ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 29 septembrie 2025

Deliberând asupra apelului declarat de inculpatul A., Înalta Curte reține următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 46/F din data de 19 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024, s-au hotărât următoarele:

În baza art. 397 alin. (1) raportat la art. 19, art. 25 C. proc. pen., art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă B..

A fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă B. a sumei de 4534,35 RON, cu titlu de daune materiale.

Au fost respinse în rest celelalte pretenții civile.

Pentru a pronunța o astfel de hotărâre, instanța Curții de Apel București a reținut că prin rechizitoriul din data de 14.12.2023, emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, secția de Urmărire Penală, în dosarul de urmărire penală nr. 574/P/2021, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 27.12.2023, formând obiectul dosarului nr. x/2023.

Prin încheierea din data de 18.09.2024, a fost disjunsă latura civilă a cauzei, fiind format dosarul nr. x/2024, obiect al cauzei de față, latura penală fiind soluționată prin sentința penală nr. 189/F din data de 09.10.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, prin care:

În baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale.

Soluționând ulterior latura civilă a cauzei ca urmare a dispoziției de disjungere, Curtea de Apel București a reținut că inculpatului i se impută faptul că după ce a intrat în posesia telefonului mobil, care fusese pierdut în seara zilei de 01/02.08.2021 de către partea civilă B. la o benzinărie aparținând C. S.R.L. situată pe autostrada A2, km 111, inculpatul A. a dispus de acesta ca de al său, prin distrugere, astfel încât a devenit total nefuncțional, stare în care l-a predat organelor de poliție la data de 10.08.2021.

De asemenea, s-a reținut că în cursul urmării penale, prin declarația din data de 13.09.2021, persoana vătămată B. s-a constituit parte civilă cu suma 3.500 euro reprezentând daune materiale, (din care 1.000 euro contravaloarea telefonului mobil, despre care s-a indicat că avea o serie de aplicații pentru care se achitase contravaloarea folosirii timp de 1 an) și cu suma de 2.500 euro reprezentând daune morale constând în pierderea contactelor din telefon, filmelor, fotografiilor cu valoare sentimentală (inclusiv a unor persoane apropiate care nu mai sunt în viață), valoarea sentimentală a telefonului în sine (pe care partea îl primise cadou de la prieteni), imposibilitatea de folosire a unor documente medicale existente în telefon după care partea se ghida în exercitarea profesiei (descrierea aparaturii medicale din cadrul cabinetului în care își desfășura activitatea), precum și pierderea aplicației bancare instalate în telefon și a datelor de contact ale clienților clinicii în cadrul căreia partea civilă lucrează, ceea ce i-a afectat imaginea în fața clienților și în fața conducerii clinicii, ambele reprezentând prejudiciul suferit în urma comiterii infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzute de art. 243 alin. (1) C. pen.

Analizând cauza din perspectiva laturii civile, prima instanță a apreciat că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, având în vedere că fapta inculpatului a fost una de natură ilicită, constând în aceea că după ce a intrat în posesia telefonului mobil care fusese pierdut în seara zilei de 01/02.08.2021 de către partea civilă B. la o benzinărie aparținând C. S.R.L. situată pe autostrada A2, km 111, inculpatul A. a dispus de acesta ca de al său, prin distrugere, astfel încât a devenit total nefuncțional, stare în care l-a predat organelor de poliție la data de 10.08.2021.

Astfel, a reținut că telefonul însușit de către inculpat era funcțional la momentul în care a fost pierdut de partea civilă, iar în condițiile în care la câteva zile de la pierderea acestuia, telefonul mobil a fost deschis din nou, la data respectivă partea civilă a apelat la o colegă - martora D. - care a folosit un laptop pentru a se loga în contul E. al părții civile, din care a putut folosi opțiunea "Find My Phone". Această aplicație a indicat prezenta telefonului mobil la adresa str. x, mai precis indicând blocul aflat la această adresă, fără însă a arăta detalii legate de etaj și apartament, la adresa respectivă aflându-se și apartamentul în care locuia inculpatul.

S-a reținut în continuare că deplasându-se la adresa respectivă, partea civilă împreună cu martora au folosit opțiunea "Ring" a aplicației "Find My Phone" pentru a efectua apeluri către aparatul telefonic pierdut, au urcat etajele până în momentul în care l-au auzit sunând la etajul 9 la apartamentul nr. x, respectiv cel în care locuia inculpatul A.. Deplasându-se la fața locului, respectiv la apartamentul inculpatului, acestea i-au explicat că sunt în căutarea unui telefon mobil pierdut și care suna în apartamentul lui, însă inculpatul a negat aspectul sesizat, partea civilă adresându-se organelor de poliție după acest moment.

Ulterior, în seara zilei de 06.08.2021, aplicația "Find my Phone" a continuat să indice prezența telefonului mobil al părții civile la adresa str. x, inclusiv la ora 22:38. În noaptea care a urmat, inculpatul A. a plecat de acasă având asupra sa telefonul mobil aparținând părții civile și s-a deplasat în parcul Casa Albă din sectorul 1, sens în care aplicația "Find my Phone" a semnalizat părții civile noua locație la ora 01:30 a zilei de 07.08.2021, după care telefonul mobil a fost închis.

În final, s-a reținut că telefonul mobil aparținând părții civile, aflat însă în stare de nefuncționare și prezentând urme de distrugere, a fost predat la data de 10.08.2021 de către inculpat organelor de poliție, acesta declarând că l-a găsit.

Prima instanță a apreciat că probele administrate în cauză au dovedit faptul că inculpatul a deținut telefonul mobil după momentul pierderii acestuia de către partea civilă și a dispus de el ca de al său prin distrugere, în intervalul 07.08.2021, ora 01:30 (ultima localizare care arăta funcționalitatea aparatului) - 10.08.2021 (data la care inculpatul l-a predat organelor de poliție în stare de nefuncționare).

Așadar, având în vedere că urmare a acțiunii sale s-a produs distrugerea telefonului aparținând părții civile (planșele fotografice de la filele x fiind relevante sub acest aspect), prin fapta ilicită reținută în sarcina inculpatului, comisă cu intenție directă, s-a cauzat un prejudiciu părții civile, constând în valoarea telefonului mobil care nu a mai putut fi utilizat.

Referitor la cuantumul prejudiciului, Curtea l-a apreciat într-un cuantum de 4534,35 de RON, reprezentând contravaloarea telefonului mobil E., de care a dispus inculpatul prin distrugere și care a fost predat în stare de neîntrebuințare, astfel cum rezultă din factura depusă la dosar.

Cu privire la daunele morale, instanța a apreciat că nu se impune acordarea acestora întrucât nu s-a făcut dovada existenței unui prejudiciu moral în sensul susținut de partea civilă, motiv pentru care acțiunea civilă a fost admisă în parte, doar în ceea ce privește daunele materiale, constând în contravaloarea telefonului însușit și, ulterior, distrus de către inculpat.

Pentru a dispune în acest sens, prima instanță a avut în vedere declarațiile părții civile și ale martorei D., declarațiile inculpatului, înscrisurile depuse de partea civilă obținute de la operatorul de telefonie mobilă, datele rezultate în urma examinării traficului telefonic înregistrat pe telefonul părții civile, planșele fotografice și imaginile video surprinse de camerele de supraveghere amplasate în scara blocului inculpatului.

II. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel în termenul legal inculpatul A., astfel cum rezultă din cererea de apel depusă la data de 27.03.2025, hotărârea apelată fiindu-i comunicată acestuia la data de 25.03.2025, potrivit dovezii de comunicare aflată în dosarul primei instanțe, la fila nr. x.

Procedura în fața Înaltei Curți

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți la data de 01.05.2025, fiind repartizată aleatoriu cu prim termen de judecată la data de 21.05.2025, dată la care cauza a fost amânată la solicitarea inculpatului pentru a-și pregăti apărarea, fiind acordat termen la data de 18.06.2025.

Prin cererea formulată la data de 09.05.2025, intimata-parte civilă B. a solicitat judecarea cauzei în lipsă. Referitor la apelul inculpatului, a solicitat respingerea căii de atac declarate de inculpat, apreciind că nu există temeiuri care să justifice reanalizarea hotărârii pronunțate.

La termenul de judecată din data de 18.06.2025, inculpatul a depus la dosarul cauzei motivele de apel formulate în scris. Tot la acest termen, inculpatului i-a fost încuviințată proba cu înscrisuri, constând în materiale publicitare privind oferte de vânzare a unor telefoane similare celui care formează obiectul cauzei.

Tot la acest termen, inculpatul și-a precizat poziția procesuală, în sensul că nu dorește să dea declarație în cauză.

Constatându-se terminată cercetarea judecătorească, s-a acordat cuvântul în dezbateri, cauza rămânând în pronunțare.

Motivele de apel

Prin motivele de apel formulate în scris, inculpatul a solicitat, în temeiul art. 421 pct. 2 C. proc. pen., admiterea apelului, desființarea hotărârii atacate și pronunțarea unei hotărâri legale și temeinicie.

O primă critică a vizat faptul că stabilirea daunelor materiale nu s-a realizat în baza unui înscris autentic, ci în baza unei facturi în fotocopie, care nici măcar nu figurează în opisul dosarului de urmărire penală, eliberată pe numele unei alte persoane decât partea civilă, fără a fi însoțită de o chitanță sau de un extras de cont care să ateste plata efectivă.

Tot cu privire la acest aspect, s-a invocat faptul că la dosarul cauzei nu există niciun element de identificare a telefonului care să concorde cu factura existentă și să demonstreze deținerea telefonului de către partea civilă.

În ceea ce privește vinovăția privind distrugerea telefonului, inculpatul a invocat faptul că nu a intervenit în niciun fel asupra telefonului, în condițiile în care la momentul la care a fost găsit, acesta era grav deteriorat, astfel cum rezultă inclusiv din procesul-verbal întocmit de poliție la momentul predării.

Referitor la declarația martorei D., inculpatul a apreciat că aceasta este părtinitoare, în condițiile relației de prietenie dintre partea civilă și martoră.

Un alt motiv de netemeinicie a vizat imposibilitatea sa de a accesa respectivul telefon, în condițiile în care accesul se realiza biometric (amprentă) sau în baza unui cod. Prin urmare, a solicitat să se aibă în vedere că nu a folosit sau accesat telefonul, respectiv nu a inițiat/primit apeluri și nici nu a transmis date stocate în telefonul părții civile.

Totodată, a solicitat să se aibă în vedere că nu există imagini care să demonstreze prezența sa în benzinăria unde se presupune că partea civilă și-a pierdut telefonul, aspect demonstrat chiar prin depozițiile martorilor, dar și din datele rezultate în urma punerii în executare a mandatului de supraveghere tehnică.

Mai mult, a subliniat faptul că nu există o expertiză tehnică care să confirme că a distrus telefonul părții civile, neexistând legătură de cauzalitate între autor, faptă și prejudiciu, potrivit art. 1357 C. civ. care reglementează condițiile răspunderii civile delictuale.

O altă critică care, în opinia inculpatului, demonstrează nelegalitatea stabilirii daunelor materiale a vizat faptul că modelul telefonului în cauză prezintă probleme tehnice de fabricație ale telefonului E., fapt ce conduce la valoarea scăzută a acestuia, dovadă fiind înscrisurile depuse la dosar. În plus, a solicitat să se aibă în vedere vechimea de 2 ani a telefonului, dar și gradul acestuia de uzură, aspect ce denotă faptul că suma stabilită de instanță nu corespunde realității faptice și conduce la îmbogățirea părții civile fără justă cauză. Cu privire la acest aspect, a arătat că instanța de fond în mod greșit i-a respins toate probele solicitate.

Și în final, inculpatul a invocat faptul că, efectuând cercetări, nu a identificat practică judiciară cu privire la modul de operare imputat, fapt ce demonstrează, în opinia sa, o lipsă de corespondență între fapta concret săvârșită și tipicitatea infracțiunii de însușire a bunului găsit.

III. Analizând legalitatea și temeinicia hotărârii atacate prin prisma criticilor formulate, a actelor dosarului, precum și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 alin. (2) din C. proc. pen., în limitele prevăzute de acest text de lege, Înalta Curte constată că apelul inculpatului este nefondat pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, în stabilirea cadrului procesual și obiectului judecății în apel, Înalta Curte constată că urmare a soluției de disjungere, prezenta cauză vizează strict soluționarea laturii civile a cauzei, latura penală fiind tranșată definitiv prin sentința penală nr. 189/F din data de 09.10.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2023, definitivă prin neapelare, prin care s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului A. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 5 C. pen., ca urmare a împlinirii termenului de prescripție generală a răspunderii penale.

În aceste limite, raportat la fapta ilicită dedusă judecății, chiar dacă aceasta nu mai poate constitui temei al tragerii la răspundere penală, Înalta Curte este chemată să analizeze condițiile privind exercitarea acțiunii civile prevăzute de art. 19 și următoarele din C. proc. pen.

Practic, prin raportare la dispozițiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen., instanța de control judiciar urmează să reanalizeze în apel chestiunea întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită supusă judecății și a întinderii prejudiciului produs prin aceasta.

Tot cu titlu prealabil, se impune a se preciza că în conformitate cu dispozițiile art. 25 alin. (1) și (5) raportat la art. 26 C. proc. pen., instanța este obligată să se pronunțe asupra acțiunii civile în ipoteza constatării intervenirii prescripției răspunderii penale.

Procedând la reexaminarea condițiilor privind exercitarea acțiunii civile, Înalta Curte constată că acțiunea civilă exercitată în cauză de către partea civilă B. respectă condițiile de formă și fond impuse de art. 20 C. proc. pen. și următoarele, fiind formulată în scris și indicându-se natura și întinderea pagubei, precum și motivele, dar și probele pe care aceasta se întemeiază. De asemenea, a fost formulată în termenul prevăzut de art. 20 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, prin declarația din data de 13.09.2021, formulată în cursul urmăririi penale, partea civilă a declarat faptul că se constituie parte civilă în procesul penal cu suma de 3500 de euro reprezentând daune materiale, dintre care 1000 de euro reprezentând contravaloarea telefonului și 2500 de euro daune morale.

Constatând că sunt îndeplinite condițiile de legalitate privind admisibilitatea exercitării acțiunii civile, Înalta Curte urmează să procedeze la reevaluarea temeiniciei acțiunii civile, respectiv îndeplinirea sau nu în cauză a condițiilor privind răspunderea civilă delictuală.

Astfel, Înalta Curte reține că, potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen.: Acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, dar și că, în conformitate cu dispozițiile art. 19 alin. (5) C. proc. pen.: Repararea prejudiciului material și moral se face potrivit dispozițiilor legii civile.

Practic, dincolo de definiția oferită de legiuitor în dispozițiile art. 19 alin. (1) C. proc. pen., în realitate, acțiunea civilă are ca scop repararea daunelor cauzate părții lezate prin infracțiune (Ion Tanoviceanu, Tratat de Drept și Procedură penală, vol. IV, ed a 2-a, Editura Curierul Judiciar, 1912, p.107).

Având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 19 alin. (5) C. proc. pen., repararea prejudiciului material și moral se realizează în conformitate cu dispozițiile legii civile, Înalta Curte reține că acțiunea civilă exercitată în procesul penal este fondată și impune obligarea la plata de despăgubiri atunci când sunt îndeplinite cumulativ condițiile reglementate în art. 1349 și următoarele C. civ.

Astfel, dispozițiile art. 1349-1350 C. civ. obligă orice persoană să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, în caz contrar, răspunzând de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.

Practic, persoana care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligată să îl repare, concluzie statuată în dispozițiile art. 1357 C. civ.

Raportându-se la aceste dispoziții din legea civilă și la faptul că acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal are ca temei fapta ilicită, instanța de apel reține că repararea daunelor cauzate persoanei vătămate prin infracțiune și angajarea răspunderii civile delictuale intervin atunci când există o faptă ilicită care să fi cauzat un prejudiciu material sau moral, să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul produs, prejudiciul să fie unul cert și să nu fi fost reparat și să existe vinovăția autorului faptei ilicite.

În ceea ce privește existența faptei ilicite, Înalta Curte constată că această chestiune nu a fost tranșată prin soluția de încetare a procesului penal dispusă prin sentința care a soluționat acțiunea penală.

Prin urmare, se impune a se analiza de către instanța de apel dacă acțiunea imputată inculpatului, astfel cum a fost reținută prin rechizitoriu, constând în aceea că după ce a intrat în posesia telefonului mobil aparținând părții civile B., a dispus de acesta ca fiind al său, prin distrugere, poate fi considerată o faptă ilicită în sensul legii civile, de natură a antrena răspunderea civilă delictuală a inculpatului.

Prealabil, cum și anterior s-a precizat, față de dispozițiile art. 25 alin. (5) C. proc. pen., este necesar a se preciza că exercitarea dreptului la acțiune pentru repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită nu este condiționată de pronunțarea unei hotărâri de condamnare.

În acest sens, a statuat și Înalta Curte de Casație și Justiție care, printr-o decizie de speță, respectiv prin Decizia nr. 1602/12.10.2023 a secției I Civile, a statuat că promovarea acțiunii în răspundere civilă delictuală nu depinde de stabilirea, pe cale judecătorească, a caracterului penal al faptei care a cauzat prejudiciul, întrucât fapta ilicită cauzatoare de prejudiciu poate constitui temei al angajării răspunderii civile delictuale și în situația în care nu ar fi infracțiune sau, dacă ar fi prevăzută de lege penală, nu ar fi sancționată penal (situația în care ar fi pronunțată o soluție de achitare sau de încetare a procesului penal).

Și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului este constantă în această direcție, în Cauza Diacenco împotriva României, Cererea nr. 124/04, reținându-se că deși achitarea de răspunderea penală trebuie menținută în cadrul acțiunii în despăgubire, aceasta nu ar trebui să împiedice stabilirea răspunderii civile pentru plata unei despăgubiri ca urmare a acelorași fapte în baza unei sarcini a probei mai puțin restrictive.

Într-o altă cauză s-a stabilit că soluționarea acțiunii civile de către instanța penală nu încalcă per se dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Perez contra Franței, Cererea nr. 47287/99).

Așadar, deși a ieșit din sfera de aplicare a răspunderii penale prin pronunțarea unei soluții de încetare a procesului penal, acest aspect nu impietează asupra stabilirii răspunderii civile delictuale, iar stabilirea sau nu a acesteia nu reprezintă o încălcare a prezumției de nevinovăție de care inculpatul se bucură.

În acest sens, Înalta Curte reține că din coroborarea dispozițiilor art. 19 și următoarele din C. proc. pen. rezultă că instanța penală care soluționează acțiunea civilă subsecvent unei soluții definitive de achitare sau de încetare a procesului penal, nu este ținută de statuările făcute în aceste limite sub aspectul existenței prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.

Procedând la examinarea existenței faptei ilicite, instanța supremă arată că aceasta reprezintă izvorul acțiunii civile și, astfel cum a reținut și prima instanță, orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane, dă dreptul la dezdăunare

Înalta Curte, analizând materialul probator aflat la dosarul cauzei, în acord cu prima instanță, apreciază că există faptă ilicită în sensul legii civile, aceasta constând în distrugerea de către inculpat a telefonului mobil E. aparținând părții civile B., după ce, în prealabil, inculpatul a intrat în posesia lui ca urmare a pierderii de către partea civilă și a dispus de el ca și cum ar fi fost al său. Urmare a acestei acțiuni de distrugere realizată de inculpat, telefonul mobil a devenit total nefuncțional, partea civilă fiind privată de proprietatea și folosința acestuia.

Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel are în vedere declarațiile părții civile, inculpatului și ale martorei D., înscrisurile de la dosarul cauzei, planșele fotografice, procesele-verbale de vizionare a imaginilor surprinse de camerele de supraveghere, analiza traficului telefonic înregistrat în perioada comiterii faptei, procesul-verbal de predare a telefonului mobil către organele judiciare, precum și procesul-verbal de localizare a releelor de telecomunicații.

Aceste probe se coroborează și conduc la convingerea instanței, dincolo de orice îndoială rezonabilă, cu privire la existența faptei ilicite comise de inculpat.

Practic, cele susținute de persoana vătămată prin plângerea formulată privind acțiunea inculpatului de a-și însuși telefonul mobil ce nu-i aparținea sunt susținute de probele administrate, apărările inculpatului fiind nefondate, necoroborându-se cu niciun alt mijloc de probă.

În acest sens, în esență, instanța de apel reține că la data de 01.08.2021, partea civilă și-a pierdut/uitat telefonul într-o stație PECO situată pe autostrada A2 București-Constanța, aspecte ce rezultă din declarația părții civile care se coroborează cu declarațiile martorei D., aceasta fiind persoana care a însoțit persoana vătămată pe parcursul deplasării dinspre Constanța spre București.

Localizarea telefonului în raza benzinăriei indicate sunt confirmate de înscrisurile depuse privind analiza traficului telefonic .

Ulterior, în apropierea Bucureștiului, partea civilă a sesizat lipsa telefonului și efectuând mai multe apeluri la propriul număr de telefon, a constat inițial că este închis, apoi deschis, ca apoi să constate că din nou este închis. Aceste aspecte sunt confirmate de listingul apelurilor către numărul utilizat de partea civilă .

Un alt aspect confirmat de listingul menționat anterior constă în aceea că în perioada ulterioară pierderii, telefonul părții civile (nr. telefon x) a folosit relee din zona unde locuiește inculpatul A. (str. x - str. x - Șos. Colentina.), relee folosite inclusiv de telefonul personal al inculpatului (x). Astfel, se constată că în perioada vizată, respectiv 02-05.08.2021, telefonul părții civile era funcțional, fiind folosit de către o altă persoană într-un perimetru unde se află și domiciliul inculpatului (str. x).

La data de 06.09.2021, partea civilă, ajutată de martora D., a efectuat demersuri pentru a-și recupera telefonul și, folosind aplicația Find my phone, a observat prezența telefonului în str. x, acolo unde este situată și locuința inculpatului, aspecte ce se coroborează cu declarațiile celor două, analiza traficului de date, precum și cu planșele foto de la dosar .

Deplasându-se la adresa indicată și folosind în continuare aplicația anterior menționată, respectiv funcția Ring, acestea au sesizat prezența telefonului la etajul 9, respectiv la ap. 27 (locuința inculpatului), însă sunând la ușa apartamentului nu a răspuns nimeni. Aceste aspecte sunt confirmate de declarația martorei F., vecina inculpatului .

Ulterior, inculpatul a deschis ușa, însă a negat deținerea telefonului, fapt ce a condus la sesizarea organelor de poliție de către partea civilă, acestea deplasându-se la fața locului, însă, din nou, inculpatul a negat aspectele sesizate.

În seara zilei următoare, 07.08.2021, aplicația folosită de partea civilă a indicat telefonul în Parcul Casa Albă din Sectorul 1, după care telefonul a figurat ca fiind închis și nefuncțional, întrucât nu a mai fost sesizat de aplicația folosită de partea civilă. Procesul-verbal de vizionare a imaginilor înregistrate de camerele de supraveghere de la blocul inculpatului, confirmă faptul că în acea seară inculpatul a părăsit blocul unde locuiește, deplasarea (itinerariul și intervalul orar), acestuia fiind similară celei indicate în aplicația Fiind my phone, folosită de partea civilă.

Urmare a înregistrării plângerii persoanei vătămate, un polițist s-a deplasat la locuința inculpatului, aducându-i la cunoștință sesizarea persoanei vătămate, dar și termenul prevăzut de art. 243 C. pen.

Ulterior, la 10.08.2021, inculpatul s-a prezentat la organele de poliție din cadrul secției 7 Poliție, unde anterior a fost înregistrată sesizarea persoanei vătămate, și a declarat faptul că a găsit un telefon mobil în zona Herăstrău din București, același telefon reclamat ca fiind pierdut de persoana vătămată, însă în stare de nefuncționare, prezentând urme de distrugere.

Această conduită susținută de inculpat nu este confirmată de probele de la dosar, aplicația anterior precizată neindicând niciun moment prezența telefonului în zona indicată de inculpat.

Astfel, în raport cu circumstanțele situației de fapt, Înalta Curte apreciază că este exclusă orice coincidență, acțiunea inculpatului de predare a telefonului având loc doar după ce toate indiciile au conturat prezența telefonului și deținerea acestuia de către inculpat și numai după ce acesta a fost încunoștințat de către partea civilă cu privire la sesizarea organelor de poliție, și numai după ce acestea din urmă l-au notificat cu privire la consecințele depășirii termenului de 10 zile prevăzut de art. 243 C. pen.

Prin urmare, existența faptei ilicite este demonstrată dincolo de orice dubiu rezonabil, probele administrate fiind elocvente sub acest aspect, reținând că inculpatul a deținut în stare funcțională telefonul părții civile după momentul pierderii acestuia

De asemenea, este demonstrat inclusiv prejudiciul produs prin fapta inculpatului de a-și însuși telefonul părții civile și de a dispune de acesta ca fiind al său, prin distrugere, precum și legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și paguba produsă. Astfel, prin fapta săvârșită de inculpat s-a produs distrugerea telefonului aparținând părții civile, prejudiciul fiind din acest punct de vedere unul cert, partea civilă fiind în imposibilitate de a folosi telefonul în starea în care acesta a fost predat de către inculpat.

În ceea ce privește vinovăția cu care a acționat inculpatul, Înalta Curte constată că aceasta a fost una directă, inculpatul prevăzând și urmărind că prin fapta sa se produce prejudicierea părții civile, respectiv aducerea telefonului în stare de neîntrebuințare, acțiunea sa fiind calificată tocmai prin scopul de a scăpa de răspunderea penală.

Cu privire la legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat, Înalta Curte are în vedere tocmai această rațiune pentru care inculpatul a acționat.

Astfel, existând temerea de a fi tras la răspundere penală pentru infracțiunea de însușire a bunului găsit prevăzută de art. 243 alin. (1) C. pen., în condițiile în care fusese atenționat de către partea civilă și notificat de către poliție cu privire la termenul în care are posibilitatea de a preda telefonul intrat în posesia sa în mod nelegal, inculpatul, dorind să scape de eventuale consecințe juridice a dispus de acel telefon prin distrugere tocmai pentru a da o aparență de legalitate acțiunilor sale.

Însă, contrar celor intenționate, prin această modalitate de acțiune inculpatul nu numai că nu a salvat aparențele conduitei afișate, ci, din contră, a întărit convingerea acțiunii sale ilicite.

Referitor la cuantumul prejudiciului cauzat, Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect l-a obligat pe inculpat la plata sumei de 4534,35 RON, reprezentând contravaloarea telefonului mobil E., distrus prin acțiunea ilicită, având în vedere înscrisul doveditor privind achiziționarea telefonului, respectiv factura având seria x nr. x/24.06.2019 eliberată pe numele G., bunul achiziționat înlocuind telefonul inițial.

De asemenea, instanța de apel constată că telefonul în cauză se afla în detenția și folosința legală a părții civile, acesta fiind primit cadou de la prieteni, astfel cum rezultă din declarațiile părții civile și ale martorei D..

În consecință, urmare a analizării cerințelor impuse de legea civilă, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, impunându-se obligarea inculpatului la repararea daunelor materiale cauzate părții civile B..

Criticile formulate de inculpat prin motivele de apel sunt nefondate.

Punctual, este neîntemeiată critica vizând faptul că stabilirea daunelor materiale nu s-a realizat în baza unui înscris autentic, ci în baza unei facturi în fotocopie eliberată pe numele unei alte persoane decât partea civilă, fără a fi însoțită de o chitanță sau de un extras de cont care să ateste plata efectivă.

Prealabil, Înalta Curte reține că dreptul de proprietate asupra telefonului mobil, ce formează obiectul prezentei cauze, nu a fost dobândit de către partea civilă prin achiziție directă.

După cum rezultă din declarațiile părții civile coroborate cu cele ale martorei D., necontrazise de alte probe aflate la dosarul cauzei, telefonul a cărui contravaloare se solicită îi aparținea, dreptul de proprietate fiind dobândit de către partea civilă urmare a unei donații de la prieteni cu ocazia zilei sale de naștere.

Prin urmare, dovada achiziției telefonului, inclusiv a dreptului de proprietate, nu se putea realiza prin prezentarea unei facturi/chitanțe/bon emise/emis pe numele părții civile.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că factura seria x nr. x/24.06.2019 eliberată pe numele unei alte persoane, respectiv pe numele numitului G., nu prezintă relevanță din punct de vedere al dreptului de proprietate, aceasta fiind avută în vedere exclusiv din perspectiva stabilirii cuantumului prejudiciului produs în cauză, respectiv contravaloarea telefonului distrus ca urmare a faptei ilicite.

Astfel, factura respectivă, deși în copie și pe numele altei persoane, probează valoarea, din perspectiva costului de achiziție, a unui telefon similar, cu aceleași caracteristici, ca cel al părții civile, la momentul anului 2019, când se arată că telefonul a ajuns în posesia părții civile.

Prin urmare, nu prezintă relevanță titularul înscris în factura contestată de inculpat, ci dacă aceasta vizează un produs achiziționat în aceeași perioadă de referință (anul 2019) și similar (cu aceleași specificații tehnice) celui ce formează obiectul cauzei.

Cum telefonul a cărui contravaloare este unul similar cu cel înscris în factura precizată supra, atât din perspectiva caracteristicilor tehnice, cât și din perspectiva perioadei de achiziționare, Înalta Curte reține că nu se poate susține că înscrisul respectiv, adică factura seria x nr. x/24.06.2019, nu are legătură cu obiectul cauzei.

Cât privește faptul că aceasta nu figurează în opisul dosarului de urmărire penală, critica este nefondată.

Pe de o parte, contrar celor susținute de inculpat, factura în cauză apare menționată în opisul dosarului de urmărire penală nr. 574/P/2021, respectiv vol. II, respectiv la pct. 6, filele x (numerotare colț dreapta jos), unde sunt menționate înscrisurile depuse de partea civilă în susținerea plângerii formulate.

Pe de altă parte, chiar și în condițiile în care nu ar fi fost menționată în opisul dosarului de urmărire penală, acest aspect nu ar prezenta relevanță din perspectiva legalității și temeiniciei probei cât timp factura respectivă se află la dosarul cauzei,

Tot cu privire la acest aspect, s-a invocat faptul că la dosarul cauzei nu există niciun element de identificare a telefonului care să concorde cu factura existentă și să demonstreze deținerea telefonului de către partea civilă.

Astfel cum s-a precizat anterior, deținerea și folosința telefonului de către partea civilă nu s-au realizat în baza unui act de proprietate, respectiv în baza unui contract de vânzare-cumpărare, ci în baza unui act de donație, acceptată de partea civilă.

Față de acest aspect, Înalta Curte reiterează faptul că factura respectivă nu a fost depusă în scopul atestării dreptului de proprietate, ci în dovedirea cuantumului prejudiciului cauzat prin acțiunea ilicită, respectiv a prețului de achiziție al telefonului.

Prin urmare, din perspectiva obiectului probațiunii, respectiv al scopului urmărit prin administrarea acestei probe, Înalta Curte apreciază că nu prezintă relevanță lipsa unei concordanțe între datele de identificare a telefonului ce formează obiectul cauzei și datele menționate în factura depusă la dosar, în condițiile în care produsul menționat în factură are caracteristici similare cu cele ale telefonului deținut de partea civilă, iar repararea prejudiciului poate fi realizată prin echivalent.

În plus, referitor la dovedirea prejudiciului, ar fi nerezonabilă să se pretindă părții civile să preconstituie sau să păstreze probe în legătură cu modalitatea de dobândire sau valoarea telefonului pierdut, anticipând practic evenimentul care a condus la distrugerea telefonului deținut de partea civilă.

Este nefondată și critica vizând lipsa de vinovăție în distrugerea telefonului mobil.

Deși inculpatul contestă faptul că a dispus de telefonul părții civile ca fiind al său, prin distrugere, probele administrate și redate anterior relevă faptul că inculpatul se face responsabil de acțiunea ilicită care a provocat prejudiciul părții civile, motivația privind acțiunea de distrugere fiind expusă anterior.

Nu se poate susține că declarațiile martorei D., chiar în condițiile existenței unei relații de prietenie cu partea civilă, au fost părtinitoare, făcute cu intenția de a favoriza, cât timp acestea se coroborează cu restul probelor administrate, susținerile sale fiind confirmate de probele tehnice administrate în cauză (analiza traficului telefonic înregistrat la data faptei, procesele-verbale de localizare a unor relee de comunicații, imaginile video surprinse de camerele de supraveghere instalate pe blocul de locuințe unde domiciliază inculpatul, imaginile surprinse de planșele foto vizând localizarea telefonului părții civile prin folosirea aplicației Fiind my Phone etc.).

Referitor la imposibilitatea de a accesa respectivul telefon, în condițiile în care accesul se realiza biometric (prin amprentă) sau în baza unui cod, Înalta Curte constată că această critică excedează obiectului cauzei, inculpatului neimputându-i-se accesul ilegal la sistemul informatic reprezentat de telefonul părții civile.

În ceea ce privește faptul că nu există imagini care să demonstreze prezența sa în benzinăria unde se presupune că partea civilă și-a pierdut telefonul, Înalta Curte constată că acest aspect este nerelevant, în condițiile în care inculpatului nu i se impută în concret faptul că și-ar fi însușit telefonul din benzinăria unde se presupune că partea civilă l-a pierdut.

Este neîntemeiată și critica vizând inexistența unei expertize tehnice care să confirme distrugerea telefonului părții civile, în condițiile în care acest procedeu probatoriu nu putea avea ca scop, în speță, stabilirea faptului material al distrugerii bunului.

Astfel, Înalta Curte, pe de o parte, reamintește că singura care poate hotărî asupra învinuirii aduse unui inculpat, în cazul de față asupra răspunderii civile, este doar instanța de judecată, acest proces realizându-se motivat, cu trimitere la toate probele administrate.

În ceea ce privește dispunerea unei expertize, opinia unui expert poate fi solicitată de organele judiciare, însă doar în condițiile art. 172 alin. (1) C. proc. pen., când pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte sau împrejurări este necesară opinia de specialitate a unui expert. Prin urmare, raportat la dispozițiile art. 396-397 coroborate cu art. 26 alin. (3) și art. 172 C. proc. pen., expertul nu este chemat să stabilească vinovăția unei persoane, ci să lămurească din perspectiva obiectivelor propuse, faptele și împrejurările supuse evaluării, hotărârea privind faptele deduse judecății aparținând instanței de judecată care nu este ținută în luarea hotărârii de opinia expertului.

Pe de altă parte, în cauză, aspectele privind mecanismul și împrejurările în care s-a produs distrugerea telefonului sunt nerelevante, importanță prezentând doar chestiunea dacă inculpatul se face răspunzător de acțiunea prin care s-a cauzat prejudiciul în dauna părții civile, respectiv dacă sunt îndeplinite sau nu condițiile privind răspunderea civilă delictuală.

Or, astfel cum anterior s-a arătat, probele administrate sunt suficiente și fac dovada responsabilității inculpatului în ceea ce privește distrugerea telefonului părții civile.

Referitor la faptul că modelul de telefon ce formează obiectul cauzei prezintă probleme tehnice de fabricație, fapt ce conduce la o valoare scăzută a acestuia, instanța de apel apreciază că aceste alegații sunt păreri subiective fără suport probator, înscrisurile depuse de inculpat nefăcând dovada unei astfel de supoziții.

Chiar și în condițiile existenței unor astfel de eventuale defecțiuni, la dosarul cauzei nu există nicio probă care să ateste erori de funcționare sau vicii ascunse prezentate de telefonul părții civile anterior momentului comiterii acțiunii ilicite.

Referitor la vechimea telefonului și gradul acestuia de uzură, Înalta Curte are în vedere că inculpatul nu a făcut dovada faptului că, anterior, telefonul părții civile prezenta un grad de uzură extrem care să-i reducă considerabil valoarea.

Ofertele privind vânzarea unor modele identice de telefoane cu cel anterior deținut de partea civilă, depuse de inculpat la dosarul cauzei, nu pot fi avute în vedere la soluționarea acesteia având în vedere că prejudiciul se impune a fi stabilit raportat la perioada comiterii faptei ilicite, respectiv august 2021. Or, ofertele solicitate a fi avute în vedere vizează o perioadă cu mult ulterioară, respectiv iunie 2025.

Astfel, potrivit art. 1386 alin. (2) din C. civ., la stabilirea despăgubirii se va avea în vedere, dacă prin lege nu se prevede altfel, data producerii prejudiciului.

Prin urmare, contravaloarea telefonului ce formează obiectul cauzei este necesar a fi stabilită la momentul acțiunii ilicite, respectiv august 2021. Or, raportat la aceste considerente, respectiv la perioada când a fost săvârșită fapta care impune atragerea răspunderii civile delictuale, Înalta Curte constată că telefonul părții civile, E., era unul de ultimă generație, motiv pentru care repararea prin echivalent trebuie să aibă în vedere această evaluare, astfel încât să asigure o veritabilă dezdăunare, iar nu una iluzorie afectată de trecerea timpului.

Și în fine, nu prezintă relevanță faptul că inculpatul nu a identificat jurisprudență cu privire la fapta producătoare de prejudiciu și modul de operare imputat.

Față de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea atacată este legală și temeinică, impunându-se respingerea apelului, ca nefondat, potrivit art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va fi obligat apelantul-inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 46/F din data de 19 martie 2025 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2024.

Obligă apelantul-inculpat la plata sumei de 300 de RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 29 septembrie 2025.