ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 martie 2025

Deliberând asupra recursului în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din data de 11 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, constată următoarele:

Prin sentinta penală nr. 911/2023 pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul cu nr. x/2021 în baza art. 396 alin. (1) și (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A., la:

- 1 an și 6 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune, faptă prev. de art. 244 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. (faptă săvârșită în luna mai 2019);

- 9 luni închisoare pentru comiterea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prev. de art. 322 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 44 alin. (1) C. pen. (faptă săvârșită în luna mai 2019);

A fost descontopită pedeapsa rezultantă aplicată prin sentința penală nr. 2816 din 03.12.2020, pronunțată în dosarul nr. x/2019 de Judecătoria Giurgiu, definitivă prin neapelare la data de 04.01.2021, în pedepsele componente, după cum urmează:

- 2 ani închisoare, pedeapsa complementară constând în interzicerea pe o durată de 2 ani după rămânerea definitivă a hotărârii, a exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice) și art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) și pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată (4 acte materiale), prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. (acte materiale din 08.03.2017, 17.03.2017, 17.03.2017 și 20.03.2017);

- 2 ani închisoare, pedeapsa complementară constând în interzicerea pe o durată de 3 ani după rămânerea definitivă a hotărârii, a exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice) și art. 66 alin. (1) lit. b) C. pen. (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat) și pedeapsa accesorie constând în interzicerea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen., pentru comiterea infracțiunii de falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată, în formă continuată (4 acte materiale), prev. de art. 311 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen., (acte materiale din 08.03.2017, 17.03.2017, 17.03.2017 și 20.03.2017);

- 1 an închisoare și pedeapsa accesorie constând în interzicerea exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) din C. pen. din 1969, pentru comiterea infracțiunii de delapidare în formă continuată (10 acte materiale), prev. de art. 215

1

alin. (1) din C. pen. din 1969, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 (faptă comisă în perioada 10.10.2008 - 12.01.2009), la care a fost condamnat prin sentința penală nr. 565 din 06.10.2016, pronunțată în dosarul nr. x/2021 de Judecătoria Sectorului 2 București, definitivă prin decizia penală nr. 167/A din 07.02.2018 a Curții de Apel București.

În temeiul art. 44 alin. (2) C. pen. și art. 38 alin. (1) C. pen. raportat la art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen.,au fost contopite pedepsele de mai sus în pedeapsa cea mai grea de 2 ani închisoare, la care adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedeapse stabilite (respectiv 1 an și 9 luni închisoare), urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 3 ani și 9 luni închisoare.

În baza art. 45 alin. (1) și (3) lit. a) C. pen., s-a interzis inculpatului cu titlu de pedeapsă complementară pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei principale, exercitarea drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a) (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice) lit. b) (dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat).

În baza art. 45 alin. (4) C. pen., s-a dedus partea din pedeapsa complementară executată de la data 04.01.2021 până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri.

În baza art. 45 alin. (1) și (5) C. pen., s-a interzis cu titlu de pedeapsă accesorie drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) C. pen.

În baza art. 40 alin. (3) C. pen., s-a dedus perioada reținerii și arestului preventiv, dispuse în cadrul dosarului nr. x/2019 al Judecătoriei Giurgiu, de la data de 21.03.2017 până la data de 14.04.2017 inclusiv.

În baza art. 396 alin. (1) și (6) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. g) C. proc. pen., s-a dispus încetarea procesului penal având ca obiect săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, faptă prev. de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen., de către inculpatul A., ca urmare a împăcării cu persoana vătămată B..

În temeiul art. 19, 20, 25 alin. (1), art. 84 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 397 alin. (1) C. proc. pen., coroborate cu art. 1357 C. civ.:

- a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de partea civilă C., prin sucursala C. - Sucursala București;

- a fost respinsă ca inadmisibilă acțiunea civilă formulată de S.C. D. S.A. (actuală E.);

- a fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată de partea civilă F..

În temeiul art. 19, 20, 84 alin. (1) C. proc. pen., rap. la art. 159 alin. (2), (3) C. pen. și art. 397 alin. (1) C. proc. pen., s-a constat stinsă acțiunea civilă formulată în cauză de partea civilă B., prin împăcare.

În baza art. 397 alin. (3) C. proc. pen.., cu referire la art. 256 C. proc. pen.., raportat la 25 alin. (1) și (3) C. proc. pen.., s-a dispus restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunilor prin desființarea totală a următoarelor înscrisuri:

- cererea de credit nr. x din 17.05.2019, aflată în copie la filele nr. x - 251 din dosarul de urmărire penală;

- contractul de credit nr. x din 17.05.2019, aflat în copie la filele nr. x - 287 din dosarul de urmărire penală;

- certificatul de asigurare TBICL nr. x, aflat în copie la filele nr. x - 310 din dosarul de urmărire penală.

În baza art. 276 alin. (1) C. proc. pen., s-a luat act de faptul că părțile nu au solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței penale nr. 911/2023 pronunțată de Judecătoria Focșani în dosarul cu nr. x/2021, în termen legal, a declarat apel inculpatul A..

Prin decizia penală nr. 441 din 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., s-a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 911/21.09.2023 a Judecătoriei Focșani.

Decizia penală nr. 441 din 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, a fost comunicată astfel: Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Galați și către inculpatul A. la data de 11.04.2024.

Împotriva deciziei penale nr. 441 din 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori a declarat recurs în casație inculpatul A. la data de 11 aprilie 2024.

Cererea de recurs în casație a fost comunicată către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Galați la data de 28.10.2024 .

Dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 iunie 2024.

Prin referat, judecătorul de filtru a dispus întocmirea raportului de către magistratul asistent desemnat în cauză, în vederea discutării admisibilității cererii, în procedura prevăzută de art. 440 din C. proc. pen., la data de 8 noiembrie 2024

Ulterior, prin încheierile din 08 octombrie 2024 și 05 noiembrie 2024, constatându-se că, în cauză nu au fost îndeplinite dispozițiile art. 439 C. proc. pen., s-a dispus amânarea cauzei pentru întocmirea raportului de către magistratul asistent.

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul A. a invocat cazul de recurs în casație prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., și a solicitat în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. coroborat cu art. 436 alin. (1)lit. b) C. proc. pen. prin raportare la art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 23 alin. (11) și ale art. 124 alin. (1) din Constituția României, prevederile art. 5 paragraful 1 lit. a), art. 6, 13 și 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale cat și considerentelor Deciziei 233/2021 a Curții Constituționale a României, casarea deciziei Curții de Apel Galați și trimiterea cauzei spre rejudecare

În susținerea motivelor de recurs în casație, a arătat că decizia din apel nu conține o motivare, după cum nu conține descrierea faptei realizată de către instanța de control și nici achiesarea la descrierea faptei realizată de către instanța de fond.

A precizat că instanța de apel nu a analizat existența faptei de natura penală sau daca descrierea acesteia este informă sau nu, în condițiile în care infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în falsificarea efectivă a semnăturii și nu în înaintarea informatică a unor date, iar infracțiunea de înșelăciune trebuie sa vizeze rezoluția infracțională stabilită la momentul interacțiunii dintre făptuitor și partea vătămată și nu pur și simplu încasarea unei sume de bani pentru un serviciu, fără a fi restituită suma de bani.

Astfel, recurentul inculpat a criticat reluarea identică a descrierii faptelor din rechizitoriu fără absolut nicio raportare concretă la modalitatea în care au fost săvârșite actele materiale, precum și faptul ca nu a existat nicio analiză a întrunirii elementelor de tipicitate (inclusiv prin raportare la probatoriu) de către niciuna dintre instanțe, nefiind analizată rezoluția infracțională a inculpatului și în ce constă aceasta, cel puțin pentru a verifica daca nu se pune problema unui litigiu de natură civilă și nu penală, întrucât ceea ce diferențiază natura civilă a litigiului de cea penală este tocmai momentul la care se formează rezoluția inculpatului cu unicul scop de a realiza un folos material prin intermediul prezentării ca adevărate a unei fapte mincinoase.

Or, în opinia recurentului inculpat, s-a probat în afara oricărui dubiu că se ocupa cu vânzarea de mașini, iar partea civilă G. S.A. avea chiar un contract încheiat cu acesta. Instanța de fond chiar a reținut că penalitățile solicitate de către IFN au natură contractuală, or, dacă accesoriile au natură contractuală atunci principalul nu poate avea decât natură contractuală.

De asemenea, relevant este și faptul că, motivarea instanței de apel este practic inexistenta, iar motivarea efectiva a instanței de fond debutează la pagina 4 a sentinței, prin reluarea ad litteram a situației de fapt reținute în rechizitoriu.

Acuzația reținută de instanța de fond este exact aceeași ca și în rechizitoriu, în pofida faptului ca instanța de fond a respins proba cu expertiză grafoscopică, care avea menirea de a releva dacă actele au fost semnate în fals sau nu.

Mai mult, recurentul a susținut că nu a semnat în fals niciun document, iar respingerea probei cu expertiza tehnică de specialitate dovedește lipsa de imparțialitate a ambelor instanțe de judecată, în condițiile în care se reține că inculpatul a falsificat semnătura numitei F..

În consecință, s-a susținut că fapta inculpatului care "- în calitate de reprezentant al S.C. H., în baza unui protocol cu clauză de mandat cu D. S.A. (actuală E.) (protocol parteneriat comercial 110836/11.02.2019), prin atribuirea frauduloasă a identității numitei F., a încheiat în fals contractul de credit;" - nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat a opinat că stabilirea situației de fapt de către instanțele de judecată implică o minimă analiză a cauzei, în caz contrar situația de fapt ajungând să fie stabilită de acuzare care stabilește și condamnarea, puterea judecătorească având în final unicul rol de a stabili pedeapsa finală.

În acest sens, a apreciat că este încălcat inclusiv art. 1 din Constituție prin aceea că separația puterii executive de cea judecătorească ajunge sa îndeplinească un rol formal, în contextul lipsei motivării și analizării situației de fapt de către instanțele de judecată, condamnarea fiind stabilită prin descrierea faptei de către acuzare.

Prealabil, în raport cu prevederile art. 440 din C. proc. pen., Înalta Curte a reținut că cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 437 alin. (1) din C. proc. pen., în cuprinsul acesteia fiind menționat numele și prenumele inculpatului - A., hotărârea care se atacă - decizia penală nr. 441 din 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, și semnătura apărătorului inculpatului care a exercitat calea de atac, avocat I. cu delegație avocațială, precum și indicarea cazului de recurs în casație pe care se întemeiază - art. 438 pct. 7 din C. proc. pen. cu motivarea acestuia.

Înalta Curte a apreciat că motivele expuse în cererea formulată, în sensul că a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, se circumscriu în conținutul cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin urmare, s-a constatat că cererea de recurs în casație este formulată în termenul prevăzut de lege și îndeplinește condițiile de formă prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., iar motivele expuse de către inculpatul A. se circumscriu în conținutul cazului de recurs în casație invocat, respectiv art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2024, în baza art. 440 alin. (4) din C. proc. pen., s-a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021. S-a trimis cauza, în vederea judecării recursului în casație și s-a fixat termen de judecată în ședință publică la data de 21 ianuarie 2025.

Examinând recursul în casație declarat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din 11.04.2024, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021, în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat, ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 din C. proc. pen., în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar, conform art. 447 din C. proc. pen., pe această cale instanța examinează exclusiv legalitatea deciziei recurate.

Se constată, astfel, că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin care sunt supuse verificării hotărâri definitive care au intrat în autoritatea de lucru judecat, însă, numai în cazuri anume prevăzute de lege și exclusiv pentru motive de nelegalitate, strict circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.. Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de fond și/sau apel intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii Înaltei Curți învestită cu judecarea recursului în casație, fiind obligatoriu ca motivele de casare prevăzute limitativ de lege și invocate de recurent să se raporteze exclusiv la situația factuală și elementele care au circumstanțiat activitatea imputată astfel cum au fost stabilite prin hotărârea atacată, în baza analizei mijloacelor de probă administrate în dosar.

Cu alte cuvinte, recursul în casație nu presupune examinarea unei cauze sub toate aspectele, ci doar controlul legalității hotărârii atacate, respectiv al concordanței acesteia cu regulile de drept aplicabile, însă exclusiv din perspectiva motivelor prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., având, așadar, ca scop exclusiv sancționarea deciziilor neconforme cu legea materială și procesuală și nicidecum judecarea propriu-zisă a procesului penal prin reaprecierea faptelor și a vinovăției persoanei condamnate/achitate.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi examinată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să poată fi invocate și, corespunzător, să poată fi analizate de către Înalta Curte de Casație și Justiție orice încălcări ale legii, ci numai cele pe care legiuitorul le-a apreciat ca fiind importante.

Aceste considerații sunt valabile și cu privire la cazul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării "dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

Cu privire la sfera de incidență a acestui motiv de recurs, Înalta Curte, având în vedere definiția legală a infracțiunii, așa cum este redată în cuprinsul art. 15 alin. (1) din C. pen., precum și modul de reglementare, în textul art. 16 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., a cazurilor care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea în continuare a acțiunii penale, reține că, prin prisma acestuia, instanța de casație verifică dacă faptele, astfel cum au fost reținute în decizia atacată, corespund, din punct de vedere obiectiv, tiparului de incriminare ori întrunesc, sub aspectul laturii obiective, elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, se observă că trăsătura esențială a prevederii faptei de legea penală este enumerată în art. 15 alin. (1) din C. pen. distinct de aceea ca fapta să fie comisă cu vinovăție, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, împrejurare din care reiese că, prin sintagma "faptă prevăzută de legea penală", se înțelege orice act de conduită (acțiune sau inacțiune) sau manifestare de voință exteriorizată care determină o modificare în realitatea obiectivă, neconvenabilă ordinii sociale și, ca atare, incriminată în norma penală.

Pe de altă parte, dată fiind natura juridică a recursului în casație, de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, dar și faptul că existența unei cauze justificative sau de neimputabilitate, precum și lipsa vinovăției prevăzute de lege constituie alte situații în care punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale sunt împiedicate, prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. b) teza a II-a și lit. d) din C. proc. pen., diferite de aceea a neprevederii faptei în legea penală, reglementată de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., rezultă fără putință de tăgadă că, în concepția legiuitorului, înțelesul sintagmei folosite de acest din urmă text de lege nu poate fi decât acela la care se referă cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., caz care exclude, astfel, orice analiză în legătură cu întrunirea condițiilor de tipicitate subiectivă a infracțiunii.

Ca atare, expresia "faptă care nu este prevăzută de legea penală" vizează atât lipsa incriminării (neprevederea faptei ca infracțiune sau lipsa de tipicitate a faptei în sensul că nu corespunde modelului abstract de incriminare, fiind incident alt tip de răspundere, după caz, civilă, contravențională, materială sau disciplinară), cât și situația în care nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii, altele decât cele referitoare la "vinovăția prevăzută de lege".

Deopotrivă, având în vedere natura recursului în casație de cale extraordinară de atac exclusiv de drept, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., se pot analiza și aspectele privind neîntrunirea condițiilor cerute de lege subiectului activ, în acele cazuri în care, pentru existența infracțiunii, legiuitorul prevede o cerință suplimentară, și anume ca autorul faptei să fie unul calificat, de vreme ce în lipsa calității speciale a acestuia fapta concret săvârșită nu s-ar mai suprapune peste descrierea din norma de incriminare (în acest sens sunt și deciziile penale nr. 224/RC din 02 octombrie 2014, nr. 64/RC din 16 februarie 2015, nr. 140/RC din 21 aprilie 2016, nr. 138/RC din 28 martie 2017, nr. 304/RC din 27 septembrie 2018 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

În speță, așa cum s-a arătat anterior, recurentul inculpat A. a invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării atunci când "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În aceste coordonate de principiu, Înalta Curte notează că starea de fapt reținută prin decizia recurată constă, în esență, în aceea că:

Faptele inculpatului A., constând în aceea că, în calitate de reprezentant al S.C. H., în baza unui protocol cu clauză de mandat cu D. S.A. (actuală E.) (protocol parteneriat comercial 110836/11.02.2019), prin atribuirea frauduloasă a identității numitei F., a încheiat în fals contractul de credit nr. x/17.05.2019, păgubind D. S.A. (actuală E.) cu suma de 18.253,70 RON, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de fals în înscrisuri sub semnătură privată și înșelăciune, fapte prev. și ped. de art. 322 alin. (1) din C. pen. și art. 244 alin. (1) din C. pen., ambele cu aplicarea art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 44 alin. (1) C. pen.

Negând această situație de fapt, recurentul inculpat A. a susținut, în cadrul prezentului demers judiciar, că instanța de apel nu a analizat existența faptei de natura penală sau daca descrierea acesteia este informă sau nu, în condițiile în care infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în falsificarea efectivă a semnăturii și nu în înaintarea informatică a unor date, iar infracțiunea de înșelăciune trebuie sa vizeze rezoluția infracțională stabilită la momentul interacțiunii dintre făptuitor și partea vătămată și nu pur și simplu încasarea unei sume de bani pentru un serviciu, fără a fi restituită suma de bani.

În plus, recurentul inculpat A. a susținut că descrierea faptei nu are o corespondență concretă în materialitatea elementelor de tipicitate, în sensul în care, pe de o parte, poate fi reținută infracțiunea de fals în conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, însă pe de altă parte, se poate reține existența unei suprapuneri între cele două infracțiuni.

Totodată, criticile apărării invocate prin intermediul recursului în casație formulat în cauză constituie veritabile critici în cadrul soluționării cauzei în fond și în căile de atac devolutive integral, critici care în mod evident nu constituie motive de casație și care au fost analizate cu titlul definitiv.

Procedând în continuare, la analizarea criticilor formulate de recurentul inculpat A. referitoare la greșita condamnare pentru infracțiunea de înșelăciune, Înalta Curte constată că, infracțiunea de înșelăciune, cu privire la care instanța de apel a dispus condamnarea inculpatului, reprezintă o infracțiune contra patrimoniului, fiind incriminată în dispozițiile art. 244 C. pen., text de lege regăsit în Titlul II, Partea specială a Codului, intitulat Infracțiuni contra patrimoniului și în Capitolul III al acestui titlu, denumit Infracțiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii.

Prin incriminarea infracțiunii de înșelăciune, legiuitorul a urmărit ocrotirea relațiilor sociale cu caracter patrimonial, atunci când în derularea acestora, intenționând obținerea unui folos material injust, una dintre persoanele implicate recurge la mijloace de inducere în eroare a victimei, fie la mijloace simple, de tipul celor prevăzute în alin. (1) al art. 244 din C. pen., fie la mijloace cu caracter fraudulos, de natură a atribui faptei caracter calificat, conform alin. (2) al acestui text de lege.

Obiectul juridic special al infracțiunii de înșelăciune constă în relațiile sociale privind avutul personal sau particular, care iau naștere și se desfășoară pe baza bunei credințe a subiecților acestor raporturi, a încrederii ce și-o acordă reciproc.

Subiectul activ principal al infracțiunii de înșelăciune poate fi orice persoană, iar subiect pasiv principal este persoana al cărei patrimoniu a fost lezat (diminuat) prin săvârșirea faptei, nefiind exclusă posibilitatea ca, în anumite cazuri, să poată exista și un subiect pasiv subsidiar.

În ce privește latura obiectivă a infracțiunii de înșelăciune, acțiunea făptuitorului se realizează prin inducerea în eroare (înșelare, amăgire) a unei persoane, astfel ca aceasta să aibă o reprezentare falsă (denaturată, necorespunzătoare realității) asupra unei anumite situații, reprezentare ce este determinantă pentru victimă în luarea unei dispoziții cu privire la patrimoniul său, acțiune care îi cauzează o pagubă. Rezultatul acțiunii făptuitorului constă în înfăptuirea ori omisiunea înfăptuirii de către victimă a unui act de natură patrimonială, ca urmare a inducerii sale în eroare și pricinuirea în acest mod a unei pagube, adică a unui prejudiciu material (patrimonial).

Legătura de cauzalitate reiese din materialitatea faptei, corelativ pagubei produse unei persoane realizându-se scopul infracțiunii, respectiv obținerea unui beneficiu material pentru autorul infracțiunii ori pentru o altă persoană.

Referitor la suprapunerea celor două infracțiuni, de fals în înscrisuri sub semnătură privată și înșelăciune a precizat că elementul material al laturii obiective a infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în acțiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu prilejul întocmirii acestuia. Latura obiectivă a acestei fapte cuprinde două acțiuni, una de falsificare și alta de folosire a înscrisului, aceste acțiuni constituind unitatea elementului obiectiv și excluzând concursul cu infracțiunea de uz de fals.

În speța dedusă judecății, s-a reținut că inculpatul A. a falsificat contractul de credit nr. x din 17.05.2019, privind părțile D. S.A. (actuală E.) și F. (aflat în copie la dosarul de urmărire penală), în sensul semnării în fals, fără drept, în numele persoanei vătămate F. (prin contrafacerea semnăturii).

În acest sens, Înalta Curte constată că, în mod corect, s-a reținut de către instanța de apel că, în ceea ce îl privește pe inculpatul A., elementul material al conținutului constitutiv al infracțiunii de înșelăciune rezidă din inducerea în eroare a persoanei vătămate-parte civilă D. S.A. (actuală E.), prin prezentarea ca adevărată a împrejurării că persoana vătămată F. a solicitat acordarea unui credit, semnând cererea de credit, contractul de credit și toată documentația aferentă, iar elementul material al conținutului constitutiv al infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată constă în acțiunea de falsificare a unui înscris sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, cu prilejul întocmirii acestuia.

Referitor la critica inculpatului A. în sensul că descrierea faptei nu are o corespondență concretă în materialitatea elementelor de tipicitate, în sensul în care, pe de o parte, poate fi reținută infracțiunea de fals în conținutul constitutiv al infracțiunii de înșelăciune, însă pe de altă parte, se poate reține existenta unei suprapuneri între cele două infracțiuni, Înalta Curte reține că elementul material din cadrul laturilor obiective ale celor două infracțiuni este total diferit, înșelăciunea presupunând acea acțiune de inducere în eroare, falsul presupunând acțiuni de contrafacere, specifice elementului material al acestei infracțiuni.

Față de toate argumentele expuse, având în vedere că activitatea concretă reținută în sarcina inculpatului corespunde elementelor de conținut prevăzute de normele care incriminează infracțiuna de înșelăciune și infracțiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată, Înalta Curte constată ca fiind nefondate criticile formulate de recurent prin prisma cazului de casare reglementat de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., cu privire la neîndeplinirea cerințelor de tipicitate ale celor două infracțiuni, faptele concrete circumscrise acestora fiind prevăzute de legea penală.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din data de 11 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul-inculpat la plata sumei de câte 300 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 441 din data de 11 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția penală și pentru cauze cu minori, în dosarul nr. x/2021.

Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 300 de RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 martie 2025.