ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 31 ianuarie 2023

Deliberând asupra cererilor de recurs în casație formulată în cauză, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 240 din 31.08.2021, pronunțată de Tribunalul Argeș, printre altele, cu privire la inculpații A., B. și C., s-au dispus următoarele:

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) – dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) – dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) – dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) – dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele aplicate inculpatului prin prezenta hotărâre, de 2 (doi) ani închisoare și 2 (doi) ani și 3 (trei) luni închisoare și s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea de 2 (doi) ani și 3 (trei) luni închisoare, care a fost sporită cu o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv un spor de 8 luni, inculpatul urmând a executa pedeapsa rezultantă de 2 (doi) ani și 11 (unsprezece) luni închisoare.

În temeiul art. 45 alin. (2), alin. (3) lit. a) C. pen., cu referire la art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) lit. n) și lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) – dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani, ce se va executa după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 45 alin. (5) C. pen., rap. la art. 45 alin. (2) și alin. (3) lit. a) C. pen., cu referire la art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b), lit. n) și lit. n) C. pen., respectiv: a) – dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) – dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat, n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată E., ori de a se apropia de acesta, ce se va executa de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

În baza art. 91 C. pen., s-a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante aplicate inculpatului A., iar conform art. 92 alin. (1) C. pen., s-a fixat termen de supraveghere de 2 ani, termen ce începe să curgă, conform art. 92 alin. (2) C. pen., de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

În baza art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Vâlcea, la datele fixate de această instituție;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe, în prealabil, schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă;

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

În baza art. 94 alin. (1) C. pen., datele prevăzute la art. 93 alin. (1) lit. a)-e) C. pen., s-a dispus a se comunica Serviciului de Probațiune Vâlcea.

În baza art. 93 alin. (2) lit. b) C. pen., s-a impus inculpatului obligația de a urma, pe parcursul termenului de supraveghere, un program de reintegrare socială dintre cele derulate de către Serviciul de Probațiune Vâlcea sau derulate în colaborare cu instituții din comunitate.

În baza art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpatul A. a fost obligat să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității pe o perioadă de 120 de zile, în cadrul Primăriei Municipiului Râmnicu Vâlcea sau în cadrul Primăriei Govora, jud. Argeș.

În baza art. 404 alin. (2) C. proc. pen. și art. 91 alin. (4) C. pen., s-a atras atenția inculpatului că, în cazul în care, pe durata termenului de supraveghere, nu respectă, cu rea-credință, măsurile de supraveghere și obligația impusă de instanță, precum și în cazul săvârșirii de noi infracțiuni, se va dispune revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere și executarea pedepsei.

În baza art. 68 alin. (1) lit. b) C. pen., executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi începe de la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri de condamnare prin care s-a dispus suspendarea executării pedepsei principale sub supraveghere.

*

În baza art. 67 alin. (2) C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. n) C. pen., respectiv: a) - dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, pe o perioadă de 5 ani.

În baza art. 65 C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 66 alin. (1) lit. a), lit. b) și lit. n) C. pen., respectiv: a) - dreptul a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice, b) - dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat și n) – dreptul de a comunica cu persoana vătămată D., ori de a se apropia de acesta, de la rămânerea definitivă a prezentei sentințe și până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.

*

În temeiul art. 38 alin. (1) C. pen. și art. 39 alin. (1) lit. b) C. pen., s-au contopit pedepsele stabilite inculpatului prin prezenta hotărâre, de 1 an închisoare și 1 an închisoare și s-a stabilit pedeapsa cea mai grea de 1 an închisoare, care a fost sporită cu o treime din cealaltă pedeapsă stabilită, respectiv un spor de 4 luni închisoare, rezultând pedeapsa de 1 an și 4 luni închisoare.

În baza art. 83 C. pen. rap. art. 396 alin. (4) C. proc. pen., s-a dispus amânarea aplicării pedepsei rezultante, stabilind un termen de supraveghere de 2 ani, calculat conform art. 84 C. pen.

S-au pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 88 C. pen.

În baza art. 85 C. pen., s-a impus inculpatului, ca pe durata termenului de supraveghere, să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de Probațiune Vâlcea la datele fixate de acesta;

b) să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c) să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile, precum și întoarcerea;

d) să comunice schimbarea locului de muncă.

e) să comunice informații și documente de natură a permite controlul mijloacelor sale de existență.

*

În temeiul art. 7 din Legea nr. 76/2008, s-a dispus prelevarea probelor biologice de la inculpații H., I., B., J..

Au fost obligați, în solidar, inculpații H., B., I., K., A. și S.C. L. S.R.L., la repararea prejudiciului material în cuantum de 172.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății) reprezentând manoperă lucrări efectuate de persoană vătămată D., prin intermediul S.C. M. S.R.L. la imobilele din cartierul Goranu, precum și 30.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății) reprezentând contravaloarea utilajelor abandonate de persoană vătămată pe acest șantier.

Au fost obligați, în solidar, inculpații H. și B., la repararea prejudiciului material în cuantum de 86.708 de RON reprezentând manoperă lucrări efectuate de persoană vătămată/parte civilă D., prin intermediul S.C. M. S.R.L., efectuate la tribuna terenului de sport situată în Bulevardul x.

A fost obligat inculpatul B. la repararea prejudiciului material în cuantum de 110.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății) reprezentând manoperă lucrări efectuate de persoana vătămată/parte civilă D., prin intermediul S.C. M. S.R.L. la casa inculpatului situată pe strada x, precum și la plata sumei de 10.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății) reprezentând contravaloarea utilajelor abandonate.

A fost respins restul pretențiilor reprezentând prejudiciul material, solicitat de persoana vătămată D..

S-a luat act că între persoana vătămată D. și inculpata S.C. N. S.R.L. a intervenit un acord de mediere care a stins și pretențiile civile dintre aceștia.

Au fost obligați, în solidar, inculpații H., A., B., I., K. și S.C. L. S.R.L., la plata sumei de 10.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății) reprezentând daune morale către partea civilă D..

S-a luat act că, între persoana vătămată/parte civilă O. și inculpata Q. a intervenit un acord de mediere care a stins și pretențiile civile dintre aceștia.

În temeiul art. 25 alin. (5) C. proc. pen., a fost lăsată nesoluționată acțiunea civilă privind suma de 55.000 de euro daune materiale.

A fost obligat inculpatul J. la plata către persoana vătămată/parte civilă O., pentru minorul P., a sumei de 10.000 de euro (sau echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății) reprezentând daune morale.

În temeiul art. 404 alin. (4) lit. c) C. proc. pen., rap.la art. 249 și urm. C. proc. pen., s-au menținut măsurile asiguratorii instituite prin Ordonanțele D.I.I.C.O.T. – Biroul Teritorial Vâlcea nr. 131D/P/2014 din 20.01.2015 și 26.01.2015, asupra bunurilor inculpaților H., J., I., A. și S.C. L. S.R.L..

Împotriva sentinței de fond, au declarat apel Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism- Serviciul Teritorial Vâlcea, partea civilă O., personal și în calitate de reprezentant al minorului P. și inculpații: H., A., I., J., Q., K., C., S.C. L. S.R.L. prin reprezentant R., S.C. N. S.R.L. și B..

Prin decizia penală nr. 710/A din data de 18 august 2022, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost admis apelul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte De Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism- Serviciul Teritorial Vâlcea împotriva sentinței penale nr. 240 din data de 31.08.2021, pronunțată de Tribunalul Argeș, în dosarul nr. x/2015.

Prin această decizie, printre altele, s-a dispus majorarea termenelelor de supraveghere stabilite pentru executarea pedepselor aplicate inculpatilor A. și K., de la 2 ani, la 3 ani.

Au fost menținute celelalte dispozitii ale sentintei apelate care nu contravin deciziei din apel.

În baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de partea civilă O., personal și în calitate de reprezentant al minorului P. și de inculpații: H., A., I., J., Q., K., C., S.C. L. S.R.L. Prin Reprezentant R., S.C. N. S.R.L. și B., împotriva aceleiași sentințe.

*****

Împotriva deciziei din apel, nr. 710/A din data de 18 august 2022, au formulat recurs în casație inculpații A., B. și C., în termenul legal prevăzut de art. 435 C. proc. pen.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A., prin avocat S., a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În esență, în motivarea cererii, apărarea inculpatului a arătat că, astfel cum a solicitat și instanței de apel, se impune pronunțarea unei soluții de achitare, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., atât în ceea ce privește infracțiunea de șantaj in forma continuata prev. de art. 207 alin. (1) si (3), cu aplicarea art. 35 C. pen., cu privire la persoana vătămata D., pentru primul act material de șantaj din perioada aprilie-mai 2008, cât și cu privire la fapta de șantaj in forma continuata prev. de art. 207 alin. (1) si (3), cu aplicarea art. 35 C. pen., față de persoana vătămata E., respectiv pentru al doilea act material de șantaj din perioada ianuarie- februarie 2010, săvârșit împotriva persoanei vătămate E..

Astfel, s-a susținut că nu se poate retine in sarcina inculpatului A. săvârșirea acestor infracțiuni, întrucât nu suntem in prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpat de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate, in condițiile in care cu prilejul întâlnirii cu persoana vătămata nu a fost amenințată de către A..

Prin urmare, in raport cu situația dedusă judecății, s-a susținut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, din perspectiva tipicității obiective, ceea ce echivalează cu neprevederea faptei în legea penală.

S-a mai arătat că un argument în plus în sensul celor susținute îl constituie soluția pronunțată în dosar prin încheierea din de data de 27.04.2021 a Tribunalului Argeș.

Totodată, s-a solicitat respingerea cererilor de constituire ca părți civile formulate de persoanele vătămate împotriva sa, ca fiind nedovedite, având in vedere probatoriul administrat, constând in toate înscrisurile existente la dosar.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul C., prin avocat T., au fost indicate cazurile de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 12 C. proc. pen.

În concret, s-a susținut că, "procedând la analiza cauzei de încetare a procesului penal invocată de către recurentul C., trebuie reținut faptul că data de început a cursului termenului de prescripție a răspunderii penale este dictată de data săvârșirii faptelor, adică 18.09.2014, respectiv 17.10.2014 disputa participanților procesuali purtând asupra valabilității actelor presupus întreruptive de prescripție îndeplinite anterior publicării Deciziilor CCR nr. 297/2018 și 358/2022".

S-a arătat că valabilitatea și efectele întreruptive de prescripție ale actelor de procedură comunicate recurentului C. în calitate de inculpat, anterior pronunțării Deciziei CCR nr. 358/2022 nu pot fi valorificate în cauză.

A concluzionat apărarea inculpatului că durata termenului de prescripție a răspunderii penale față de recurentul C. se impune a fi calculată prin raportare la durata termenului general de prescripție prev. de art. 154 alin. (1) lit. . d C. pen., raportat la limitele de pedeapsă prevăzute de lege de la 1 la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor de folosire de informații ce nu sunt destinate publicității, prev. de art. 12 alin. (1) lit. b) din Legea 78/2000, care a atras condamnarea.

S-a arătat că acest termen, de 5 ani, s-a împlinit la data de 18.09.2019, respectiv la 17.10.2019.

Astfel fiind, s-a susținut că, cererea de recurs în casație întemeiata pe disp. art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. apare ca fiind întemeiată, întrucât în mod evident s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de legea penală, (lato sensu), așa încât s-a solicitat să se dispună încetarea procesului penal.

- a) cu privire la infracțiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 presupus a fi săvârșită la data de 18.09.2014, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza a doua, deoarece în opinia apărării din probele administrate în ambele faze ale procesului penal rezultă fără dubiu că inculpatul nu acționat cu forma de vinovăție prevăzută de lege pentru acest tip de infracțiune;

- împrejurarea că inculpatul nu a avut reprezentarea faptului că prin modul de comunicare a unor categorii de informații săvârșește această infracțiune (el fiind ferm convins că respectă dispozițiile legale în respectarea drepturilor unei persoane) este o împrejurare care atrage după sine neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni;

- niciun moment inculpatul nu a avut intenția de a favoriza nelegal o persoană sau pentru a-i crea acesteia un avantaj patrimonial nelegitim;

- referitor la solicitarea de achitare în baza art. 16 alin. (14) lit. b) prima teza, s-a menționat că Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date prevede la ‚’Capitolul VIII: Contravenții și sancțiuni" doar sancțiuni de această natură, nefiind prevăzute infracțiuni sau fapte cu caracter penal; or, inculpatul nu a putut avea reprezentarea că ar săvârși vreo infracțiune prin comunicarea acestor categorii de informații, în opinia apărării, adresa de domiciliu/reședința neintrând sub incidența dispozițiilor art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 cu referire la Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor și datelor cu caracter personal;

- de asemenea, s-a susținut că soluția de achitare poate fi întemeiată și pe faptul ca în prezent nu există niciun text de lege care să definească, să descrie ori să enumere în ce constă acest gen de informații nedestinate publicității.

În concluzie, s-a susținut că în condițiile în care adresa de domiciliu/reședința nu se înscrie între datele cu caracter personal definite de Legea nr. 677/2001, rezultă că fapta reținută în sarcina inculpatului nu se încadrează în tipicitatea infracțiunii reținute și nici nu poate fi raportată la comportamentul interzis persoanelor care pot accesa acest gen de date (sau poate doar sub aspect contravențional).

- b) cu privire la infracțiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 presupus a fi săvârșită la data de 17.10.2014, apărarea a solicitat să se constate că în mod nesusținut de probe, atât prin Rechizitoriu cât și prin considerentele instanței de fond, s-a reținut, că la data de 17.10.2014, în calitate de ofițer de poliție judiciară, inculpatul ar fi comunicat numitei Q. informații nepublice conform art. 285 alin. (1) C. proc. pen., mai exact ar fi comunicat acesteia existența unei plângeri penale formulate împotriva unei alte persoane, în scopul obținerii de folos necuvenit pentru altul.

- s-a susținut că, procedând la analizarea materialului probatoriu administrat în cauză, în cursul cercetării judecătorești în fond, rezultă fără dubiu faptul că evenimentele nu s-au petrecut în modul în care au fost redate în Rechizitoriu si preluate de judecătorul fondului, mai precis C. nu a fost persoana care i-a adus la cunoștință inculpatei aceste aspecte legate de formularea unei plângeri penale de către partea vătămată O. împotriva inc. J.;

- în acest sens, prin motivele formulate în scris, apărarea a făcut referire la actele dosarului, declarații de martori, etc. și a arătat că nicio probă din această cauză nu indică faptul că inculpatul ar fi fost cel care a adus la cunoștința inculpaților de existența dosarului nr. x/2014 și implicit a plângerii penale formulate de partea vătămată O.;

- în plus, s-a arătat că nici măcar inc. Q. nu a putut să spună cine este persoana care i-a indicat aceste aspecte, or, această reținere și negare a implicării inculpatului este un argument puternic și demn de a fi avut în vedere de instanță pentru a dispune în această cauză achitarea pentru săvârșirea acestei infracțiuni;

- s-a mai susținut că, latura obiectivă a infracțiunii reținute în actul de acuzare nu apare a fi îndeplinită întrucât organul de urmărire penala și nici instanța de fond nu au putut preciza în ce a constat folosul practic fie pentru sine ori pentru altul, astfel singura concluzie care poate fi reținută sub acest aspect este aceea de achitare a inculpatului pentru fapta din data de 17.10.2014.

În final, prin cererea de recurs în casație apărarea inculpatului a mai făcut referire la aspectele invocate în fața instanței de apel asupra cărora aceasta nu s-a pronunțat.

Prin cererea de recurs în casație formulată de inculpatul B., prin avocat S., a fost indicat cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.

În motivarea cererii, în esență, apărarea inculpatului a arătat că, așa cum a solicitat instanței de apel, pentru infracțiunea de șantaj în formă continuată prev. de art. 207 alin. (1) si (3), cu aplicarea art. 35 C. pen., față de persoana vătămata D., se impune achitarea inculpatului, pentru primul act material de șantaj din perioada aprilie – mai 2008, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen.

S-a susținut că, în cauză, nu se poate reține în sarcina inculpatului B. săvârșirea acestei infracțiuni, întrucât nu suntem în prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpat de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate, în condițiile în care cu prilejul întâlnirii cu persoana vătămata nu a fost amenințată de către B..

Prin urmare, s-a susținut că în raport cu situația dedusă judecății nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, din perspectiva tipicității obiective, ceea ce echivalează cu neprevederea faptei în legea penală.

De asemenea, s-a arătat că un argument în plus în sensul celor susținute îl constituie soluția pronunțată în dosar prin încheierea din de data de 27.04.2021 a Tribunalului Argeș.

În ceea ce privește latura civilă, s-a solicitat respingerea cererii de constituire ca parte civilă formulată de persoana vătămată împotriva sa, ca fiind nedovedită, având in vedere probatoriul administrat, constând în toate înscrisurile existente la dosar.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția Penală la data de 07.11.2022, când s-a stabilit termen la data de 13.12.2022, pentru examinarea în cameră de consiliu a admisibilității în principiu a cererilor de recurs în casație, conform art. 440 alin. (1) C. proc. pen.

Prin încheierea din data de 13 decembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru argumentele și în limitele expuse în cuprinsul încheierii respective, a dispus admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și a dispus trimiterea cauzei completului competent, în compunere de trei judecători, pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen., fiind stabilit termen la data de 31.01.2023.

Astfel, prin încheierea de admitere în principiu, Înalta Curte a apreciat că aspectele invocate de recurenții inculpați A., B. și C. prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., în ceea ce privește susținerile apărării în sensul că s-a dispus condamnarea pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală, pot fi analizate prin prisma cazului de casare invocat, însă aspectele invocate de recurentul inculpat C. prin prisma cazului de casare prev. art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., referitoare la împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, nu pot fi analizate prin intermediul acestui caz de casare, excedând cazurilor de recurs în casație prevăzute de lege.

Prin urmare, s-a precizat că motivele invocate prin cererile de recurs în casație de față pot fi analizate prin prisma cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. invocat de recurenții inculpați A., B. și C., cu excepția motivului de recurs în casație formulat de inculpatul C. întemeiat pe dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.

Concluzionând, Înalta Curte a constatat că în etapa procesuală distinctă de cea reglementată de dispozițiile art. 440 din C. proc. pen., respectiv cea a judecății pe fond a recursului în casație, în limitele precizate prin încheierea din 13.12.2022, cauza poate fi analizată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., nu și prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. invocat de inculpatul C..

La termenul din 31.01.2023, prealabil formulării concluziilor pe fondul recursurilor în casație deduse judecății, apărătorul ales al recurentului inculpat C. a depus la dosarul cauzei o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., sens în care, în conformitate cu dispozițiile Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curți nr. 83 din 12 decembrie 2017 și nr. 66 din 7 iunie 2018, s-a dispus formarea dosarului asociat, nr. x/2015, în cadrul căruia a fost soluționată cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată în cauză.

De asemenea, cu prilejul dezbaterilor asupra recursului în casație de la termenul din 31.01.2023, s-au luat concluziile apărării recurenților și ale parchetului, acestea fiind redate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursurile în casație formulate în cauză de inculpații A., C. și B., în limitele prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte precizează că, potrivit C. proc. pen., recursul în casație este o cale extraordinară de atac prin care se atacă hotărâri definitive, care au intrat în autoritatea lucrului judecat și care poate fi exercitată doar în cazuri anume prevăzute de lege și numai pentru motive de nelegalitate.

Astfel, potrivit art. 433 din C. proc. pen., scopul acestei căi de atac este judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, iar conform art. 447 din același cod, pe calea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate.

Drept urmare, orice chestiune de fapt analizată de instanța de fond, respectiv de apel, intră în puterea lucrului judecat și excede cenzurii instanței învestită cu judecarea recursului în casație. Instanța de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă din punct de vedere al dreptului hotărârea atacată este corespunzătoare.

Pe cale de consecință, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât, Înalta Curte nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Analizând în aceste coordonate de principiu cererile de recurs în casație formulate în cauză, Înalta Curte constată că inculpații A., C. și B. au circumscris cazului de casare invocat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., criticile aduse modului în care instanța de apel a interpretat situația de fapt reținută în cauză și probatoriul administrat, în realitate recurenții inculpați fiind nemulțumiți de decizia de condamnare dispusă de instanța de fond și menținută în apel, invocând în apărare chestiuni de fapt care, în opinia apărării, fac dovada că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă pentru reținerea infracțiunii de șantaj în formă continuată în ceea ce privește pe inculpații A. și B., făcându-se referiri la circumstanțele comiterii faptei și probatoriul cauzei, precum și la aspecte ce vizează latura subiectivă a infracțiunii prevăzute de art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 în ceea ce îl privește pe inculpatul C..

Astfel, în cauză, se reține că prin motivele de recurs în casație formulate în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., recurenții inculpați A. și B. au susținut că se impune achitarea lor, fiind incident cazul de achitare prevăzut de art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. – fapta nu e prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat C. a solicitat în principal achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza a II-a C. proc. pen., deoarece în opinia apărării din probele administrate în ambele faze ale procesului penal rezultă fără dubiu că inculpatul nu a acționat cu forma de vinovăție prevăzută de lege pentru acest tip de infracțiune, iar în subsidiar achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza I C. proc. pen., întrucât raportat la dispozițiile Legii nr. 671/2001 faptele sale nu au un caracter penal.

Examinând motivele de recurs formulate de inculpații A. și B. având un conținut similar, formulate de aceleași apărător ales, se constată că, în concret, apărarea recurenților inculpați a susținut că în raport cu situația dedusă judecății nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj, din perspectiva tipicității obiective, ceea ce echivalează cu neprevederea faptei în legea penală.

Astfel, în susținerea solicitării de achitare, apărarea recurenților a arătat că nu se poate reține în sarcina acestor inculpați săvârșirea infracțiunii de șantaj în formă continuată întrucât în raport cu situația de fapt dedusă judecății, în opinia apărării, nu suntem în prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpatul A. de natura a insufla o stare de temere persoanelor vătămate D. și E., în condițiile în care cu prilejul întâlnirii cu persoanele vătămate nu au fost amenințate de către A..

De asemenea, aceeași situație s-a invocat și în cazul inculpatului B., respectiv că nu suntem în prezenta unor acte de constrângere care ar fi fost exercitate de inculpat de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate D., în condițiile în care cu prilejul întâlnirii cu persoana vătămata nu a fost amenințată de către B..

Prin criticile formulate, recurenții inculpați nu aduc, în mod real, în discuție chestiunea lipsei elementelor de tipicitate obiectivă privind infracțiunea de șantaj în formă continuată reținută în sarcina acestora, raportat la situația de fapt reținută cu titlu definitiv de către instanța de apel, ci în realitate, aceștia contestă concluzia instanțelor privind reținerea în sarcina lor a acestei infracțiuni, greșita încadrare juridică dată faptei ori modalitatea de interpretare a probatoriului administrat de către instanțe și valorificarea probelor dosarului care au condus la această concluzie.

Recurenții invocă doar aparent neîntrunirea elementelor de tipicitate ale faptei deduse judecății, prin recursul în casație formulat tinzând însă la a supune cenzurii instanței de casație aspecte de temeinicie, referitoare la însăși situația de fapt reținută cu titlu definitiv prin decizia atacată ori statuările organelor judiciare asupra existenței infracțiunii și vinovăției inculpaților, aspecte care însă nu pot face obiectul analizei instanței de casație în actuala procedură.

Singura raportare a apărării în susținerea motivelor invocate este făcută la situația de fapt dedusă judecății, or, analiza acestei chestiuni reprezintă în realitate o solicitare de rejudecare a cauzei subsecvent reaprecierii și cenzurării probelor, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel și dispunerii unei soluții favorabile inculpaților așa cum s-a solicitat în cauză – de achitare.

Or, în cauză, contrar apărării, Înalta Curte constată că prin decizia recurată, pe baza stării de fapt așa cum a fost reținută în cauză și care nu mai poate fi schimbată în actuala procedură, instanța de apel a statut că probatoriul cauzei relevă că faptele inculpatului A., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluții infracționale unice, împreună cu inculpații B. și H., în realizarea obiectului de activitate, în interesul și în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic și psihic pe persoana vătămată D., prin amenințări repetate și prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunțe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcții pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza mun. Rm. Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaților, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum și la toate bunurile societății care se aflau pe șantierele respective, în vederea obținerii unui folos material injust de către aceștia și societățile menționate, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

De asemenea, din situația de fapt expusă în cauză instanța de apel a constatat că faptele inculpatului A., constând în aceea că în perioada ianuarie - februarie 2010, împreună cu H. și K., au exercitat constrângeri psihice prin amenințări repetate asupra persoanei vătămate E., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obținerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către S.C. N. S.R.L., și că în cursul lunii decembrie 2009, a exercitat constrângeri psihice prin amenințări repetate asupra persoanei vătămate E., atât direct cât și prin intermediul inculpatului V., pentru ca acesta să achite diferite sume de bani în contul dobânzilor imputate în mod nejustificat de către H., în vederea obținerii în mod injust a unor foloase patrimoniale de către H., întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj în formă continuată, prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Și în ceea ce privește pe inculpatul B., instanțele de fond și apel au stabilit că starea de fapt rețintă în cauză cu titlu definitiv prin decizia recurată relevă că faptele inculpatului B., constând în aceea că, în perioada aprilie-mai 2008, în baza unei rezoluții infracționale unice, împreună cu inculpații H. și A., în realizarea obiectului de activitate, în interesul și în numele persoanei juridice S.C. L. S.R.L., l-a constrâns fizic și psihic pe persoana vătămată D., prin amenințări repetate și prin inducerea unei stări de temere, determinându-l să renunțe la toată activitatea, reprezentând lucrările de construcții pe care le administra prin intermediul S.C. M. S.R.L. pe raza mun. Rm. Vâlcea, la contravaloarea lucrărilor executate până în acel moment în beneficiul inculpaților, al S.C. L. S.R.L., S.C. N. S.R.L., S.C. U. S.R.L., precum și la toate bunurile societății care se aflau pe șantierele respective, în vederea obținerii unui folos material injust de către aceștia și societățile menționate, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj în formă continuată prevăzută de art. 207 alin. (1) și (3) C. pen. cu aplic. art. 35 alin. (1) C. pen.

Fără a se relua statuările instanțelor relativ la comiterea fiecărei fapte de șantaj în parte reținute în sarcina inculpaților, în esență, se reține că sub aspectul laturii obiective, tipicitatea infracțiunii de santaj se caracterizează prin constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un folos patrimonial, condiții ce au fost realizate în speță față de conduita inculpaților – persoane fizice, în numele și interesul inculpatelor – persoane juridice, care l-au constrâns pe D. să renunțe la bunurile aflate pe șantiere și la lucrările de construcții pe care le executa prin intermediul S.C. M. S.R.L. în beneficiul inculpatilor si, de asemenea, l-au constrâns pe E. să achiziționeze un imobil de la S.C. L. S.R.L. și să dea anumite sume de bani, în împrejurări ce le-au generat persoanelor vătămate starea de temere evidențiată în declarațiile acestora și sub imperiul cărora au acționat.

Prin urmare, instanțele au stabilit cu titlu definitiv că materialul probator prezentat în mod amplu în hotărârile pronunțate în cauză (declarațiile persoanelor vătămate, ale martorilor, procesele-verbale de redare a convorbirilor telefonice și în mediul ambiental) relevă fără nici un dubiu formele de amenințare folosite de inculpati și crearea unei stări reale de temere persoanelor vătămate D. și E..

De altfel, așa cum s-a arătat, prin motivele de recurs în casație nu au fost aduse argumente concerte în raport cu care în opinia apărării celor doi recurenți nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate obiectivă pentru reținerea infracțiunii de șantaj în formă continuată în sarcina inculpaților A. și B., ci apărare s-a limitat doar la a menționa că persoanele vătămate nu au fost amenințate cu ocazia întâlnirilor cu aceștia și astfel nu ne aflăm în prezența unor acte de constrângere de natura a insufla o stare de temere persoanei vătămate exercitate de inculpați, fără nicio altă argumentare în acest sens.

În consecință, procedând, conform art. 447 din C. proc. pen. la verificarea corespondenței dintre împrejurările faptice stabilite și configurarea legală a infracțiunii de șantaj, prevăzută de art. 207 C. pen., Înalta Curte constată că acțiunile reținute în sarcina inculpaților A. și B. și pentru care au fost condamnați, astfel cum au fost stabilite cu titlu definitiv de către instanța de apel în urma analizării probatoriului administrat în cauză, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii de șantaj în formă continuare pentru care s-a dispus condamnarea recurenților inculpați în cauză.

Totodată, prin motivele de recurs în casație formulate de inculpații A. și B. s-a criticat modul de soluționare a acțiunii civile, solicitându-se respingerea cererilor de constituire ca părți civile formulate de persoanele vătămate ca fiind nedovedite, având în vedere probatoriul administrat, constând în toate înscrisurile existente la dosar.

Astfel cum au fost formulate, aceste critici nu pot fi examinate în calea recursului în casație, neputând fi circumscrise niciunui caz de recurs în casație prevăzut de lege.

De altfel, instanța de recurs în casație analizează modul de rezolvare a acțiunii civile strict în considerarea consecințelor care decurg din soluționarea acțiunii penale, respectiv dacă se constată sau nu ca fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunilor față de care a fost invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 C. proc. pen.. Pe cale de consecință, despăgubirile materiale sau morale la plata cărora este obligat un condamnat nu pot fi reexaminate atunci când cazul de recurs în casație 438 pct. 7 C. proc. pen.. este respins ca nefondat.

În concluzie, se constată că recursurile în casație formulate de recurenții inculpați A. și B. sunt nefondate.

În ceea ce privește recursul în casație formulat de recurentul inculpat C., se constată că în temeiul art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., sub un prim aspect, relativ la infracțiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 din data de 18.09.2014, s-a solicitat achitarea în temeiul art. 16 lit. b) teza a doua C. proc. pen., deoarece în opinia apărării din probele administrate în ambele faze ale procesului penal rezultă fără dubiu că inculpatul nu a acționat cu forma de vinovăție prevăzută de lege pentru acest tip de infracțiune. În esență, s-a susținut că inculpatul nu a avut reprezentarea faptului că prin modul de comunicare a unor categorii de informații săvârșește această infracțiune (el fiind ferm convins că respectă dispozițiile legale în respectarea drepturilor unei persoane), fiind astfel o împrejurare care atrage după sine neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni. De asemenea, s-a susținut că nu a avut intenția de a favoriza nelegal o persoană sau pentru a-i crea acesteia un avantaj patrimonial nelegitim.

Sub un alt aspect, referitor la solicitarea de achitare în baza art. 16 lit. b) prima teza C. proc. pen., s-a menționat că Legea nr. 677 din 21 noiembrie 2001 pentru protecția persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal și libera circulație a acestor date prevede la "Capitolul VIII: Contravenții și sancțiuni" doar sancțiuni de această natură, nefiind prevăzute infracțiuni sau fapte cu caracter penal; or, inculpatul nu a putut avea reprezentarea că ar săvârși vreo infracțiune prin comunicarea acestor categorii de informații, în opinia apărării, adresa de domiciliu/reședința neintrând sub incidența dispozițiilor art. 12 lit. b) din Legea 78/2000 cu referire la Legea nr. 677/2001 pentru protecția persoanelor și datelor cu caracter personal.

Cu privire la infracțiunea prevăzută de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000 din data de 17.10.2014, apărarea a solicitat să se constate că în mod nesusținut de probe, atât prin Rechizitoriu cât și prin considerentele instanței de fond, s-a reținut, că la data de 17.10.2014, în calitate de ofițer de poliție judiciară, inculpatul ar fi comunicat numitei Q. informații nepublice conform art. 285 alin. (1) C. proc. pen., mai exact ar fi comunicat acesteia existența unei plângeri penale formulate împotriva unei alte persoane, în scopul obținerii de folos necuvenit pentru altul. Astfel, s-a susținut că procedând la analizarea materialului probatoriu administrat în cauză, în cursul cercetării judecătorești în fond, rezultă fără dubiu faptul că evenimentele nu s-au petrecut în modul în care au fost redate în Rechizitoriu si preluate de judecătorul fondului, mai precis C. nu a fost persoana care i-a adus la cunoștință inculpatei aceste aspecte legate de formularea unei plângeri penale de către partea vătămată O. împotriva inculpatului J..

De asemenea, prin motivele formulate în scris, apărarea a făcut referire la actele dosarului, declarații de martori și a arătat că nicio probă din această cauză nu indică faptul că inculpatul ar fi fost cel care a adus la cunoștința inculpaților de existența dosarului nr. x/2014 și implicit a plângerii penale formulate de partea vătămată O.. S-a mai susținut că latura obiectivă a infracțiunii reținute în actul de acuzare nu apare ca fiind îndeplinită întrucât organul de urmărire penala și nici instanța de fond nu au putut preciza în ce a constat folosul practic fie pentru sine ori pentru altul, astfel singura concluzie care poate fi reținută sub acest aspect este aceea de achitare a inculpatului pentru fapta din data de 17.10.2014.

În primul rând, se constată că toate motivele invocate de apărarea recurentului inculpat C. prin motivele de recurs în casație, așa cum au fost formulate, vizează în realitatea netemeinica deciziei din apel, inculpatul fiind nemulțumit de faptul că s-a reținut în sarcina sa săvârșirea celor două infracțiuni prevăzute de 12 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 78/2000, prin motivele de recurs conturându-se din punctul de vedere al apărării o situație de fapt diferită decât cea reținută de instanța de apel.

Criticile formulate de recurent vizează în concret circumstanțele comiterii faptei și evident, analizarea lor ar presupune o reapreciere a probatoriului din dosar și stabilirea unei situații de fapt diferite.

Or, împrejurările de fapt stabilite prin hotărârea de condamnare nu mai pot fi modificate în recurs, intrând deja în puterea lucrului judecat.

Analiza conținutului mijloacelor de probă pe care instanța de apel și-a fundamenta