ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 300/2025

Ședința publică din data de 12 februarie 2025

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la 21.05.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele B. S.R.L. și C. S.A., a solicitat, în principal, admiterea acțiunii în constatarea nulității absolute a Contractului de transport nr. x/04.05.2020 încheiat între B. și Bristol; în subsidiar, admiterea acțiunii în anularea Contractului de transport nr. x/04.05.2020 încheiat între B. și Bristol pentru eroare esențială; admiterea acțiunii în constatarea Contractului de transport nr. x/04.05.2020 încheiat între B. și Bristol; în măsura în care instanța va respinge solicitările anterioare, solicită să se constate inexistența dreptului B. asupra sumei suplimentare generate prin emiterea Facturii GNXR2021 nr. 37 din 10 mai 2021, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar.

Prin sentința civilă nr. 908 din 10.08.2022 pronunțată de Tribunalul Constanța a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei de interes. A fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel A. S.A.

Prin decizia civilă nr. 16 din 08.03.2023 pronunțată de Curtea de apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și litigii cu profesioniști și societăți a fost admis apelul împotriva sentinței civile nr. 908 din 10.08.2022, pronunțată de Tribunalul Constanța. A fost schimbată în parte sentința apelată în sensul că a fost admisă în parte acțiunea. S-a constatat inexistența creanței B. S.R.L. rezultată din emiterea facturii GNXR2021 nr. 37/10.05.2021. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs B. S.R.L. și C. S.A.

Motivele de recurs invocate de B. S.R.L. sunt, în esență, următoarele:

Recurenta susține că între aceasta și A. S.A. a fost încheiat un contract de locațiune nr. x/04.05.2020, în baza căruia aceasta a închiriat intimatei un număr de 18 autovehicule pe o perioadă de 12 luni. Potrivit recurentei, contractul încheiat între părți este unul de locațiune, și nu unul de transport, elementul determinant îl constituie folosința autovehiculelor, iar nu traseul ce urma a fi efectuat. Mai arată recurentul că sunt aplicabile prevederile art. 1777 C. civ., ce reglementează contractul de locațiune.

În continuare, recurenta redă prevederile art. 1166, art. 1169, art. 1170, art. 1178, art. 1182, art. 1266-1272 și art. 1350 C. civ.. Mai susține autoarea recursului că toate facturile emise au fost întocmite în conformitate cu natura contractului și cu obligațiile asumate de părți. Potrivit recurentei, instanța de apel a făcut o aplicare greșită a normelor legale menționate și a dat o interpretare eronată naturii juridice a contractului încheiat de părți, reținând că este un contract de transport.

Sub un alt aspect, recurenta redă conținutul unor clauze ale contractului și susține că instanța de apel nu a avut în vedere în considerentele deciziei recurate și nu a analizat clauzele prevăzute la art. 2.1, 4.1, 4.2 din contract. Mai arată că obiectul contractului îl reprezintă punerea la dispoziția intimatei a unui număr de 18 autovehicule, iar curtea de apel avea obligația să analizeze prevederile art. 4.1 din contract.

În final, autoarea căii de atac precizează că deși instanța de apel a făcut trimitere la mai multe prevederi legale, respectiv art. 1166, art. 1170-1172, art. 1178-1179, art. 1266-1267 și art. 1272 C. civ., le-a aplicat în mod greșit. Potrivit recurentei, instanța de apel nu a avut în vedere la dezlegarea cauzei, natura juridică a contractului conform voinței exprimate de părți la momentul semnării acestuia.

Recurenta a indicat în cererea de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Motivele de recurs invocate de C. S.A. sunt, în esență, următoarele:

Recurenta susține că între societatea A. S.A. și B. S.R.L. a fost încheiat un contract de locațiune. Mai arată că deși B. S.R.L. și-a îndeplinit obligațiile asumate, intimata-reclamantă nu a înțeles să procedeze în același mod.

Totodată susține că prin semnarea contractului de închiriere a unor mijloace de transport, societatea B., în calitate de locator s-a obligat să asigure folosința unui număr de 18 autovehicule, și nu de a efectua curse de transport.

În opinia recurentei, acest contract a fost încheiat prin acordul de voință al părților, consimțământ care a fost exprimat liber și neviciat.

Recurenta nu și-a întemeiat în drept cererea de recurs.

Intimata a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 18 septembrie 2024, instanța a dispus introducerea în cauză a societății D. S.A. și scoaterea din cauză a intimatei-reclamante A. S.A., având în vedere divizarea acesteia din urmă și transferarea către societatea nou înființată a drepturilor și obligațiilor în ceea ce privește prezentul dosar, conform proiectului de divizare parțială autentificat sub nr. x din 29.06.2023 de Societatea Profesională Notarială "E.", înscris aflat la dosar.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L.

Cu titlu prealabil, instanța supremă reține că susținerile recurentei prin care critică neanalizarea de către curtea de apel a clauzelor de la capitolul IV din contract, vor fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că obligația de motivare a hotărârii reprezintă unul dintre aspectele esențiale ale dreptului la un proces echitabil, constând în dreptul oricărei părți în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanței observațiile, argumentele și mijloacele sale de probă, corelativ cu obligația instanței ca aceste observații și argumente să fie examinate în mod efectiv.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat clauzele inserate la capitolul IV (art. 4.1-4.2) în contractul încheiat între părți și a expus considerente în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Contrar susținerilor recurentei, instanța supremă constată că în hotărârea recurată se regăsesc argumentele prin care instanța de apel a analizat natura juridică a contractului, stabilind caracterul complex al acestuia, cu trimiteri exprese la clauzele acestuia.

Se reține că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin urmare, Înalta Curte reține că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a admis apelul.

În ceea ce privește criticile privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1166, art. 1170-1172, art. 1178-1179, art. 1266-1267, art. 1270-1272 și art. 1350 C. civ., dispoziții legale ce reglementează noțiunea contractului, interpretarea și efectele acestuia, precum și răspunderea contractuală, Înalta Curte reține că acestea nu se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în memoriul de recurs, nefiind veritabile critici de nelegalitate deoarece recurenta urmărește o nouă evaluare a situației de fapt în raport de probele administrate în cauză. Afirmațiile prin care se invocă greșita interpretare a naturii contractului încheiat între părți, aduc în discuție aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în stadiul procesual al recursului.

De altfel, Înalta Curte reține că argumentele recurentei-pârâte cu privire la situația de fapt reținută de instanța de apel și trimiterea la înscrisurile aflate la dosarul cauzei (contract, facturi) nu pot fi analizate în această cale extraordinară de atac.

Instanța supremă reține că nu se poate proceda la o devoluare a fondului cauzei și la o reevaluare a probatoriului administrat de instanța devolutivă pentru a se stabili o altă situație de fapt cu privire la cauzele și împrejurările în care a intervenit încălcarea obligației contractuale. Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

Toate argumentele recurentei se referă la interpretarea materialului probator, contestând concluziile instanței de apel cu privire la starea de fapt reținută, tinzând să repună în dezbateri aprecierea temeiniciei judecății și solicitând instanței de recurs exclusiv realizarea unui control de fond al hotărârii, fiind incompatibil cu natura recursului.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, conform dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Instanța supremă reține că susținerile recurentei prin care face trimitere la situația de fapt, respectiv natura juridică a contractului încheiat de părți și obligațiile asumate de către acestea excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ.

Nemulțumirile generale ale recurentei și susținerile legate de aspecte ce țin de stabilirea situației de fapt nu pot constitui critici de nelegalitate care să poată fi deduse judecății în calea extraordinară de atac a recursului.

Motivarea recursului înseamnă nu doar exprimarea nemulțumirii față de hotărârea pronunțată, ci expunerea tuturor motivelor pentru care, din punctul de vedere al părții, instanța a pronunțat o hotărâre nelegală, motive care să poată fi încadrate în vreunul dintre cazurile de nelegalitate prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că argumentele expuse succint de către recurentă nu se încadrează în motivele de casare expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 08.03.2023, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și litigii cu profesioniști și societăți și va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 16 din 08.03.2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca nefondat.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 16 din 08.03.2023 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și litigii cu profesioniști și societăți.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2025.