ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 503/2025

Ședința publică din data de 6 martie 2025

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin acțiunea înregistrată la data 24 august 2023 pe rolul Tribunalului Sălaj, sub nr. x/2023, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/19.05.2023, între pârâta de ordin 1, în calitate de donatoare, și pârâtul de ordin 2, în calitate de donatar, având ca obiect imobilul situat în jud. Sălaj, înscris în CF nr. x Sărmășag, nr. cadastral x - teren intravilan în suprafață de 12000 mp, nr. cadastral x - Cl - casa în suprafață construită la sol de 302 mp, nr. cadastral x - C2 - magazie, în suprafață construită la sol de 35 mp, nr. cadastral x - C3 - grajd cu magazie de fân, în suprafață construită la sol de 421 mp, nr. cadastral x - C4 - pivniță - în suprafață construită la sol de 46 mp, în temeiul dispozițiilor art. 1236, art. 1238 alin. (2) coroborate cu art. 1179 alin. (1) pct. 4 și art. 1250 din C. civ.

De asemenea, a solicitat revenirea la situația anterioară de carte funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea donatoarei-pârâte de ordin 1, în temeiul dispozițiilor art. 1254 coroborat cu art. 907, art. 908 alin. (1) pct. l și alin. (4) din C. civ., precum și obligarea pârâților la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă la data de 10 noiembrie 2023, pârâții au solicitat, în principal, admiterea excepției lipsei de interes a cererii de chemare în judecată formulată de către reclamantă și respingerea acesteia ca fiind lipsită de interes; în subsidiar, au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. De asemenea, au solicitat obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată efectuate de către fiecare dintre pârâții din prezenta cauză.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Împotriva acestei soluții, a declarat apel reclamanta A., dosarul fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâții B. și C., solicitând casarea deciziei civile și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu cheltuieli de judecată, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții-pârâți susțin, după prezentarea situației de fapt și a parcursului litigios, că au fost încălcate limitele devoluțiunii cauzei în apel, făcând trimitere la prevederile art. 477 alin. (1) și art. 9 din C. proc. civ., prin pronunțarea unei soluții de anulare a hotărârii apelate, în condițiile în care intimata-reclamantă a solicitat modificarea sentinței.

În acest sens, argumentează că prin memoriul de apel formulat de către reclamantă s-a solicitat admiterea apelului și modificarea în tot a sentinței primei instanțe și nu anularea sentinței.

Prin urmare, în temeiul art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., a principiului tantum devolutum quantum apellatum și a dispozițiilor art. 9 din același cod, limitele judecății în apel au fost stabilite de intimata A.. prin memoriul de apel, iar aceste limite se impuneau ca atare atât părților cât și instanței de apel.

În consecință, consideră că, instanța de apel, pronunțând astfel decizia recurată, a procedat nelegal în raport de dispozițiile evocate.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenții-pârâți precizează că instanța de apel a ignorat cadrul procesual stabilit de reclamantă în fața instanței de fond, fiind încălcate dispozițiile art. 477 alin. (1) și art. 9 din C. proc. civ.

Potrivit recurenților-pârâți, prin cererea de chemare în judecată, intimata-reclamantă a stabilit limitele cadrului procesual, prin indicarea obiectului cererii de chemare în judecată, în sensul că dreptul de creanță de care se prevalează vizează dobândirea părților sociale deținute de către B. la societatea D. S.R.L. și nu dobândirea unui imobil.

Astfel, cu încălcarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) și a art. 9 din C. proc. civ., instanța de apel a analizat cauza sub aspectul unei alte ipoteze decât cea expres precizată de către reclamantă.

Printr-o ultimă critică subsumată motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., recurenții-pârâți reclamă încălcarea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din C. proc. civ., privind interesul procesual ca și condiție de exercitare a acțiunii civile, și a celor prevăzute de art. 1247 din C. civ., privind calitatea de persoană interesată.

În argumentarea criticii, recurenții-pârâți arată că reclamanta și-a justificat pretențiile pe un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, supus conform art. 7.4., competenței instanțelor elvețiene, având ca obiect părțile sociale deținute de către recurenta B. la societatea D. S.R.L., societate care nu este parte în prezentul litigiu.

Precizează că a fost atacată prin acțiune în anulare înstrăinarea unui imobil din patrimoniul a două persoane fizice, în condițiile în care respectivul imobil aparținea la data înstrăinării sale patrimoniului liber al pârâtei B., fără însă a solicita (sau explica) modalitatea în care imobilul a ajuns din patrimoniul D. S.R.L. în patrimoniul recurentei-pârâte și fără a ataca eventuala înstrăinare sau șir de înstrăinări prin care imobilul în cauză a fost transmis din patrimoniul societății în patrimoniul recurentei-pârâte.

În opinia lor, pentru a justifica interes în formularea unei acțiuni în anulare, intimata-reclamantă trebuia să formuleze acțiune în anulare a întregului șir de înstrăinări a imobilului respectiv din patrimoniul D. S.R.L. în patrimoniul lui C..

Evidențiază recurenții-pârâți că lipsa de interes decurge și din faptul că vânzarea de bunuri imobile necesită, sub sancțiunea nulității, forma autentică, caz în care intimata-reclamantă nu ar putea dobândi proprietatea asupra bunului imobil respectiv, întrucât i-ar lipsi forma autentică.

Pe de altă parte, susțin că această concluzie a lipsei de interes s-ar menține și impune inclusiv în situația în care s-ar aprecia că, prin acordul de vânzare cumpărare părți sociale recurenta-pârâtă s-ar fi obligat să vândă personal un imobil din patrimoniul unui alt subiect de drept, iar vânzarea nulă absolut pentru lipsa formei autentice ar fi recalificată în promisiune sinalagmatică de vânzare-cumpărare de bunuri imobile. Susțin că în caz ar fi incidentă excepția prescripției extinctive conform art. 1669 din C. civ.

Nu în ultimul rând, recurenții-pârâți au invocat lipsa îndeplinirii condițiilor prevăzute de art. 1247 din C. civ., în sensul că intimata-reclamantă nu poate fi considerată persoană interesată pentru a invoca nulitatea.

În final, consideră că se impunea, eventual, anularea sentinței apelate cu trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea unirii excepției interesului procesual cu fondul cauzei și nu prejudicierea fondului, în contextul în care interesul este o cerință de fond înscrisă în art. 1247 din C. civ.

IV. Apărarea formulată:

La 3 decembrie 2024, intimata-reclamantă A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, iar, în subisidiar, respingerea acestuia, ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

În motivare, consideră, în esență, că este legală soluția de anulare a hotărârii primei instanțe și de trimitere a cauzei spre rejudecare Tribunalului Sălaj, în contextul în care prima instanță a judecat procesul fără să evoce fondul, pronunțându-se doar cu privire la excepția lipsei interesului societății reclamante, iar trimiterea cauzei spre rejudecare în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. a fost solicitată prin cererea de apel.

În opinia sa, societatea reclamantă are tot interesul în promovarea acțiunii civile pendinte, apreciind că interesul este determinat (în speță există un avantaj, un folos practic urmărit de către societatea reclamantă), legitim (fiind în concordanță cu legea, scopul urmărit de societatea reclamantă fiind cât se poate de legal și legitim), personal (prezenta acțiune este promovată de însăși titulara dreptului subiectiv material invocat), născut și actual (interesul există la data la care prezenta acțiune civilă este exercitată).

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., consideră intimata-reclamantă că instanța de apel nu avea cum să facă o greșită aplicare a normelor de drept substanțial, câtă vreme analiza instanței s-a circumscris interesului procesual ca și condiție de exercițiu a acțiunii civile, împrejurări față de care motivul de casare nu este incident.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 31 octombrie 2024, iar prin rezoluția din data de 9 ianuarie 2025 a fost stabilit termen de judecată la data de 6 martie 2025.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins, ca nefondată, excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă.

V. Soluția instanței de recurs:

Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:

În prezenta cauză, instanțele au fost învestite cu soluționarea unei acțiuni, prin intermediul căreia reclamanta a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de donație autentificat sub nr. x/19.05.2023, încheiat între pârâta B., în calitate de donatoare, și pârâtul C., în calitate de donatar, precum și revenirea la situația anterioară de carte funciară, în sensul reînscrierii dreptului de proprietate în favoarea donatoarei-pârâte.

Reținând că reclamanta justifică un interes în promovarea prezentei acțiunii, în considerarea calității de creditoare pe care o pretinde în temeiul contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 10.12.2020, instanța de apel a anulat sentința primei instanțe și, ținând cont de regimul juridic al sancțiunii absolute, a respins excepția lipsei de interes invocată de pârâți și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, considerând că se impune ca argumentele invocate să fie cercetate pe fond prin administrarea unei probațiuni adecvate .

Împotriva deciziei instanței de apel au declarat recurs pârâții, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ.

Procedând la examinarea criticilor subsumate de recurenții-pârâți motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte le găsește nefondate și le va respinge.

Prin intermediul acestui motiv de casare, recurenții-pârâți au criticat încălcarea limitelor efectului devolutiv în apel, cu referire la dispozițiile art. 477 alin. (1) din C. proc. civ. și la principiul disponibilității prevăzut de art. 9 din același cod, arătând că instanța de apel, în mod greșit a pronunțat soluția de anulare a sentinței, întrucât apelanta-reclamantă a solicitat, în mod expres, modificarea acesteia.

Instanța reține că nu sensul literal al termenilor folosiți determină limitele devoluțiunii în apel, ci conținutul concret al căii de atac, prin care se critică soluția de dezînvestire a instanței pe excepție, solicitându-se judecare cauzei pe fond.

Conform dispozițiilor art. 480 alin. (2) din C. proc. civ., în caz de admitere a apelului, instanța poate anula ori, după caz, schimba în tot sau în parte hotărârea atacată, iar alin. (3) al aceluiași articol statuează că instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe o singură dată în cursul procesului, în situația în care cel puțin una dintre părți a solicitat în mod expres acest lucru prin cererea de apel sau prin întâmpinare și dacă se regăsește într-una dintre următoarele sub-ipoteze: prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului sau judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată.

Prin urmare, regula enunțată de art. 480 din C. proc. civ. este cea a evocării fondului de către instanța de apel, ca instanță devolutivă, aceasta având aptitudinea de a judeca fondul cauzei sub toate aspectele. Însă, în cazul în care prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare.

Așadar, pentru a deveni operantă ipoteza de excepție a trimiterii spre rejudecare în apel, textul de lege impune ca solicitarea să fie formulată în scris, prin cererea de apel ori, după caz, prin întâmpinare, această prerogativă aparținând numai apelantului și intimatului, fiind edictată ca o normă de favoare, de care părțile din proces pot sau nu uza, după propria lor apreciere subiectivă.

În speță, prin cererea de apel formulată împotriva sentinței civile nr. 163/2024 pronunțată în data de 28 februarie 2024, reclamanta a solicitat admiterea apelului și schimbarea în tot a sentinței apelate iar, în temeiul art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., s-a solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Prin decizia recurată, instanța de prim-control judiciar a admis cererea de apel, a respins excepția lipsei de interes și constatând că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului, a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, conform solicitării apelantei-reclamante.

În acest context factual, întrucât, prin cererea de apel, apelanta-reclamantă și-a manifestat voința în sensul cerut de norma legală evocată, Înalta Curte constată că trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe s-a realizat cu respectarea dispozițiilor legale criticate, în cauză fiind incident cazul de excepție de la art. 480 alin. (3) teza a II-a din C. proc. civ.

Prin urmare, instanța supremă nu poate reține argumentul recurenților-pârâți în sensul că solicitarea de modificare a sentinței primei instanțe ar presupune în mod obligatoriu reținerea cauzei și evocarea fondului, de vreme ce prin memoriul de apel s-a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanței.

În raport de cele expuse, instanța supremă apreciază că motivul de recurs subsumat prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. este nefondat.

Un alt set de critici subsumate aceluiași motiv de casare deduce verificării în recurs respectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 477 și art. 9 din C. proc. civ., din perspectiva ignorării cadrului procesual stabilit de către reclamantă în fața instanței de fond.

În opinia recurenților-pârâți, instanța de prim control judiciar a analizat cauza sub aspectul unei alte ipoteze decât cea precizată de reclamantă, respectiv de creditoare decurgând din încheierea unui contract având ca obiect părțile sociale și patrimoniul societății D. S.R.L.

Criticile sunt nefondate.

Notează instanța supremă că efectul devolutiv al apelului dă dreptul autorului acestui demers de a repune în discuție faptele, instanța de prim control judiciar fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, situație care se regăsește în cauză.

În speță, verificând decizia recurată, se constată că instanța de apel, raportat la cuprinsul cererii de apel, al întâmpinării, dar și față de circumstanțele factuale ale speței, ținând cont de principiul disponibilității care guvernează procesul civil, a analizat susținerile și apărările formulate pe parcursul procesului, pronunțându-se în limitele învestirii, răspunzând argumentat chestiunilor esențiale invocate.

Astfel, pentru a verifica temeinicia și legalitatea soluției primei instanțe cu privire la excepția lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată invocată de către pârâți, instanța de apel, în mod corect, a apreciat a fi necesară determinarea existenței și a conținutului raportului juridic obligațional.

Astfel, a statuat că apelanta-reclamantă și-a justificat interesul în calitatea sa de creditor decurgând din încheierea contractului de vânzare-cumpărare din data de 10.12.2020 și raportat la regimul juridic al sancțiunii absolute a contractului de donație, din perspectiva pretinsei cauze ilicite și imorale care, în opinia sa, au determinat pârâții să încheie contractul în frauda intereselor sale. Subsecvent se constată că deși instanța de apel a reținut că părțile au opinii divergente în ceea ce privește calitatea în care pârâta B. a încheiat contractul de vânzare-cumpărare din data de 10.12.2020, nu a procedat la o analiză suplimentară sau la o interpretare a clauzelor contractului invocat, reținând că aceste aspecte implică o cercetare pe fond ce nu putea fi realizată în cadrul procesual trasat prin cererea de apel.

Contrar alegațiilor recurenților-pârâți, instanța supremă constată că analiza instanței de apel nu a plecat de la premisa că dreptul solicitat de reclamantă vizează dobândirea unui imobil, ci a avut în vedere obiectul contractului de vânzare-cumpărare astfel cum a fost acesta evidențiat în cuprinsul clauzelor inserate în capitolul I.

Mai mult decât atât, curtea de apel a avut în vedere aceste aspecte doar în legătură cu soluționarea excepției lipsei de interes, nefiind dezlegate chestiuni ce țin de fondul cauzei.

Prin urmare, observă Înalta Curte că în apel a avut loc o nouă judecată, instanța analizând, potrivit art. 478 alin. (3) C. proc. civ., tot ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, fără a schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și fără a primi pretenții noi.

Ca atare, în raport de prevederile procedurale arătate mai sus, Înalta Curte reține că instanța de apel a soluționat pricina cu respectarea normelor de procedură invocate, ceea ce face ca motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. să nu poată fi reținut.

Criticile recurenților-pârâți din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., care vizează nesocotirea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. și a prevederilor art. 1247 din C. civ., sunt nefondate.

Reține Înalta Curte că prin dispozițiile art. 32 alin. (1) din C. proc. civ. a fost instituită o regulă irefragabilă, respectiv aceea că orice cerere poate fi formulată numai dacă autorul acesteia întrunește cumulativ cele patru condiții: capacitate procesuală, calitate procesuală, formulează o pretenție și justifică un interes.

Potrivit dispozițiilor art. 33 din C. proc. civ., interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

Înțeles ca una din condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, interesul este folosul practic pe care o parte îl urmărește prin declanșarea procedurii judiciare, iar acesta trebuie să fie legitim, născut, direct și actual.

Întrucât excepția lipsei de interes a reclamantei a fost invocată în cadrul unei acțiuni având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de donație, în mod corect instanța de apel a considerat necesară decelarea condițiilor prevăzute de art. 1247 din C. civ., text normativ ce reprezintă sediul legal al nulității absolute, reglementând aspecte referitoare la criteriul de evidențiere a nulității absolute, persoanele care o pot invoca, modalitățile de invocare și interdicția confirmării de principiu a contractelor lovite de nulitate absolută.

În raport de aceste norme legale, a stabilit că nulitatea absolută a unui contract de donație poate fi solicitată de orice persoană interesată, iar în cauza pendinte, interesul reclamantei derivă din încercarea de conservare a patrimoniului debitorului său, în considerarea calității sale de pretins creditoare, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare.

Astfel, în analiza condiției interesului, instanța s-a raportat la folosul practic, concret, pe care reclamanta îl urmărește prin declanșarea procedurii judiciare, în condițiile în care, într-o eventuală admitere a cererii sale de chemare în judecată, situația juridică al obiectului contractului de donație ar suferi modificări. Cu alte cuvinte, instanța de apel a avut în vedere faptul că în măsura în care drepturile reclamantei decurgând din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta ar fi fost afectate, aceasta ar fi avut posibilitatea de a le opune pârâtei, dacă nu ar fi fost încheiat contractul de donație.

Celelalte argumente invocate de recurenții-pârâți în sensul că lipsește interesul reclamantei raportat la împrejurarea că contractul de vânzare-cumpărare, încheiat sub semnătură privată, este supus dreptului elvețian, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs, nefiind chestiuni cercetate de către instanțele devolutive în etapele anterioare.

În esență, reclamanta și-a justificat interesul în promovarea prezentului demers judiciar pe existența unui contract de vânzare-cumpărare de părți sociale, contract care ar include și o clauză prin care asociatul (donator în raportul juridic dedus judecății) se obligă să devină proprietarul imobilului și să îl vândă, ulterior, reclamantei. Or, așa cum a reținut și instanța de apel, în analiza condiției interesului, această clauză contractuală ar fi trebuit analizată prin raportare la dreptul material elvețian, fiind un raport juridic cu element de extraneitate, demers nerealizat de prima instanță.

Din aceleași considerente, nu vor fi analizate nici alegațiile recurenților-pârâți referitoare la modalitatea în care reclamanta a înțeles să formuleze prezentul demers judiciar și obiectul acestuia, nici cele privind neîncheierea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică și nici cele referitoare la invocarea excepției prescripției extinctive.

Raportat la aceste considerații, Înalta Curte constată că justificarea interesului reclamantei în formularea cererii de chemare în judecată reținută de către instanța de apel s-a făcut după o analiză riguroasă a dispozițiilor art. 33 din C. proc. civ. prin raportare la regimul juridic al sancțiuni nulității absolute în temeiul art. 1247 din C. civ.

În acest context se reține legalitatea deciziei recurate, instanța de apel interpretând noțiunea de interes ca și condiție de exercitare a acțiunii civile prin raportare la efectele regimul juridic al nulității absolute.

Pentru aceste motive, constatând că nu poate fi reținută nelegalitatea deciziei atacate prin prisma criticilor invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-reclamante de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 din C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din același cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că intimata-reclamantă a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, respectiv factura seria x nr. x din 18.11.2024 și extrasul de cont emis de E. S.A. din data de 19.11.2024 .

Constatând culpa procesuală a recurenților-pârâți în promovarea recursului și în raport de solicitările intimatei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată aferente procesului, urmează ca cererea să fie admisă, în sensul obligării acestora la plata către la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 17.417,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți C. și B. împotriva deciziei civile nr. 325/2024 din 5 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenții-pârâți la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 17.417,40 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 6 martie 2025.