ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2384/2022

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2022

Asupra recursurilor, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1270, art. 1531, art. 1544 alin. (2) teza a II-a și art. 1549 și următoarele C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

S-a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/13.09.2019 de Biroul Individual Notarial C., din culpa promitentului vânzător.

A fost obligată pârâta B. S.R.L. să restituie reclamantei suma de 51.000 euro în echivalent în RON la cursul de schimb valutar afișat de BNR în ziua plății și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată din data de 03.03.2021 și până la data plății.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei cheltuieli de judecată aferente fondului în cuantum de 9.800 RON, reprezentând onorariu avocațial și 4.286,5 RON taxă de timbru (proporțional pretențiilor admise).

Totodată, s-a dispus obligarea intimatei B. S.R.L. să achite apelantei suma de 2.146 RON taxă de timbru aferentă apelului (proporțional pretențiilor admise).

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și, de asemenea, conține motive contradictorii. Astfel, s-a arătat că, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanța de apel a reținut că neexecutarea obligației a avut loc din cauza unor motive nejustificate.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel nu a analizat termenul contractual de finalizare a construcției de la 31.12.2019 și data la care construcția a fost finalizată (21.09.2020), la aproape un an după expirarea termenului din promisiunea de vânzare.

De asemenea, instanța de apel nu a analizat motivele neîndeplinirii obligațiilor de către pârâtă, rezumându-se în examinarea cauzelor justificate doar la aspectul racordării imobilului la gaze.

Recurenta-reclamantă a mai susținut incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în contextul în care instanța a reținut, pe de o parte, existența unei cauze justificate pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate prin promisiune, iar pe de altă parte a reținut culpa pârâtei în derularea contractului, sens în care a pronunțat rezoluțiunea contractului.

În opinia recurentei-reclamante, hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu se pot reține pentru aceeași situație de fapt două argumente contradictorii.

Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Astfel, s-a susținut că instanța de apel a reținut incidența art. 1544 alin. (2) C. civ. și, în același timp, a respins susținerile pârâtei, care vizau faptul că textul nu este aplicabil în cauză și nici nu este prevăzut în promisiune, fapt ce determină inaplicabilitatea lui în cauză.

În opinia recurentei-reclamante, aplicarea greșită a art. 1544 alin. (2) C. civ. poate fi analizată din două perspective. Astfel, pasivitatea autorităților locale, în sensul emiterii cu întârziere a autorizațiilor necesare, a fost reținută în mod greșit, având în vedere data depunerii cererii de executare a lucrărilor de racordare, precum și împrejurarea că nesoluționarea cererii se datorează formulării unei cereri incomplete, în sensul nedepunerii acordului vecinilor, necesar în situația dată. Culpa pârâtei rezultă și din faptul că a făcut demersuri pentru obținerea acestui acord mult după depunerea acestei cereri. Totodată, s-a subliniat că pârâta nu a făcut dovada formulării vreunei acțiuni în instanță în vederea obținerii documentațiilor presupus nesoluționate în termenul legal.

A doua perspectivă se referă la faptul că art. 1544 alin. (2) C. civ. stabilește o valoare clară a sancțiunii care trebuie aplicată părții în culpă, respectiv restituirea dublului avansului. Deși instanța de apel reține incidența în cauză a art. 1544 alin. (2) C. civ., nu îi dă eficiență, în sensul că admite rezoluțiunea promisiunii, reținând culpa, însă nu dispune obligarea pârâtei la plata dublului avansului, ci aplică dispozițiile art. 1549 C. civ. și acordă daune-interese.

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii.

Astfel, s-a arătat că, prin reținerea aplicării prevederilor art. 1544 C. civ. privind arvuna confirmatorie, instanța de apel a considerat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de aceste dispoziții legale, deoarece, deși exista o neîndeplinire a obligațiilor contractuale, aceasta nu este fără justificare.

Instanța de apel a reținut cauza justificată de neîndeplinire a obligațiilor contractuale și a făcut aplicarea prevederilor art. 1557 alin. (2) C. civ.

Cauza justificată de neîndeplinire a obligațiilor contractuale exclude culpa debitorului în neexecutare.

Pe de o parte, instanța de apel reține o cauză justificată de neîndeplinire a obligațiilor contractuale, iar pe de altă parte reține aplicarea prevederilor art. 1549, art. 1550 și următoarele C. civ. care reglementează rezoluțiunea pentru neîndeplinirea cu vinovăție a obligațiilor contractuale.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că trimiterea pe care art. 1557 alin. (2) C. civ. o face la regulile din materia rezoluțiunii trebuie interpretată în sensul că se referă la acele reguli care sunt compatibile cu lipsa de vinovăție a debitorului, respectiv la efectele rezoluțiunii, astfel cum sunt reglementate în art. 1554 C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, trimiterea pe care art. 1557 alin. (2) C. civ. o face la regulile din materia rezoluțiunii nu se referă la daune-interese, deoarece acestea își au fundamentul în vinovăția debitorului pentru neîndeplinirea obligațiilor, vinovăție care este exclusă de cauza justificată de neîndeplinire a obligațiilor contractuale.

În consecință, s-a subliniat că instanța de apel, în mod greșit a făcut aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului suferit prin faptul neexecutării instituit de art. 1531 C. civ. și a obligat societatea pârâtă și la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 51.000 euro calculate conform O.G. nr. 13/2011.

În ipoteza reținerii aplicării dobânzii legale penalizatoare, față de dispozițiile art. 1531 alin. (1) C. civ., care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, ca urmare a neexecutării de către debitor a obligației, partea din prejudiciu reprezentând beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans), dar și de art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011, care reglementează expres dobânda legală penalizatoare, aceasta ar putea fi datorată nu din data de 03.03.2021, ci numai de la data pronunțării instanței de judecata asupra sumei de bani datorate cu titlu de despăgubire, deoarece numai din acel moment creanța există și este scadentă.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 1544 alin. (2) C. civ., care reglementează arvuna confirmatorie.

În acest sens s-a învederat că, în cauză, clauzele 6.5. și 6.6. din contract se referă la ipoteza în care una dintre părți nu mai dorește încheierea contractului.

Mai mult, s-a subliniat că din analiza clauzei 6.6 din contract, care se referă la intimată ca promitent-vânzător, rezultă că se face în mod expres trimitere la art. 1545 C. civ., privind arvuna penalizatoare.

În opinia recurentei-pârâte, acesta instituție juridica se referă la ipoteza denunțării unilaterale a contractului, care, în cauză, este prevăzută în clauzele 6.5. și 6.6. din contract.

În speță, promitentul vânzător nu a afirmat niciodată ca nu dorește încheierea contractului de vânzare, ci dimpotrivă, a făcut tot ceea ce i-a stat în putință, în condițiile date, să își îndeplinească obligațiile contractuale și să încheie contractul de vânzare.

În consecință, recurenta-pârâtă a susținut că nu sunt aplicabile art. 1545 C. civ. și nici clauza 6.6. din contract.

Aceste argumente au fost recunoscute de apelanta-reclamantă în motivele de apel, dar aceasta afirmă că nu este nevoie de o clauză specială în contract, întrucât art. 1544 C. civ. se aplică și în lipsa unei astfel de clauze.

În accepțiunea recurentei-pârâte, această interpretare nu poate fi reținută, deoarece arvuna este o convenție accesorie a contractului principal și arvuna trebuie stipulată expres de către părți.

Din nicio clauză contractuală nu rezultă ca suma de 51.000 de euro reprezintă avans sau arvună. Recurenta-pârâtă susține că aceasta reprezintă prețul întreg al contractului de vânzare-cumpărare.

În cauză, având în vedere că părțile au convenit expres, în temeiul art. 1270 C. civ., ca promisiunii bilaterale să îi fie aplicabile dispozițiile arvunei penalizatoare prevăzute de art. 1545 C. civ., iar nu și cele ale arvunei confirmatorii, nu se aplică prevederile art. 1544 alin. (2) teza a II-a din C. civ.

Mai mult, s-a învederat că reclamanta nu a îndeplinit nici condiția declarării rezoluțiunii, prevăzută în mod expres de art. 1544 C. civ., care reglementează arvuna confirmatorie.

În opinia recurentei-pârâte, contractul de vânzare se poate încheia în orice moment.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Prin ambele recursuri sunt invocate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.. Înalta Curte, grupând argumentele recurentelor și structurându-le în funcție de problemele de drept deduse judecății, le va răspunde prin considerente comune.

În cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele susțin că hotărârea atacată cu recurs nu corespunde cerințelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin existența unor considerente contradictorii, precum și prin insuficiența motivării soluției de admitere în parte a cererii de chemare în judecată.

Pentru început, Înalta Curte reține că motivarea hotărârii presupune stabilirea de către instanță, în concret, într-un mod clar a situației de fapt, precum și încadrarea în prevederile generale și abstracte ale legii, scopul fiind explicitarea soluției adoptate. Considerentele trebuie să conțină raționamentul judiciar care întemeiază soluția adoptată și constituie o garanție procesuală care permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând aceste principii la litigiul pendinte, precum și la criticile legate de incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel nu se încadrează în exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., între viciile motivării inexacte a hotărârii fiind inclusă și cuprinderea unor considerente contradictorii.

Ambele recurente contestă argumentarea contradictorie a instanței de apel, care reține pe de o parte existența unei cauze justificate pentru neîndeplinirea obligațiilor asumate de pârâtă prin promisiunea bilaterală de vânzare dedusă judecății, iar pe de altă parte culpa aceleiași pârâte, motiv pentru care s-a dispus rezoluțiunea promisiunii încheiate de părțile în litigiu.

Înalta Curte, confirmând criticile recurentelor, constată că în cuprinsul hotărârii recurate se regăsesc considerente contradictorii, instanța de apel nereușind să își expună într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției de admitere în parte a acțiunii în rezoluțiune.

Instanța de apel a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata arvunei confirmatorii, cu motivarea că, deși prin promisiunea bilaterală de vânzare pârâta și-a asumat îndeplinirea tuturor formalităților necesare edificării imobilului contractat cu reclamanta (promitent-cumpărător), inclusiv racordarea la utilități, întrucât pârâta (promitent-vânzător) a depus toate diligențele, iar durata eliberării autorizațiilor pentru racordarea la rețeaua de gaze nu depindea de voința acesteia, nu era cazul unei neexecutări a contractului fără justificare de către partea care a primit arvuna, potrivit art. 1544 alin. (2) C. civ., deci al neexecutării imputabile debitorului (pârâta).

În același sens al argumentării soluției, cu privire la rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare, s-a reținut că neîndeplinirea obligației asumate de promitentul-vânzător (pârâta), respectiv neobținerea avizelor necesare pentru racordarea la rețeaua de gaze naturale reprezintă o cauză justificată de neexecutare.

Aplicând dispozițiile art. 1557 alin. (2) C. civ., privind imposibilitatea de executare temporară, instanța de apel a admis acțiunea în parte și a aplicat remediul contractual al rezoluțiunii judiciare a promisiunii bilaterale de vânzare care, potrivit legii, în această situație nu era incompatibil cu lipsa de vinovăție a debitorului, motivându-se într-un sens contrar tuturor celor expuse anterior, respectiv al existenței culpei pârâtei.

Motivarea este vădit contradictorie, în măsura în care pe de o parte, în cuprinsul acesteia se reține că neobținerea avizelor de către pârâtă pentru racordarea imobilului contractat la utilități nu îi era imputabilă acesteia și pe de altă parte, contrazicându-și propriile considerente, instanța constată, în cadrul unui raționament ilogic, existența culpei promitentului-vânzător (pârâta) care nu a reușit să încheie contractul de vânzare în condițiile stipulate cu reclamanta.

De altfel, din motivarea deciziei recurate nu se înțelege nici calificarea dată obligațiilor pârâtei de diligență ori de rezultat, prin raportare la conținutul stipulațiilor contractuale, în legătură cu care s-a reținut vinovăția debitorului și, în același timp, caracterul neimputabil al neexecutării.

Instanța nu reușește să dea un răspuns criticilor din apel și apărărilor formulate care să poată fi caracterizat prin claritate și consecvență și care să permită Înaltei Curți realizarea controlului de legalitate cu care a fost învestită.

Totodată, motivarea hotărârii fiind viciată de o lipsă vădită de coeziune logică, nu poate susține nici temeiurile în raport cu care s-a pronunțat soluția.

Înalta Curte, constată că sunt fondate și criticile recurentei-reclamante legate de lipsa unei analize complete a cauzei cererii de chemare în judecată.

Astfel, întreaga construcție argumentativă a dispunerii rezoluțiunii s-a concentrat asupra neîndeplinirii obligației de obținere a avizului pentru racordarea imobilului contractat de reclamantă la utilități, în special la rețeaua de gaze naturale, deși devoluțiunea era integrală potrivit art. 477 alin. (2) C. proc. civ., iar reclamanta a invocat prin acțiunea în rezoluțiune neîndeplinirea în termenele stipulate a mai multor obligații esențiale în cadrul promisiunii bilaterale de vânzare, inclusiv a celor privind edificarea construcției și finalizarea documentației cadastrale, în vederea dezmembrării terenului și apartamentării construcției, obligații în legătură cu care se impunea verificarea culpei promitentului-vânzător (pârâta) și a condițiilor rezoluțiunii.

Cum motivarea hotărârii judecătorești reprezintă un element prevăzut sub sancțiunea nulității, instanței îi revenea obligația de a prezenta argumentele ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, care să se raporteze la susținerile și apărările esențiale ale părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raporturilor juridice deduse judecății.

Înalta Curte subliniază că obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil, drept care nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate în mod real de instanță.

În continuare, luând în examinare și criticile recurentelor subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care s-a susținut interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1554 alin. (2) C. civ. privind arvuna confirmatorie, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta-reclamantă critică soluția instanței de apel care, deși a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare și a reținut culpa pârâtei, nu a dat curs și dispozițiilor incidente ale art. 1554 alin. (2) C. civ. privind plata arvunei, ci a acordat daune interese.

Recurenta-pârâtă susține, pe de altă parte că nu se puteau aplica dispozițiile art. 1544 alin. (2) C. civ. în cauză, întrucât suma plătită de 51.000 euro reprezintă prețul imobilului și care nu poate fi calificat nici ca avans, și nici ca arvună. În acest sens, recurenta-pârâtă critică motivarea instanței de apel care a reținut greșit că dispozițiile art. 1544 alin. (2) C. civ. se aplică și în situația în care partea a plătit tot prețul, chiar în lipsa unei mențiuni exprese în cuprinsul promisiunii de vânzare.

Înalta Curte reține că în raporturile dintre părți, forța obligatorie a contractului implică regula conformității executării.

Răspunderea contractuală este urmarea obligației generale de a răspunde pentru prejudicierea partenerului contractual, urmare a neexecutării contractuale.

Dreptul la remediile legale, inclusiv la rezoluțiune, este activat prin îndeplinirea condiției neexecutării care trebuie să nu fie justificată.

Astfel, justificarea neexecutării cuprinde refuzul executării determinat de natura și ordinea legală și contractuală a executării prestațiilor, cu sublinierea că remediul daunelor-interese presupune, în mod necesar, vinovăția debitorului.

Arvuna este reglementată ca o garanție care, în cazul neperfectării convenției de vânzare, are natura juridică a unor daune-interese compensatorii suportate de partea culpabilă, ca echivalent al prejudiciului cauzat creditorului.

Or, pentru a se putea cere daune-interese trebuie să existe o neexecutare culpabilă a obligațiilor asumate de debitor, condiție care reiese din sintagma "fără justificare" a art. 1530 și a art. 1544 alin. (2) C. civ. privind arvuna confirmatorie.

Instanța de apel a reținut că părțile au instituit obligația de plată a arvunei penalizatoare în temeiul art. 1545 C. civ., pentru ipoteza dezicerii de contract a promitentului-vânzător.

De asemenea, printr-o altă clauză a promisiunii se face trimitere la dispozițiile art. 1544 C. civ., privind arvuna confirmatorie, dar doar pentru ipoteza neexecutării convenției de către promitentul-cumpărător, nu și de către promitentul-vânzător.

În ambele clauze suma achitată în cadrul convenției este trecută ca "avans/preț" și reprezintă prețul convenit pentru vânzarea imobilului achitat în avans de reclamantă (promitent-cumpărător), neputându-se confunda cu arvuna.

Reclamanta și-a fundamentat cererea privind plata arvunei prin invocarea dispozițiilor art. 1544 alin. (2) teza a doua din C. civ., potrivit cu care atunci când neexecutarea provine de la partea care a primit arvuna (în speță pârâta promitent-vânzător), cealaltă parte (promitentul-cumpărător) poate cere dublul acesteia, pe lângă declararea rezoluțiunii contractului.

Înalta Curte reține că arvuna confirmatorie are bază atât legală, cât și convențională, urmând să își producă efectele juridice în sensul lipsit de echivoc stabilit de părțile convenției, sens în care instanței îi revenea obligația de a decela corect conținutul convenției.

Astfel, avansarea unei sume de bani în contul executării promisiunii de vânzare își îndeplinește funcția confirmatorie privind intenția de încheiere a convenției de vânzare, dar nu în mod necesar și funcția proprie arvunei, respectiv de compensare a prejudiciilor rezultate din neexecutare și de a se garanta, astfel, executarea obligațiilor contractuale, prin urmare neputându-se confunda nicidecum cu plata în avans a prețului integral al vânzării imobilului.

În cadrul acestui motiv de casare, Înalta Curte constată că sunt fondate criticile recurentei-pârâte privind considerentele greșite ale deciziei recurate și vor fi înlăturate criticile recurentei-reclamante.

Activarea funcției comune sancționatoare a arvunei confirmatorii ar fi presupus în mod necesar existența premisei neexecutării totale a contractului de vânzare, ceea ce nu era cazul, în lipsa unei asumări exprese contractuale în cauză fiind exclusă ipoteza achitării prețului, semn al executării unei convenții perfecte.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este utilă cercetarea celorlalte motive de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 55 din 4 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, pe care o va casa și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe, urmând a se avea în vedere dispozițiile art. 501 C. proc. civ. și cererile privind acordarea cheltuielilor de judecată, care având în vedere soluția pronunțată nu pot fi acordate în această etapă procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 55 din 4 martie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, pe care o casează și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 noiembrie 2022.