ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 823/2017

Decizia nr. 823/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța sub nr. x/118/2014, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu A.J.O.F.M. Constanța, anularea Deciziei de imputare din 13 martie 2014 emisă de A.J.O.F.M. Constanța și a Deciziei din 3 martie 2014 privind încetarea indemnizației de șomaj, obligarea pârâtei la achitarea sumelor reținute necuvenit în baza acestei dispoziții, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 114 din 23 ianuarie 2015, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis în parte contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta A.J.O.F.M. Constanța, a anulat Decizia de imputare din 13 martie 2014 emisă de A.J.O.F.M. Constanța și a respins ca nefondată, contestația formulată împotriva Deciziei din 3 martie 2014 privind încetarea indemnizației de șomaj.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel pârâta A.J.O.F.M. Constanța, solicitând modificarea în parte a acesteia.

Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia civilă nr. 228/AS din 19 aprilie 2016 a constatat perimat apelul formulat de apelanta-pârâtă A.J.O.F.M. Constanța împotriva Sentinței civile nr. 114 din 23 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul civil nr. x/118/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă A., prin curator special avocat B.

Această decizie a fost atacată cu recurs de pârâta A.J.O.F.M. Constanța, care a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună admiterea recursului și anularea hotărârii de perimare.

În recursul său, care nu a fost întemeiat în drept, recurenta a relevat pe larg situația de fapt în cauză, arătând că, în data de 9 iunie 2015 Curtea de Apel Constanța prin Completul de judecată constituit din președinte C. și judecător D. a dispus, în temeiul prevederilor art. 411 alin. (1) C. proc. civ. suspendarea judecării apelului formulat de către A.J.O.F.M. Constanța. Calea de atac precizată de instanță a fost recursul, iar Încheierea din 9 iunie 2015 a fost comunicată A.J.O.F.M. Constanța în data de 19 iunie 2015.

În continuare, recurenta arată că în perioada 4 - 19 iunie 2015 singurul consilier juridic al instituției, doamna E. s-a aflat în incapacitate de muncă, conform certificatelor medicale atașate, astfel că interesele instituției nu au putut fi reprezentate deoarece în cadrul organizației nu există alți funcționari publici care să îndeplinească condițiile legale necesare reprezentării în instanță.

În acest sens se arată că în data de 25 iunie 2015, A.J.O.F.M. Constanța a formulat recurs prin intermediul căruia a solicitat repunerea pe rol a cauzei, iar în data de 25 ianuarie 2016 la sediul A.J.O.F.M. Constanța a fost înregistrată Hotărârea civilă nr. 2.656 din 24 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin intermediul căreia s-a decis respingerea recursului, din motivare rezultând că A.J.O.F.M. Constanța are posibilitatea repunerii pe rol a cauzei în baza unei solicitări formulate în acest sens.

Astfel, în data de 29 ianuarie 2016, A.J.O.F.M. Constanța a formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, termenul stabilit de Curtea de Apel pentru reluarea judecații a fost 23 februarie 2016, în temeiul art. 58 alin. (4) C. proc. civ., dispunându-se în sarcina A.J.O.F.M. Constanța plata onorariului unui curator special pentru reclamanta A., iar în data de 19 aprilie 2016 instanța a invocat, din oficiu excepția perimării.

În acest sens, recurenta susține că pentru a interveni perimarea, este necesar să se constate că lăsarea în nelucrare a procesului se datorează culpei părții, aceasta fiind o chestiune de fapt, care se analizează de la caz la caz și dacă pricina a rămas în nelucrare fără ca partea să aibă vreo vină, atunci perimarea nu operează.

Din această perspectivă, recurenta consideră că A.J.O.F.M. Constanța nu poate fi acuzată de lipsă de interes atâta timp cât a urmat procedurile, căile de atac indicate de către instanța de judecată, iar faptul că instanța a indicat în mod eronat o cale de atac a hotărârii sale nu poate fi reținută ca fiind o culpă a A.J.O.F.M. Constanța.

Conform prevederilor art. 416 alin. (2) C. proc. civ., a mai susținut recurenta, termenul de perimare începe să curgă de la data ultimului act de procedură făcut în cauză, în cazul de față, ultimul act de procedură este plata curatorului special efectuată în data de 15 aprilie 2016.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 18 noiembrie 2016.

Prin Încheierea din 8 martie 2017, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru soluționarea acestuia la 10 mai 2017.

Recurenta-pârâtă A.J.O.F.M. Constanța a depus la 29 noiembrie 2016, punct de vedere asupra raportului prin care arată că își menține în totalitate poziția exprimată prin cererea de recurs.

Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul formulat de pârâta A.J.O.F.M. Constanța este nefondat și va fi respins, pentru următoarele considerente:

Din conținutul criticilor formulate de către recurentă reiese că acestea vizează soluția de perimare și privește greșita aplicare și interpretare de către curtea de apel a dispozițiilor referitoare la procedura perimării apelului, reglementată de dispozițiile art. 420 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Reiese, deci, că motivele de nelegalitate privesc greșita aplicare a regulilor de procedură, critică prevăzută de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Legea nr. 138/2014 privind completarea și modificarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., din perspectiva cărora va fi analizat prezentul recurs.

Potrivit dispozițiilor art. 416 din Legea nr. 138/2014 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. "Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni. (2) Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță. (3) Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată".

Pornind de la aceste dispoziții legale, reiese că perimarea reprezintă o sancțiune procedurală ce operează de drept și se răsfrânge asupra întregii activități judiciare, iar nu doar asupra unui act de procedură concret, fiind determinată de lipsa de stăruință a părților în soluționarea litigiului, având un caracter mixt, de sancțiune procedurală și de prezumție de desistare.

Totodată, perimarea constând în stingerea litigiului, este edictată în interesul unei bune administrări a justiției, urmărind soluționarea cauzelor cu celeritate și degrevarea rolului instanțelor de dosare inactive, astfel încât răspunde unui interes general dar și unui interes particular, al părților, anume acela ca drepturile lor să nu rămână un timp îndelungat într-o stare de incertitudine.

Din aceleași reglementări legale rezultă și condițiile ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ pentru a interveni sancțiunea perimării, și anume instanța să fi fost învestită cu o cerere care se judecă în primă instanță sau într-o cale de atac, pricina să fi rămas în nelucrare timp de 6 luni, iar lăsarea cauzei în nelucrare să se datoreze unor motive imputabile părții.

Reiese deci, că perimarea este o sancțiune procedurală ce intervine în condițiile legii, consecutiv măsurii suspendării judecății, întrucât numai în acest fel poate fi întrunită premisa rămânerii cauzei în nelucrare din motive imputabile părții.

Una dintre situațiile în care cauza rămâne în nelucrare și care atrage suspendarea judecății cauzei este reprezentată de aceea în care părțile deși legal citate, nu se prezintă la strigarea cauzei și nici nu solicită judecarea cauzei în lipsa lor, situație reglementată de dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., cazul în speță.

Norma juridică cuprinsă în art. 411 alin. (1) C. proc. civ. este de ordine publică, astfel încât, dacă sunt întrunite cerințele acestui text, instanța trebuie să suspende judecata, fără a mai efectua vreun alt act de procedură.

Dispozițiile evocate exprimă principiul disponibilității care guvernează desfășurarea procesului civil, eludarea acestora având drept consecință încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Totodată, fiind o sancțiune procedurală, perimarea operează de drept, instanța putând să constate perimarea și din oficiu, astfel cum reiese și din dispozițiile art. 420 alin. (1) C. proc. civ.

În cauza de față, se reține că prin Decizia civilă nr. 228/AS din 19 aprilie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a constatat perimat apelul formulat de apelanta-pârâtă A.J.O.F.M. Constanța împotriva Sentinței civile nr. 114 din 23 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul civil nr. x/118/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă A., prin curator special avocat B., în temeiul dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ.

În raport de dispozițiile art. 416 alin. (2) C. proc. civ., "Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță."

Ultimul act de procedură îndeplinit în cauză, înainte de împlinirea termenului de perimare de 6 luni, astfel cum este reglementat de dispozițiile art. 416 alin. (2) C. proc. civ. a fost emis la data de 9 iunie 2015, data suspendării judecării cauzei.

În aplicarea dispozițiilor art. 416 alin. (1) C. proc. civ., de la acest moment a început să curgă termenul de perimare de 6 luni și care potrivit dispozițiilor amintite, se împlinea la data de 9 decembrie 2015.

În cauza de față, se reține că dosarul a rămas în nelucrare de la 9 iunie 2015, data suspendării judecării cauzei și până la 2 februarie 2016, data repunerii cauzei pe rol, perioadă în care, din vina părților, nu a fost întocmit niciun act de procedură în termenul legal prevăzut.

Prin Referatul instanței din 2 februarie 2016, cauza a fost repusă pe rol la cererea apelantei, stabilindu-se termen la data de 23 februarie 2016, termen pentru care părțile au fost legal citate așa cum reiese din dovezile aflate la dosar.

Este adevărat că legiuitorul român a reglementat situațiile în care termenul de perimare poate fi întrerupt sau suspendat, dispozițiile art. 417 și art. 418 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că formularea recursului împotriva încheierii de suspendare a judecății nu este de natură să întrerupă termenul de perimare, întrucât acest demers nu a fost făcut în fața instanței care a dispus suspendarea, pentru ca aceasta să reia judecata, ci a vizat numai contestarea legalității măsurii de suspendare a judecății, astfel încât termenul de perimare să nici nu înceapă să curgă de la data luării acestei măsuri, or, prin Decizia Înaltei Curți nr. 2.656 din 24 noiembrie 2015 s-a constatat caracterul nefondat al acestei contestări.

Astfel, pentru a putea însă să producă efect întreruptiv/suspensiv, este necesar ca aceste acte procedurale să fie efectuate înăuntrul termenului de perimare, în cauza de față între momentul suspendării 9 iunie 2015 și data la care se împlinește termenul de perimare 9 decembrie 2015. Orice act de procedură îndeplinit, de părți sau de către instanță, după împlinirea termenului de perimare, nu poate produce efectul întreruptiv, împlinirea termenului de perimare operând ope legis, chiar dacă acesta este formulat înainte de termenul de judecată stabilit pentru discutarea perimării.

Aceasta întrucât, în măsura în care nu se constată intervenită vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a curgerii termenului de perimare, la termenul de judecată stabilit pentru discutarea perimării instanța de judecată nu face altceva decât să constate că a intervenit perimarea, în cauza de față, să constate că la data de 9 decembrie 2015 a fost perimat apelul.

Prin simpla împlinire a termenului legal de perimare, calea de atac se perimă, independent de momentul la care instanța stabilește termen pentru constatarea acesteia.

Față de caracterul imperativ al dispozițiilor art. 420 C. proc. civ., instanța era obligată să constate perimarea, fără a mai efectua vreun act de procedură.

Prin urmare, constatând că a fost făcută o corectă și legală aplicarea a dispozițiilor legale care reglementează sancțiunea perimării, Înalta Curte urmează să respingă ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.J.O.F.M. Constanța împotriva Deciziei civile nr. 228/AS din 19 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta A.J.O.F.M. Constanța împotriva Deciziei civile nr. 228/AS din 19 aprilie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2017.

Procesat de GGC - N