ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 859/2025

Ședința publică din data de 20 mai 2025

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată, la 7 noiembrie 2014, pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/2014, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., restituirea bunurilor pe care reclamanta le-a lăsat în custodia pârâtei conform Procesului-verbal de custodie din data de 25.09.2012 și obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri pentru imposibilitatea exercitării de către reclamantă a dreptului de folosință asupra bunurilor mobile care au fost predate în custodia pârâtei, pentru perioada cuprinsă între data încheierii procesului-verbal de custodie și data formulării prezentei cereri, precum și în continuare până la data la care bunurile vor fi predate; în subsidiar, în situația în care bunurile nu se mai regăsesc în posesia pârâtei, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii acestora.

În drept, au fost invocate prevederile art. 563 și urm. din C. civ.

Prin încheierea din data de 09.06.2015 Tribunalul Constanța a procedat la suspendarea judecății cauzei în baza art. 307 C. proc. civ. până la finalizarea cercetării penale cu privire la infracțiunea de fals, raportat la procesul-verbal de custodie din data de 25.09.2012, față de faptul că pârâta a înțeles să invoce falsul cu privire la acest înscris.

Ulterior, prin sentința civilă nr. 1215/11.07.2017 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a admis excepția de perimare invocată din oficiu de către instanță și în consecință s-a constatat perimată judecata cauzei ce face obiectul dosarului nr. x/2014 al Tribunalului Constanța.

A fost obligată reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. la plata cheltuielilor de judecată către pârâta B. S.R.L. în sumă de 2.000 RON, reprezentând onorariu de avocat, astfel cum acesta a fost redus de către instanță în baza art. 451 alin. (2) C. proc. civ..

Împotriva acestei sentințe ambele părți au formulat recurs.

Prin decizia civilă nr. 135/06.12.2017 Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat recursul pârâtei B. S.R.L.; totodată, a admis recursul formulat de A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C., a casat în tot hotărârea recurată, a respins excepția de perimare și a trimis cauza aceleiași instanțe în vederea continuării judecății.

După casare, cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, sub nr. x/2014*.

Prin sentința civilă nr. 360/22.03.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus respingerea, ca neîntemeiată, a acțiunii formulată de reclamanta A. S.R.L., prin lichidator judiciar CII C., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. și a fost obligată reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. la plata către pârâta B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în sumă de 216.236,6 RON, din care 214.736,60 RON reprezintă onorariu avocat și 1.500 RON reprezintă onorariu expertiză tehnică.

La data de 16.06.2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat completarea dispozitivului sentinței civile nr. 360/22.03.2022 a Tribunalului Constanța în sensul ca instanța să se pronunțe și cu privire la cel de al treilea capăt de cerere prin care reclamanta a solicitat în subsidiar, ca în situația în care bunurile proprietatea reclamantei nu se mai regăsesc în posesia pârâtei sau au fost aduse în stare de neîntrebuințare, obligarea pârâtei la plata contravalorii acestora.

Prin sentința civilă nr. 868 din 12 iulie 2022, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C., s-a dispus completarea dispozitivului sentinței civile nr. 360/22.03.2022 pronunțate de Tribunalul Constanța în cadrul dosarului nr. x/2014 și în ceea ce privește cererea formulată de către reclamantă în subsidiar, sens în care a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la plata contravalorii bunurilor.

Împotriva sentinței civile de completare nr. 868/12.07.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2014 a declarat apel reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C.

Prin decizia civilă nr. 2 din 24 februarie 2023, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a admis apelul declarat de apelanta reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. împotriva sentinței civile nr. 868/12.07.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L.; a schimbat în parte sentința civilă nr. 868/12.07.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța în dosarul civil nr. x/2014, în sensul că, în baza art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, a încetat judecata capătului subsidiar de cerere având ca obiect cererea reclamantei A. S.R.L. în faliment de obligare a pârâtei B. S.R.L. în insolvență la plata contravalorii bunurilor; a menținut restul dispozițiilor sentinței civile.

De asemenea, împotriva sentinței civile nr. 360/22.03.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, în dosarul nr. x/2014, a declarat apel S.C. A. S.R.L., în faliment, reprezentată prin lichidator judiciar C.I.I. C..

Pe parcursul judecării apelului, prin încheierea civilă din data de 24 februarie 2023 s-a dispus respingerea cererii formulată de intimata pârâtă B. S.R.L. (fosta D.) prin administrator judiciar CII E. de suspendare a judecării prezentului apel, motivată prin deschiderea procedurii insolvenței societății pârâte și incidența prevederilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, ca nefondată. S-a reținut că, în cauză, capătul 1 al cererii de chemare în judecată vizează drepturi reale de care se prevalează apelanta reclamantă, și nu un drept de creanță suspus incidenței prevederilor art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Prin încheierea civilă din data de 30.05.2023, instanța de apel a dispus respingerea, ca nefondată, a cererii apelantei de administrare a probei cu expertiza tehnică judiciară și a probei testimoniale, ca nefiind utilă cauzei.

Prin încheierea civilă din data de 15.09.2023, față de lipsa nejustificată a părților, s-a dispus suspendarea judecării apelului, în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., fiind reluată judecata urmare cererii formulată de apelantă la data de 22.03.2024.

Prin încheierea din 22 martie 2024 a fost respinsă cererea având ca obiect certificarea înscrisurilor doveditoare ale achitării taxei judiciare de timbru și, respectiv depunerea înscrisurilor doveditoare în baza cărora s-ar fi efectuat aceste plăți; a fost prorogată discutarea nulității întâmpinării, invocată de apelant, și a fost amânată judecarea cauzei pentru 8 mai 2024.

Prin încheierea din 8 mai 2024, a fost respinsă excepția nulității întâmpinării, invocată de apelant; totodată, a fost amânată pronunțarea pentru 22 mai 2024.

Prin decizia civilă nr. 130/LP din 22 mai 2024, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a admis apelul declarat apelanta reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C. în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L. (fosta D.) prin administrator judiciar CII E. împotriva sentinței civile nr. 360/22.03.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

A schimbat în parte sentința civilă nr. 360/22.03.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul că a obligat reclamanta A. S.R.L. în faliment prin lichidator judiciar CII C. la plata către pârâta B. S.R.L. în insolvență la plata sumei de 25.023,68 RON reprezentând cheltuieli de judecată aferente fondului.

A menținut, în rest, dispozițiile sentinței apelate.

Împotriva deciziei civile nr. 130/LP din 22 mai 2024 și a încheierilor premergătoare, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți a declarat recurs reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar CII C., indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel; cu cheltuieli de judecată.

I. Cu privire la soluția dată asupra criticilor privind capătul 1 al cererii de chemare în judecată, recurenta a susținut, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept incidente și, totodată, soluția cuprinde și se întemeiază pe motive contradictorii față de situația din dosar. Astfel:

Reținând că nu s-a făcut dovada faptului că bunurile erau în patrimoniul reclamantei, instanța a făcut o greșită aplicare a regulilor legale privind probațiunea, întrucât a ignorat înscrisurile depuse la dosar ce dovedesc modul în care reclamanta a dobândit bunurile.

In același timp, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 935 C. civ.

In speță, cu înscrisurile depuse la dosar - cu precădere cu Procesul-verbal de custodie din data de 25.09.2012, dar și cu toate celelalte probe administrate în cauză, a dovedit că a avut posesia bunurilor și le-a predat în custodia pârâtei. Este evident că din moment ce acele bunuri au fost predate de către reclamantă, aceasta le-a avut în posesia sa.

In atare condiții, conform art. 935 C. civ.., aceasta este prezumată proprietarul bunurilor. Instanța de apel nu a ținut cont de această dispoziție legală și a nesocotit faptul că nici în fața instanței de fond și nici în fața instanței de apel pârâta nu a răsturnat această prezumție.

Instanța de apel a nesocotit normele legale conform cărora, eventuala ieșire ulterioară din posesia intimatei-pârâte B. S.R.L. a bunurilor revendicate, se impunea a fi dovedită chiar de către cel care susține că nu le deține, respectiv de B..

Judecătorul a aplicat greșit normele legale în acesta privință. Pârâta a susținut că nu i-au fost predate și nu deține bunurile revendicate, iar în temeiul principiului actori incumbit probatio, aceasta trebuia să dovedească că acele bunuri au ieșit din posesia sa după ce reclamanta a dovedit ca i le-a transmis.

a) Prin Procesul-verbal de custodie din data de 25.09.2012 se consemnează faptul că bunurile ce fac obiectul primului capăt de cerere au fost predate de recurenta reclamantă către pârâta intimată, care le-a preluat în custodie, așa cum indică procesul-verbal atât în titlul său, cât și în cuprinsul său. Acest act dovedește că bunurile mobile în discuție se aflau în posesia recurentei reclamante și au fost transmise în custodia pârâtei.

b) Avizele de însoțire a mărfii nr. 10/25.09.2012 și nr. 11/25.09.2012 dovedesc faptul că bunurile ce fac obiectul primului capăt de cerere au fost transportate de la Baia Mare, de la locul în care A. S.R.L. le avea în posesie, la sediul pârâtei intimate din com. Iacobeni, jud. Suceava, unde pârâta deține exploatare minieră.

c) Prin întâmpinarea formulată la judecata în fond a cauzei pârâții s-au înscris în fals în ceea ce privește procesul-verbal în virtutea căruia se naște obligația acestora de restituire a utilajelor.

Prin soluția pronunțată de organele penale se confirmă ieșirea bunurilor din posesia reclamantei apelante și transmiterea acestora în custodia pârâtei intimate B. S.R.L..

d) In referatul cu propunerea de clasare, ce a stat la baza ordonanței de clasare emisă de organele penale, se consemnează că din cercetările efectuate în cauză reiese că au fost audiate de către organele penale mai multe persoane, iar toate acestea au confirmat realitatea operațiunii ce a dus la transmiterea bunurilor din posesia reclamantei apelante în custodia pârâtei intimate.

Totodată, organele de urmărire penală, urmare a probelor administrate și a cercetărilor efectuate, constată faptul că "nici una din părți nu contestă că respectivele bunuri au fost transportate și s-ar afla în custodia societății care a recepționat marfa (pârâta - nn)"

e) In susținerea celor prezentate sunt și documentele întocmite de executorul judecătoresc G., care s-a deplasat la sediul B. S.R.L., unde a identificat utilajele, care erau în stare de funcționare, întocmind Procesul-verbal nr. x/2013/N.

f) Raportat la procesul-verbal de custodie, coroborat cu toate celelalte acte arătate, trebuie punctat faptul că lăsarea în custodie nu reprezintă altceva decât o transmitere a detenției precare a bunurilor către pârâtă.

g) In mod nelegal instanța de apel nesocotește faptul că însăși pârâta a recunoscut în întâmpinarea formulată la fondul cauzei că bunurile în discuție i-au fost predate și că procesul-verbal de custodie și avizele de însoțire a mărfii sunt reale.

Instanța de apel reține în mod nelegal că bunurile nu ar fi fost plătite. Nu există nicio dovadă în acest sens (dimpotrivă, bunurile au fost plătite) astfel încât se impunea ca instanța de apel să înlăture de plano această susținere a pârâtei.

Concluzionând, deși instanțele de fond rețin (în mod nelegal) că recurenta reclamantă nu a făcut dovada posesiei și dovada proprietății bunurilor revendicate, chiar pârâta recunoaște faptul că bunurile au fost transmise în proprietatea reclamantei odată cu încheierea înțelegerii cuprinse în factura fiscală nr. x/31.05.2011 și cu preluarea bunurilor în discuție.

În completarea celor de mai sus și în contradicție cu cele reținute în mod greșit de instanța de apel, vine și analiza coroborată a facturii nr. x/31.05.2011 cu Procesul-verbal de custodie.

h) Instanța de apel dă, în mod nelegal, relevanță susținerilor contradictorii (și nedovedite) ale pârâtei care, deși menționează că bunurile i-ar fi revenit pentru că nu ar fi fost plătite, reține și că bunurile ar fi fost plătite/cumpărate ulterior de aceasta de la o terță persoană, H..

În mod nelegal, instanța de apel dă relevanță susținerilor contradictorii ale pârâtei, întrucât analiza acestora evidențiază faptul că inclusiv pârâta recunoaște implicit prin susținerile sale că bunurile s-au aflat în posesia și proprietatea reclamantei până la transmiterea acestora în custodia pârâtei, conform procesului-verbal de custodie din 25.09.2012 și a avizelor de însoțire a mărfii indicate.

O aplicare corectă a normelor legale asupra prezentei spețe și o analiză corectă a susținerile părților din apel se putea face în condițiile în care instanța de apel ar fi pus în vedere pârâtei să depună Contractul de împrumut cu garanție despre care pretinde că i-ar fi fost prezentat și că ar fi fost încheiat între H. și I., precum și actele prin care bunurile ar fi fost achiziționate de J. de la H..

Totodată, în mod nelegal instanța de apel a respins solicitarea de audiere a martorului J., administratorul pârâtei.

i) Bunurile transportate de la reclamantă la pârâtă conform avizelor de însoțire a mărfii și predate în custodia acesteia, conform Procesului-verbal de custodie din 25.09.2012, au intrat în posesia și patrimoniul reclamantei prin achiziționarea lor conform facturii nr. x/31.05.2011 (o parte din bunurile ce fac obiectul prezentei acțiuni), precum și prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.09.2010 încheiat între reclamantă și societatea F. S.R.L..

În cererea de chemare în judecată reclamanta a susținut că a precizat, în mod expres, de unde a dobândit bunurile indicând atât contractul încheiat cu F. S.R.L., cât și factura nr. x/31.05.2011, însă instanța nu a analizat și nu s-a pronunțat în niciun fel în considerentele hotărârii sale asupra celor susținute și dovedite de reclamantă cu privire la actele de dobândire și posesia bunurilor.

5.1. O astfel de motivare este nelegală și străină de natura pricinii întrucât nici prin obiectul acțiunii și nici prin motivarea acesteia reclamanta nu a susținut că utilajele expertizate sunt aceleași cu cele pe care le-a predat.

Obiectul cauzei vizează, în capătul 1 de cerere al prezentei cauze, obligarea pârâtei la restituirea bunurilor. Întrucât s-a făcut dovada ca bunurile au fost transmise de la reclamantă către pârâtă se impunea ca instanța sa admită cererea de obligare a pârâtei la restituirea bunurilor.

In contextul celor dezvoltate la acest punct, recurenta a reiterat că, existența/dovada bunurilor în proprietatea reclamantei a fost făcută.

Ca o concluzie, în opinia recurentei, se poate reține că, și în situația în care bunurile expertizate nu sunt aceleași cu bunurile predate, așa cum arată instanța de apel, aceasta nu înseamnă ca bunurile nu au fost predate de la reclamanta către parata. Cum dovada predării bunurilor a fost făcută aceasta înseamnă că se naște obligația pârâtei de a le restitui - acesta fiind obiectul cererii.

5.2. Pe de altă parte, cu privire la expertiza utilajelor miniere întocmite de expertul K., ce a constituit baza soluțiilor instanțelor de fond, trebuie evidențiat și faptul că această expertiză nu a analizat decât corespondența utilajelor dobândite prin Contractul de vânzare cumpărare încheiat de reclamanta cu F. S.R.L. și cuprinse la pct. 1 și pct. 2 din Procesul-verbal de custodie din 25.09.2011 cu utilajele regăsite la punctul de lucru de la Iacobani, jud Suceava al pârâtei. Insă expertul nu a analizat în niciun fel utilajele achiziționate de reclamantă conform facturii nr. x/31.05.2011 și corespondența acestora cu utilajele regăsite la punctul de lucru de la Iacobani, jud. Suceava.

Oricum, a susținut recurenta, această expertiză este nelegală și se impune a fi înlăturată, redându-se în cuprinsul motivelor de recurs argumentele sale în sensul acestei afirmații.

Recurenta a arătat că soluția instanței de apel este nelegală și prin raportare la numeroasele neclarități și neconcordanțe ce rezultă din Raportul de expertiză și din Anexele acestuia care se regăsesc în tot cuprinsul expertizei.

Concluzionând, expertiza nu a răspuns obiectivelor stabilite de instanță și necesare pentru soluționarea legală a cauzei.

In aceste condiții, este nelegală și respingerea de către instanța de apel a solicitării de refacere a expertizei de către un alt expert.

II. Motive relative la capătul 2 de cerere din acțiunea introductivă:

II.1. In primul rând, recurenta a subliniat că asupra acestui capăt de cerere, respectiv asupra motivelor din apel formulate în legătură cu acest petit, instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel prin decizia recurată.

Astfel, în primul petit al cererii de chemare în judecată a fost învestită instanța cu o acțiune în revendicare a bunurilor mobile, iar în cel de al treilea capăt de cerere (capătul subsidiar) s-a solicitat plata contravalorii bunurilor.

Totodată, în aceeași acțiune, prin cel de al doilea capăt de cerere, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de despăgubiri reprezentând lipsa de folosință pentru bunurile lăsate în custodia pârâtei.

Prin decizia atacată instanța a analizat și s-a pronunțat numai cu privire la motivele privind capătul 1 de cerere - cererea în revendicare a bunurilor mobile indicate. De asemenea, în dosarul asociat înregistrat în apel sub nr. x/2014*/al instanța s-a pronunțat și asupra capătului de cerere subsidiar, dispunând încetarea procesului în ceea ce privește acest petit, în conformitate cu art. 75 din Legea nr. 85/2014.

Insă, simpla analiza a deciziei atacate în prezenta cauză și a deciziei din dosarul asociat relevă faptul că în niciuna din aceste hotărâri instanța nu s-a pronunțat asupra capătului 2 de cerere (despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunurilor).

In atare situație, se impune casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la instanța de apel pentru reluarea judecății apelului în vederea soluționării tuturor capetelor de cerere cu care a rămas investită.

II.2. Pe de altă parte, a susținut recurenta, pe fondul celui de al doilea capăt de cerere se impun a fi avute în vedere următoarele:

In cauză a fost efectuată o expertiză de evaluare a lipsei de folosință întocmită de expert contabil L.. Acesta a concluzionat că în perioada de la predarea bunurilor în custodie și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, valoarea lipsei de folosință pentru bunurile predate în custodie este în cuantum de 172.765,77 RON.

Instanțele de fond ignoră această expertiză, dar și celelalte probe administrate și rețin că având în vedere argumentele pentru care a respins primul capăt de cerere se impune și respingerea celui de al doilea capăt de cerere.

In privința acestui capăt de cerere reclamanta a dovedit predarea bunurilor conform celor arătate "la secțiunea I a prezentului apel". Așa cum rețin organele de cercetare penală, niciuna dintre părți nu contestă operațiunea în discuție.

Pe de altă parte, pârâta nu a dovedit că ar fi înapoiat bunurile la reclamantă până la soluționarea celui de al doilea capăt de cerere. De asemenea, pârâta nu a dovedit că bunurile i-au fost transmise în proprietate - dimpotrivă, din procesul-verbal de custodie reiese că acestea i-au fost date spre păstrare și în paza sa; i-au fost predate în custodie, iar custodia nu presupune în niciun caz transmiterea dreptului de proprietate și nici eventuala transmitere a folosinței gratuite.

Argumentele de la acest punct trebuie analizate coroborat și completate cu argumentele "de la secțiunea I a prezentului apel".

In considerarea tuturor susținerilor și apărărilor formulate se impunea admiterea celui de al doilea capăt de cerere.

Cu privire la soluția instanței de apel privind cheltuielile de judecată, recurenta a menționat că decizia recurată este nelegală prin aceea că a obligat reclamanta la plata sumei de 25.023,68 RON cu acest titlu. Astfel, a susținut, în sinteză, că: soluția în privința cheltuielilor este nelegală, întrucât instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de cenzurare, de reducere a cheltuielilor de judecată în conformitate cu art. 451 C. proc. civ. în subsidiar, s-a făcut o greșită aplicare a legii; "hotărârea pronunțată de instanța de fond în acest al doilea ciclu procesual este nelegală și prin aceea că nesocotește dispozițiile instanței de recurs din primul ciclu procesual". Totodată, decizia este nelegală motivat de faptul că nici măcar pentru cheltuielile de judecată în cuantumul de 25.023.68 RON dispuse de instanța de apel nu s-a făcut dovada plății acestora.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. prin administrator judiciar CII E. și administrator special M. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de ședință din 25 februarie 2025, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; recurenta a depus punct de vedere la raport, prin care a susținut, în esență, că recursul este admisibil.

În cauză, s-a stabilit termen pentru examinarea admisibilității în principiu a recursului la data de 20 mai 2025.

Înalta Curte, constituită în complet de filtru, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., soluționarea acestui aspect făcând de prisos examinarea altor cereri sau excepții, urmează a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același Cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs."

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din analiza dispozițiilor legale anterior evocate, rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se observă că neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului de recurs este sancționată cu nulitatea cererii de recurs.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile.

Recurenta a indicat formal în susținerea recursului dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., fără a arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textelor de lege indicate, iar dezvoltarea criticilor expuse în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textelor de lege anterior menționate.

Întinderea controlului judiciar este condiționată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs și de limitele conferite de dispozițiile legale, iar simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, la modalitatea în care au fost administrate și analizate probele, precum și succinta relatare a situației de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanței de recurs în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Este de amintit că instanța de apel ca instanță devolutivă are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă rezultă cu evidență că s-au readus în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ.., aceasta fiind, în esență, nemulțumită de modul de analizare a probelor propuse din perspectiva stabilirii calității invocate de reclamantă de proprietară a bunurilor revendicate.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată în raport de stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

Astfel, criticile recurentei prin care se susține că motivarea instanței de apel, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada că este proprietarul bunurilor și prin care se arată că bunurile nu se află în posesia pârâtei, este una care contravine normelor legale; că instanța a făcut o greșită aplicare a regulilor legale privind probațiunea, întrucât a ignorat înscrisurile depuse la dosar ce dovedesc modul în care reclamanta a dobândit bunurile; că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 935 C. civ.., precum și că nu s-ar fi dovedit transmiterea bunurilor în posesia pârâtei, sunt critici de netemeinicie, întrucât aduc în dezbatere aspecte factuale și probatorii.

De asemenea, prin trimiterile recurentei la Procesul-verbal de custodie din 25.09.2012, la avizele de însoțire a mărfii nr. x/25.09.2012 și nr. y/25.09.2012, la documentele întocmite de executorul judecătoresc G., la factura fiscală nr. x/31.05.2011, la contractul de vânzare-cumpărare nr. x/29.09.2010, încheiat între reclamantă și societatea F. S.R.L., la necesitatea administrării unor probatorii care, în opinia recurentei, aveau aptitudinea să dovedească anumite aspecte privind situația bunurilor, se relevă tot aspecte de netemeinicie și se tinde a se proceda la schimbarea situației de fapt.

În egală măsură țin de latura probatorie și factuală afirmațiile recurentei care aduc în dezbatere opinia sa personală în sensul că o aplicare corectă a normelor legale asupra prezentei spețe și o analiză corectă a susținerilor părților din apel se putea face în condițiile în care instanța de apel ar fi pus în vedere pârâtei să depună Contractul de împrumut cu garanție despre care pretinde că i-ar fi fost prezentat și că ar fi fost încheiat între H. și I., precum și actele prin care bunurile ar fi fost achiziționate de J. de la H..

De asemenea, criticile recurentei prin care se arată că, în mod nelegal instanța de apel a respins solicitarea de audiere a martorului J., administratorul pârâtei, sunt tot critici de netemeinicie.

Prin criticile formulate, recurenta face trimitere la situația de fapt reținută de către curtea de apel, la modul în care instanța de prim control judiciar a înțeles să procedeze la administrarea probatoriului.

Or, modul de interpretare a probelor nu poate face obiectul recursului, în condițiile în care aprecierea lor este reprezentată de operațiunea mentală pe care o face judecătorul pentru a determina puterea probantă și valoarea fiecărei probe în parte, precum și ale tuturor probelor administrate în cauză, iar, în speță, instanța de apel a administrat întregul probatoriu pertinent, concludent și util cauzei, apreciere cu privire la care instanța este suverană.

Criticile referitoare la motivele reținute de instanța de apel în sensul respingerii apelului, motivat de faptul că nu s-a dovedit că utilajele ce au fost supuse expertizei judiciare efectuate în cauză sunt aceleași cu utilajele transmise prin Procesul-verbal de custodie din 25.09.2012, sunt tot critici de netemeinicie, întrucât aduc în dezbatere aspecte probatorii.

Aserțiunea că o astfel de motivare este nelegală și străină de natura pricinii, întrucât nici prin obiectul acțiunii și nici prin motivarea acesteia reclamanta nu a susținut că utilajele expertizate sunt aceleași cu cele pe care le-a predat, precum și criticile cu privire la expertiza utilajelor miniere întocmite de expertul K. și afirmația că aceasta este nelegală impunându-se a fi înlăturată, sunt tot aspecte de netemeinicie, care excedează analizei instanței de recurs.

Prin susținerile expuse în memoriul de recurs, se critică, în realitate, modalitatea de apreciere a probelor de către instanța de apel, în condițiile în care toate afirmațiile recurentei aduc în dezbatere neanalizarea, în opinia sa, a unor înscrisuri în modul dorit de aceasta, fără a se ține cont de faptul că valorificarea sau nevalorificarea înscrisurilor este o problemă de temeinicie, ce nu poate intra în câmpul de analiză rezervat instanței de recurs.

Trebuie subliniat că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de stabilire a situației de fapt și de analiză a probatoriului.

Cât privește susținerile recurentei care vizează cel de al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, se reține că, în condițiile în care, în faza devolutivă a apelului a fost confirmată soluția primei instanțe, prin care s-a respins acțiunea în revendicare a bunurilor mobile, iar criticile aduse soluției date de instanța de prim control judiciar privesc doar aspecte de netemeinicie, analizarea argumentelor recurentei care vizează nepronunțarea asupra capătului subsidiar de cerere a devenit superfluuă, neavând nicio relevanță în economia cauzei.

De altfel, în condițiile în care, referitor la această chestiune se aduce în dezbatere procesul-verbal de custodie, expertiza de evaluare a lipsei de folosință întocmită de expert contabil L., faptul că instanțele de fond ignoră această expertiză, dar și celelalte probe administrate, precum și împrejurarea că în privința acestui capăt de cerere reclamanta a dovedit predarea bunurilor, nu poate fi vorba de expunerea unor critici de nelegalitate.

În speță, recurenta tinde, în realitate, la o restabilire a situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, iar faptul că se invocă anumite dispoziții legale (ex: art. 935 C. civ., art. 451 C. proc. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Cât privește criticile ce vizează cheltuielile de judecată la plata cărora a fost obligată recurenta, Înalta Curte reține că, în recurs, instanța nu poate cenzura cheltuielile de judecată acordate de instanțele de fond. Și aceasta, întrucât, în analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanență, la circumstanțele cauzei, fiind vorba despre o evaluare care se sprijină pe examinarea unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, instanța de fond dispunând de o marjă de apreciere în acest sens.

Ca atare, cum, sub acest aspect, finalitatea urmărită de recurentă prin promovarea căii de atac este obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată într-un alt cuantum față de cel stabilit de instanța de apel, evident un cuantum redus, se constată că este aplicabilă Decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, iar aceste critici se circumscriu unui motiv de netemeinicie și nu de nelegalitate a deciziei atacate.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentă reiese că s-au readus în dezbatere chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 1-8 C. proc. civ., susținerile prezentate constituindu-se într-o înșiruire de aprecieri personale care nu au valența unor critici de nelegalitate, relevând, în realitate, doar nemulțumirea părții față de examinarea probelor și față de concluzia la care a ajuns curtea de apel, prin confirmarea sentinței primei instanțe, în sensul că reclamanta nu este proprietara bunurilor revendicate.

Așa fiind, Înalta Curte reține că prin cererea de recurs nu au fost formulate critici de nelegalitate susceptibile de a fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. prevăd că, în cazul în care completul este în unanimitate de acord că recursul nu îndeplinește cerințele de formă, că motivele de casare invocate și dezvoltarea lor nu se încadrează în cele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., anulează sau respinge recursul printr-o decizie motivată, pronunțată fără citarea părților, care nu este supusă niciunei căi de atac.

În considerarea celor ce preced, constatând că recurenta-reclamantă nu s-a conformat obligației reglementată de dispozițiile art. 488 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 493 alin. (5) din același cod, va anula recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., prin lichidator judiciar C.I.I. C., împotriva deciziei civile nr. 130/LP din 22 mai 2024 și a încheierilor premergătoare, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2025.