ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 07 mai 2025

Deliberând asupra apelului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Prin sentința penală nr. 7/F din data de 03 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2025, în baza art. 172 alin. (3), (4) și 7 raportat la art. 166 alin. (6) lit. a) din Legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală nr. 302/2004, republicată, a fost admisă sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov, s-a dispus recunoașterea sentinței penale nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunțată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, (definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria), prin care numitul A., cetățean român, a fost condamnată la pedeapsa principală rezultantă de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat [prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. român], pentru săvârșirea a două infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prevăzute de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. ungar și de art. 244 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 35 alin. (1) din C. pen. român, și a unei infracțiuni de înșelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. ungar și de art. 244 alin. (1) și (2) din C. pen. român, săvârșite în concurs real, potrivit art. 38 alin. (1) din C. pen. român, și executarea în România a pedepsei aplicate de instanța statului emitent.

S-a dedus din pedeapsa recunoscută perioada executată de 3 zile, conform mențiunii de la pct. 2.2. din certificat.

S-a dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei la data rămânerii definitive a prezentei.

Pentru a pronunța o astfel de hotărâre, prima instanță a reținut prin referatul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov în data de 21.01.2025 s-a solicitat Curții de Apel Brașov, în temeiul art. 172 Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, recunoașterea și executarea într-un penitenciar din România a hotărârii de condamnare nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunțată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, (definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria), prin care numitul A. a fost condamnat la pedeapsa principală rezultantă de 2 ani închisoare pentru trei infracțiuni de înșelăciune.

În fapt, s-a arătat că prin sentința de condamnare s-a reținut că în perioada iulie 2014 - vara anului 2015, în scopul de a obține un profit ilicit, condamnatul A. le-a indus în eroare pe victimele B., C., D. și E. pentru a-i împrumuta diferite sume de bani pretins necesare acoperirii costurilor unei afaceri având ca obiect exploatarea forestieră pe care ar fi desfășurat-o în România, cu privire la care nu a avut nici mijloacele și nici intenția de a le restitui, cauzând următoarele prejudicii: 1.672.715 HUF (sumele împrumutate de către victima B.), 2.189.000 HUF (sumele împrumutate de către victima D.), 1.200.000 HUF (sumele împrumutate de către victima E.) și 500.000 HUF (sumele împrumutate de către victima C.).

Totodată, s-a mai reținut că la data de 29.10.2014, în scopul de a obține un profit ilicit, condamnatul A. a indus-o în eroare pe victima F. pentru a-i împrumuta suma de 14.500 euro (4.479.050 HUF) pretins necesară acoperirii costurilor unei afaceri pe care ar fi desfășurat-o în România având ca obiect transportul de lemn, cu privire la care nu a avut nici mijloacele și nici intenția de a o restitui, cauzându-i celei din urmă o pagubă în același cuantum. În același scop și cu același pretext, în luna noiembrie 2014, condamnatul A. i-a mai solicitat victimei F. un împrumut de 4.000 euro, primind suma de 11.000 RON (echivalentul a 761.420 HUF) de la mama acesteia, victima G..

Analizând sesizarea, prima instanță a reținut cetățeanul român A. a fost prezent personal în procesul în care a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani.

Din perspectiva îndeplinirii condițiilor speciale de recunoaștere și executare a hotărârii judecătorești străine prevăzute de art. 167 din Legea nr. 302/2004 s-a reținut că hotărârea este definitivă, fiind îndeplinită condiția dublei incriminări, faptele întrunind în legislația penală română elementele de tipicitate ale infracțiunilor de înșelăciune, prevăzute de art. 244 alin. (1), (2) C. pen., persoana condamnată are cetățenie română și trăiește pe teritoriul României.

Referitor la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale potrivit legii române și incidența prevederilor art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, critici invocate de apărare, prima instanță a reținut că art. 160 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004 prevede ca motiv de refuz de recunoaștere a hotărârilor străine de condamnare incidența prescripției executării pedepsei (nu și a prescripției răspunderii penale potrivit legii române). Or, în cauză s-a apreciat că nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată prin hotărârea rămasă definitivă la data de 12.07.2022.

De asemenea, s-a reținut că persoana condamnată, având cetățenie română, nu este necesar consimțământul său pentru recunoașterea și executarea hotărârii pe teritoriul României, potrivit art. 167 lit. d) din Legea nr. 302/2004

Instanța a constatat, de asemenea, că nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004, respectiv persoana nu a fost condamnată definitiv în România pentru aceleași fapte penale, nu există date că persoana a fost condamnată într-un alt stat pentru aceleași fapte penale, iar hotărârea judecătorească străină dată în acest stat nu a fost anterior recunoscută și pusă în executare pe teritoriul României, persoana condamnată nu beneficiază în România de imunitate de jurisdicție penală, pedeapsa nu a fost aplicată unei persoane care nu răspunde penal potrivit legii penale române, potrivit legii penale române nu a intervenit prescripția executării pedepsei. În sfârșit, s-a reținut că persoana nu este cercetată în România pentru aceeași faptă penală pentru care a fost condamnată în străinătate.

Prin urmare s-a apreciat că sunt întrunite condițiile pentru recunoașterea hotărârii de condamnare la pedeapsa principală rezultantă de 2 ani închisoare, inclusiv a pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat [prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. român], deoarece aceasta complinește pedeapsa principală a închisorii.

II. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel, în termenul prevăzut de lege, persoana condamnată A. .

Prin motivele de apel formulate în scris, în esență, persoana condamnată a solicitat, în principal, admiterea apelului și respingerea cererii de recunoaștere și executare în România a hotărârii de condamnare.

În acest sens, a solicitat să se aibă în vedere că raportat la data săvârșirii faptelor din Ungaria, respectiv iulie 2014-vara anului 2015, a intervenit prescripția răspunderii penale, fapt pentru care, potrivit art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, hotărârea de condamnare nu mai poate fi recunoscută în România.

În subsidiar, în temeiul art. 589 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., a solicitat amânarea executării pedepsei pe o perioadă de 6 luni, având în vedere problemele grave de sănătate ale persoanei condamnate dovedită cu înscrisurile medicale aflate la dosarul cauzei.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 20.02.2025, sub nr. x/2025, fiind repartizată aleatoriu cu prim termen de judecată la data de 26.02.2025 când au avut loc dezbaterile.

III. Analizând apelul declarat de persoana condamnată A. prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept, în conformitate cu dispozițiile art. 417 din C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este întemeiat, însă nu pentru argumentele expuse prin motivele de apel, ci pentru următoarele considerente:

Prealabil, Înalta Curte reține că, în relația cu Ungaria, este aplicabilă Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008, modificată prin Decizia-cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, decizie transpusă atât de Ungaria, ca stat de condamnare, cât și de România, ca stat de executare.

Dispozițiile privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană se regăsesc în titlul VI din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Așadar, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești pronunțate de autoritățile judiciare maghiare față de cetățeanul român A. sunt condiționate de îndeplinirea cumulativă a cerințelor speciale de recunoaștere și executare a hotărârii judecătorești străine prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. a)-e) din Legea nr. 302/2004, republicată, astfel cum se arată în art. 172 alin. (3) din același act normativ care prevede:

Obiectul procedurii îl constituie verificarea condițiilor prevăzute la art. 167 și, în cazul în care sunt îndeplinite, recunoașterea și punerea în executare a hotărârii judecătorești străine. Dispozițiile civile, dispozițiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum și orice dispoziții, altele decât cele privind executarea pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii sau a măsurii privative de libertate, din hotărârea judecătorească străină, nu constituie obiectul prezentei proceduri.

Revenind la dispozițiile art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, republicată, acestea prevăd: Instanța română recunoaște și pune în executare hotărârea judecătorească transmisă de statul emitent, dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

a) hotărârea este definitivă și executorie;

b) fapta pentru care s-a aplicat pedeapsa ar fi constituit, în cazul în care ar fi fost săvârșită pe teritoriul României, o infracțiune și autorul ar fi fost sancționabil. În cazul în care pedeapsa a fost aplicată pentru mai multe infracțiuni, verificarea condiției se face pentru fiecare infracțiune în parte;

c) persoana condamnată are cetățenie română;

d) persoana condamnată este de acord să execute pedeapsa în România. Consimțământul nu este necesar atunci când persoana condamnată este cetățean român și trăiește pe teritoriul României sau, deși nu trăiește pe teritoriul României, va fi expulzată în România. Dacă este necesar, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a persoanei condamnate, consimțământul poate fi dat de reprezentantul acesteia;

e) nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163.

Verificând, în aceste coordonate normative particularitățile cauzei, dar și în raport cu situația de fapt reținută în cuprinsul certificatului emis la 10.10.2024, în baza Deciziei cadru 2008/909/JAI, Înalta Curte constată, similar primei instanțe, că cerințele prevăzute de art. 167 alin. (1) lit. a)-e) din Legea nr. 302/2004 sunt îndeplinite, însă numai în ceea ce privește recunoașterea și punerea în executare a hotărârii de condamnare la pedeapsa principală a închisorii de 2 ani, nu și în ceea ce privește recunoașterea și punerea în executare în România a pedepselor complementare stabilite în sarcina persoanei condamnate.

Astfel, sentința penală nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunțată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, a rămas definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria, astfel cum rezultă din certificatul menționat la art. 4 din Decizia-cadru 2008/909/JAI.

În ceea ce privește condiția dublei incriminări, reglementată în art. 167 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 302/2004, Înalta Curte constată că faptele care au atras condamnarea persoanei solicitate la pedeapsa de 2 ani închisoare sunt incriminate de legea română, constituind infracțiunea de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. (1) și (2) C. pen.

Referitor la condiția prevăzută la lit. c) a art. 167 alin. (1) din Legea nr. 302/2004, se constată că apelantul-persoană condamnată A. este cetățean român și are domiciliul pe teritoriul României.

Este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 167 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 302/2004, întrucât nu este necesar consimțământul persoanei condamnate, aceasta având cetățenie română.

De asemenea, nu este incident vreunul din motivele de nerecunoaștere și neexecutare prevăzute la art. 163 din Legea nr. 302/2004.

Astfel, nu există date conform cărora apelantul A. a fost condamnat în România pentru aceeași faptă sau că a executat o pedeapsă aplicată de un alt stat pentru aceeași faptă. În plus, acesta nu beneficiază de imunitate de jurisdicție penală, răspunde penal potrivit legii române, nu a intervenit prescripția executării pedepsei și nici amnistia, grațierea sau dezincriminarea faptei și, față de înscrisurile de la dosarul cauzei, respectiv certificatul emis în baza Deciziei Cadru 2008/909/JAI de către autoritățile maghiare, se constată că persoanei condamnate i-a fost respectat dreptul la un proces echitabil, aceasta fiind prezentă personal la judecata desfășurată de autoritățile din Ungaria .

Concluzionând sub aspectul cerințelor anterior menționate, Înalta Curte reține că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 302/2004 privind recunoașterea și punerea în executare pe teritoriul României a hotărârii penale nr. 7. B/42/2020/47 din data de 1.07.2021 pronunțată de Tribunalul Districtual din Sarvar, Ungaria, definitivă la 12.07.2022, prin Hotărârea nr. 13/Bf. 105/2021/32 din 12.07.2022 a Tribunalului Szombathely, Ungaria, prin care s-a dispus condamnarea numitului A. la pedeapsa principală de 2 ani închisoare (echivalentul a 730 zile), în regim de detenție, pentru săvârșirea a două infracțiunii de înșelăciune în formă continuată, prevăzute de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. maghiar și a unei infracțiuni de înșelăciune în formă simplă, prevăzută de art. 373 alin. (1), alin. (4) lit. b), alin. (2) lit. b), c) din C. pen. maghiar.

În ceea ce privește critica apelantului-persoană condamnată referitoare la intervenirea prescripției răspunderii penale, în mod corect, prima instanță a reținut că dispozițiile art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, invocate de apelant, nu sunt aplicabile în cauză, fiind vorba de proceduri distincte.

Astfel, în cauza pendinte se solicită recunoașterea și punerea în executare pe teritoriul României a unei pedepse privative de libertate aplicate de un stat membru al Uniunii Europene, respectiv Ungaria. Prin urmare, procedura de urmat în astfel de cazuri este reglementată în Titlul VI din Legea nr. 302/2004 - Dispoziții privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene în aplicarea Deciziei-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană, Capitolul II - Punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor sau măsurilor privative de libertate aplicate de instanțele altor state membre ale Uniunii Europene.

Or, dispozițiile cu privire la care se face vorbire de către persoana condamnată, respectiv dispozițiile art. 142 alin. (5) din Legea nr. 302/2004 se regăsesc în Titlul V - Recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești, a ordonanțelor penale și a actelor judiciare în relația cu statele terțe.

Pe de altă parte, motivul de nerecunoaștere și neexecutare vizând prescripția va fi incident când se constată că a intervenit prescripția executării pedepsei, astfel cum prevede art. 167 alin. (1) lit. e) raportat la art. 163 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 302/2004, nu și prescripția răspunderii penale.

Or, astfel cum bine a arătat și prima instanță, în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripție a executării pedepsei de 2 ani închisoare având în vedere data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, respectiv 12.07.2022.

De asemenea, se constată că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 163 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, prescripția răspunderii penale neîncadrându-se în noțiunea de orice alte cazuri prevăzute de lege, nefiind prevăzută ca motiv de refuz pentru recunoașterea și punerea în executare a hotărârii străine de condamnare.

În altă ordine de idei, în procedura pendinte, când se solicită recunoașterea unei hotărâri străine de condamnare, nu se poate analiza prescripția răspunderii penale, hotărârea fiind definitivă și executorie.

Referitor la solicitarea de amânare a executării pedepsei în temeiul art. 589 alin. (1) lit. a) Cod procedură, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată întrucât instituția amânării executării pedepsei constituie o procedură distinctă care nu este în competența instanței care se pronunță cu privire la recunoașterea și punerea în executare pe teritoriul României a pedepselor privative de libertate aplicate de instanțele străine.

Prin urmare, reținând că susținerile apelantului nu se circumscriu niciuneia dintre condițiile a căror neîndeplinire ar putea constitui un obstacol la transferul acestuia în vederea executării pedepsei la care a fost condamnat, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a dispus recunoașterea hotărârii penale definitive doar în ceea ce privește pedeapsa principală de 2 ani închisoare.

În ceea ce privește recunoașterea pedepselor complementare, Înalta Curte reține următoarele.

Potrivit art. 153 alin. (1) din Legea nr. 302/2004 din Titlul VI, care reglementează domeniul de aplicare în ceea ce privește dispozițiile privind cooperarea cu statele membre ale Uniunii Europene privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană: Prezentul titlu se aplică în relația cu statele membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia-cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană. În relația cu statele membre care nu au transpus decizia-cadru sunt aplicabile dispozițiile titlului V.

De asemenea, trebuie avut în vedere că, potrivit art. 172 alin. (3) din Legea nr. 302/2004, obiectul procedurii judiciare de recunoaștere și punere în executare a hotărârii judecătorești nu vizează dispozițiile civile, dispozițiile referitoare la pedepsele pecuniare, măsurile asigurătorii sau cheltuielile judiciare, precum și orice dispoziții, altele decât cele privind executarea pedepsei detențiunii pe viață sau a închisorii sau a măsurii privative de libertate.

Având în vedere aceste dispoziții, Înalta Curte constată că recunoașterea hotărârii de condamnare nu presupune ca pe lângă pedeapsa principală să fie puse în executare toate dispozițiile cuprinse în aceasta.

În acest sens, sunt și dispozițiile art. 1 lit. b) din Decizia-cadru 2008/909/JAI, în care se arată că "pedeapsă" înseamnă orice pedeapsă sau măsură privativă de libertate impusă pentru o perioadă de timp limitată sau nelimitată ca urmare a unei infracțiuni pe baza unui proces penal;

Prin urmare, doar pedepsele privative de libertate pot forma obiectul unui asemenea instrument. În cazul de față, doar pedeapsa principală de 2 ani închisoare la care apelantul A. a fost condamnată poate fi pusă în executare, nu și pedepsele complementare stabilite prin hotărârea a cărei recunoaștere se solicită.

De altfel, această chestiune a fost tranșată de instanța supremă în mecanismul de unificare a practicii judiciare, prevăzut de art. 471 și următoarele C. proc. pen., care, prin Decizia nr. 26/2015 publicată în Monitorul Oficial nr. 64 din 28 ianuarie 2016, a statuat că: Sancțiunile/Interdicțiile aplicate în baza hotărârilor străine de condamnare, pronunțate de autoritățile judiciare ale statelor membre ale Uniunii Europene care au transpus Decizia 2008/909/JAI, al căror corespondent în legea penală română sunt pedepsele complementare/accesorii, nu pot fi puse în executare de autoritățile judiciare române.

Conchizând sub acest aspect, pedepsele complementare sau accesorii nu pot forma obiectul procedurii judiciare de recunoaștere și punere în executare a hotărârii judecătorești transmise de statul emitent, aceasta vizând doar pedeapsa privativă de libertate, adică pedeapsa principală.

În aceste condiții, Înalta Curte constată că în mod greșit a procedat prima instanță când a recunoscut hotărârea de condamnare a autorităților maghiare inclusiv sub aspectul pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice și dreptului de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, prevăzută de art. 66 alin. (1) lit. a) și b) din C. pen. român.

Pentru aceste argumente, în temeiul art. 421 alin. (2) lit. a) C. proc. pen. raportat la art. 172 alin. (7) din Legea nr. 302/2004, va admite apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 7/F din data de 03 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2025.

Va desființa, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:

Va înlătura dispozițiile privind recunoașterea pedepselor complementare și executarea în România a acestora, menținând celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul formulat de persoana condamnată A. împotriva sentinței penale nr. 7/F din data de 03 februarie 2025 pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția penală, în dosarul nr. x/2025.

Desființează, în parte, sentința penală apelată și, rejudecând:

Înlătură dispozițiile privind recunoașterea pedepselor complementare și executarea în România a acestora.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 07 mai 2025.