prejudiciul stabilit de către organele de urmărire penală în sarcina inculpatului, măsurile asiguratorii instituite fiind, așadar, excesive.

Examinând contestația formulată de inculpatul A., Înalta Curte constată că este fondată, pentru următoarele considerente:

Măsurile asigurătorii sunt măsuri procesuale cu caracter real, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin inculpatului sau părții responsabile civilmente, prin instituirea unui sechestru asupra acestora, în scopul asigurării reparării prejudiciului cauzat prin infracțiune sau realizării confiscării, executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare.

Aceste măsuri au caracter provizoriu, având rolul de a preveni ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care ar putea să asigure atingerea scopului prevăzut de lege, în variantele alternative prevăzute de lege.

Prin art. 19 din Legea nr. 6/2021 privind stabilirea unor măsuri pentru punerea în aplicare a dispozițiilor cuprinse în Regulamentul (UE) 2017/1.939 al Consiliului din 12 octombrie 2017 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în ceea ce privește instituirea Parchetului European (EPPO), intrată în vigoare la data de 28 februarie 2021, a fost modificată și completată Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., printre altele, fiind introdus art. 250

2

din C. proc. pen. în materia măsurilor asigurătorii. Potrivit acestui text de lege, "în tot cursul procesului penal, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, instanța de judecată verifică periodic, dar nu mai târziu de 6 luni în cursul urmăririi penale, respectiv un an în cursul judecății, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurii asigurătorii, dispunând, după caz, menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii dispuse, respectiv ridicarea măsurii dispuse, prevederile art. 250 și 250

1

aplicându-se în mod corespunzător."

Potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (1) și (5) din C. proc. pen., procurorul, în cursul urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, din oficiu sau la cererea procurorului, în procedura de cameră preliminară ori în cursul judecății, poate lua măsuri asigurătorii, prin ordonanță sau, după caz, prin încheiere motivată, pentru a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune (alin. (1).

Măsurile asigurătorii în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune și pentru garantarea executării cheltuielilor judiciare se pot lua asupra bunurilor suspectului sau inculpatului și ale persoanei responsabile civilmente, până la concurența valorii probabile a acestora (alin. (5).

Măsurile asigurătorii prevăzute la alin. (5) se pot lua și la cererea părții civile. Cererea se adresează procurorului, judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, după caz. Măsurile asigurătorii luate din oficiu de către organele judiciare prevăzute la alin. (1) pot folosi și părții civile.

Așadar, legiuitorul a impus obligativitatea verificării periodice a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, putându-se dispune, în raport de particularitățile fiecărei cauze, menținerea, restrângerea, extinderea sau ridicarea măsurii dispuse.

Analizând în concret măsurile asigurătorii instituite în cauză, Înalta Curte constată că ordonanța nr. 50/P/2022 din 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție, s-a dispus instituirea măsurii asigurătorii a sechestrului cu privire la toate bunurile mobile și imobile (construcții, terenuri, autoturisme, obiecte de valoare, sume aflate în conturi bancare etc.), aparținând inculpaților:

a. A., până la concurența sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale);

b. B., până la concurența sumei de 125.424 RON, în vederea reparării prejudiciului cauzat prin infracțiunea prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13

2

din Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale) .

Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție nr. 50/P/2022 din 29.02.2024, inculpatul A. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de complicitate la abuz în serviciu dacă funcționarul public a obținut pentru sine sau pentru altul un folos necuvenit, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 13

2

Legea nr. 78/2000, raportat la art. 297 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (2 acte materiale); fals material în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 320 alin. (1) C. pen. uz de fals, prevăzută de art. 323 C. pen. instigare la fals intelectual, prevăzută de art. 47 C. pen. raportat la art. 321 alin. (1) C. pen. complicitate la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 48 C. pen. raportat la art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că și în situația în care luarea măsurilor asiguratorii este obligatorie în cazul în care s-a săvârșit o infracțiune dintre cele prevăzute în Capitolul III din Legea 78/2000, acest aspect nu echivalează cu o dispensă de a verifica îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, la luarea acestor măsuri, și ulterior, la menținerea acestora.

Se observă că în paragraful 30 al Deciziei CCR nr. 24/2016, referitoare la admiterea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 250 alin. (6) din C. proc. pen., publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 276 din 12 aprilie 2016 - decizie ce a stat la baza introducerii de către legiuitor a verificării măsurii asigurătorii în cursul procesului penal, instanța de contencios constituțional a subliniat că doar în lipsa asigurării unui control judecătoresc eficient asupra măsurii de indisponibilizare a bunurilor în cursul unui proces penal, statul nu își îndeplinește obligația constituțională de a garanta proprietatea privată persoanei fizice/juridice.

Evident, Înalta Curte constată că un controlul judiciar efectiv vizează nu doar etapa luării măsurii asigurătorii, ci și etapa verificării periodice a acesteia.

Controlul judecătoresc este unul efectiv doar în măsura în care verificarea periodică este una efectivă în sensul statuat de legiuitor în art. 250

2

teza finală din C. proc. pen., și anume, dacă se verifică concret că subzistă temeiurile care au determinat luarea sau menținerea măsurilor asigurătorii, dispunându-se după caz menținerea, restrângerea sau extinderea măsurii, respectiv ridicarea măsurii dispuse.

Indiferent de caracterul obligatoriu sau facultativ, legiuitorul a stabilit că măsurile asigurătorii sunt eminamente temporare, provizorii, motiv pentru care, prin noile dispoziții procesual penale, a reglementat verificarea periodică a subzistenței temeiurilor care au fost avute în vedere la luarea sau menținerea acestora.

În cadrul acestui examen, instanța trebuie să se raporteze atât la prevederile legale care vizează condițiile în care poate fi dispusă măsura, cât și la jurisprudența cu caracter obligatoriu a Înaltei Curți de Casație și Justiției, dar și la principiile rezultate din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la protecția proprietății.

Sub acest din urmă aspect, în jurisprudența europeană în materia drepturilor omului, s-a statuat că orice ingerință în drepturile protejate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale trebuie să fie prevăzută de lege, pentru a exclude caracterul arbitrar, să fie justificată de un interes public sau general legitim și, nu în ultimul rând, să asigure un just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și cele privind protecția drepturilor fundamentale ale persoanei.

Referitor la proporționalitatea dintre ingerința statului în dreptul recunoscut de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și interesul urmărit prin instituirea unei măsuri asigurătorii/de confiscare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că aceasta trebuie analizată, în funcție de circumstanțele cauzei și natura ingerinței în discuție, prin raportare la mai mulți factori relevanți, precum durata măsurii și valoarea bunurilor supuse acesteia (cauza OOO Avrora Maloetazhnoe Stroitelstvo împotriva Rusiei, hotărârea din 07 aprilie 2020, paragr. 69; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 87), necesitatea menținerii măsurii, având în vedere desfășurarea procedurii penale și consecințele acesteia asupra părții interesate (cauza Lachikhina împotriva Rusiei, hotărârea din 10 octombrie 2017, paragr. 59), comportamentul reclamantului și al autorităților statului care intervin, prin raportare și la complexitatea cauzei (cauza Forminster Enterprises Limited împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 09 octombrie 2008, paragr. 75), disponibilitatea unei căi de atac efective, inclusiv accesul la instanțe, prin care un reclamant poate contesta măsura asigurătorie/confiscarea (cauza Benet Czech, spol. sr.o. împotriva Republicii Cehe, hotărârea din 21 octombrie 2010, paragr. 49; cauza Credit Europe Leasing IFN S.A. împotriva României, hotărârea din 21 iulie 2020, paragr. 83 și 87).

Prin urmare, unul dintre criteriile ce trebuie evaluate în procedura prevăzută de art. 250

2

din C. proc. pen. îl reprezintă proporționalitatea dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asigurătorii și restrângerea dreptului de proprietate al unei persoane acuzate, aspect ce trebuie analizat indiferent de modul în care legiuitorul a reglementat necesitatea dispunerii măsurii, ca decurgând din lege ori ca fiind lăsată la aprecierea organului judiciar, având în vedere caracterul real al respectivelor măsuri procesuale, care au ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile și imobile care aparțin suspectului sau, după caz, inculpatului, afectând atributul dispoziției juridice și materiale, de vreme ce proprietarul pierde dreptul de a le înstrăina sau greva de sarcini.

În acest sens este și Decizia RIL nr. 19/2017 Înalta Curte de Casație și Justiție prin care s-a reținut că "instituirea unei măsuri asigurătorii obligă organul judiciar să stabilească un raport rezonabil de proporționalitate între scopul pentru care măsura a fost dispusă ca modalitate de asigurare a interesului general, și protecția dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita să se impună o sarcină individuală excesivă. S-a considerat că proporționalitatea trebuie asigurată indiferent de modul în care legiuitorul a apreciat necesitatea dispunerii sechestrului, ca decurgând din lege sau ca fiind lăsată la aprecierea judecătorului. Mai mult, condiția rezultă atât din art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană, cât și din art. 53 alin. (2) din Constituția României, republicată (măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății)."

Astfel, în ceea ce privește proporționalitatea măsurii față de scopul urmărit, instanța trebuie să examineze dacă întinderea măsurii (atât cu privire la valoarea sechestrată, cât și cu privire la durata acesteia) este proporțională cu scopul urmărit (înlăturarea riscului de ascundere, distrugere, înstrăinarea sau sustragere de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale, care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii ori a reparării pagubei produse prin infracțiune).

În contextul celor anterior prezentate, analiza în concret a măsurilor asiguratorii instituite în cauză are în vedere componenta proporționalității dintre scopul urmărit prin instituirea măsurilor asiguratorii și restrângerea dreptului de proprietate al inculpatului, iar, sub acest aspect, Înalta Curte reține că, având în vedere stadiul procesual al cauzei - etapa cercetării judecătorești, în lipsa constituirii ca parte civilă a persoanei vătămate, nu există o creanță certă care să justifice menținerea măsurilor asigurătorii, nefiind sesizat un interes legitim al unei părți care să necesite garantarea executării unei eventuale despăgubiri, iar, menținerea măsurilor asiguratorii conduce la concluzia unei sarcini excesive în sarcina inculpatului, ceea ce nu mai satisface exigențele desprinse din jurisprudenta CEDO și nici cele ale art. 53 alin. (2) din Constituția României.

Față de considerentele expuse anterior, Înalta Curte va admite contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 05 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II penală, în dosarul nr. x/2024.

Va desființează, în parte, încheierea atacată și în rejudecare, va ridica măsurile asigurătorii instituite față de inculpatul A. prin ordonanța nr. 50/P/2022 din data de 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

Va menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.

În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației vor rămâne în sarcina statului.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat A., în cuantum de 377 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite contestația formulată de inculpatul A. împotriva încheierii din 05 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II penală, în dosarul nr. x/2024.

Desființează, în parte, încheierea atacată și rejudecând:

Ridică măsurile asigurătorii instituite față de inculpatul A. prin ordonanța nr. 50/P/2022 din data de 04.12.2023 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, secția de combatere a infracțiunilor asimilate infracțiunilor de corupție.

Menține celelalte dispoziții ale încheierii atacate care nu contravin prezentei.

Cheltuielile judiciare ocazionate de soluționarea contestației rămân în sarcina statului.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat A., în cuantum de 377 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 mai 2025.