ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2122/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1.270, art. 1.531, art. 1.544 alin. (2) teza a II-a și art. 1.549 și următoarele C. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A..

S-a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/13.09.2019 de Biroul Individual Notarial C., din culpa promitentului-vânzător.

A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 51.000 euro în echivalent în RON la cursul de schimb valutar afișat de BNR în ziua plății și dobânda legală penalizatoare aferentă acestei sume, calculată din data de 03.03.2021 și până la data plății.

A fost obligată pârâta să achite reclamantei cheltuieli de judecată aferente fondului în cuantum de 9.800 RON, reprezentând onorariu avocațial și 4.286,5 RON taxă de timbru (proporțional pretențiilor admise).

Totodată, s-a dispus obligarea intimatei să achite apelantei suma de 2.146 RON, reprezentând taxă de timbru aferentă apelului (proporțional pretențiilor admise).

Prin decizia nr. 2384 din 15 noiembrie 2022 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă au fost admise recursurile, fiind casată decizia atacată și trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

A fost obligată apelanta A. la plata către intimata pârâtă B. S.R.L. a sumei de 5.000 RON, reprezentând onorariu avocat redus în condițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cu titlu de cheltuieli de judecată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea este nemotivată, cuprinzând și argumente contradictorii.

S-a criticat, în esență, nemotivarea deciziei din perspectiva situației de fapt, susținându-se că nu a fost analizat modul în care pârâta și-a îndeplinit obligațiile care îi reveneau pârâtei anterior perfectării contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la depunerea documentațiilor spre avizare la instituțiile competente și racordarea la gaz a imobilului, în mod greșit reținându-se caracterul justificat al întârzierilor imputate.

Potrivit recurentei, analiza culpei contractuale a părții adverse ar fi trebuit realizată pe baza unor date concrete de depunere și eliberare a documentelor de la fiecare autoritate, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.

S-a arătat că nu au fost analizate probele, greșit reținându-se că racordarea la gaz s-a realizat la 06.05.2021 și 24.05.2021, cu ignorarea faptului că aceasta a avut loc la 26.05.2022.

De asemenea, a apreciat recurenta-reclamantă că nu i se poate imputa sarcina probei, câtă vreme documentele din care rezultă stadiul edificării, întabulării și racordării la utilități a construcției se află în posesia părții adverse.

În fine, recurenta-reclamantă a criticat constatările instanței prin care s-a reținut posibilitatea încheierii contractului la data de 06.05.2021 și respectiv la 24.05.2021, la inițiativa intimatei-pârâte, susținând că s-a făcut abstracție de împrejurarea că racordarea la gaz s-a realizat ulterior, la 26.05.2022.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a criticat încălcarea dispozițiilor art. 1.544 alin. (2) C. civ., aplicabile chiar în absența unei clauze exprese în acest sens, întrucât au rolul de a apăra cumpărătorul în raport cu lipsa de seriozitate a vânzătorului.

La data de 2 noiembrie 2024 intimata B. S.R.L. a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recursul reclamantei este îndreptat împotriva unei hotărâri pronunțate în rejudecare, ca urmare a casării deciziei instanței de apel pronunțate în primul ciclu procesual și este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Subsumat motivului de recurs art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține neîntemeiat că hotărârea nu este motivată în fapt, cuprinzând și considerente contradictorii.

Analizând decizia recurată, rezultă fără dubiu că instanța de apel, conformându-se indicațiilor deciziei de casare în ceea ce privește devoluțiunea în întregime a cauzei în apelul reclamantei, a stabilit situația de fapt reținută pe baza probelor, în cadrul căreia a analizat culpa contractuală a pârâtei, din perspectiva obligațiilor ce îi reveneau prealabil transmiterii dreptului de proprietate și a termenelor agreate de părți, precum și a eventualelor cauze justificative ale neexecutării.

Examinând și interpretând prevederile contractuale asumate de părți, precedenta instanță a reținut că, reclamanta, încă de la momentul perfectării promisiunii de vânzare, și-a asumat întârzierile în executare care nu sunt imputabile pârâtei, consimțind inclusiv la acordarea unui termen de grație.

Pe baza probelor, a constatat că, pârâta a depus la data de 12.03.2020 documentația cadastrală în vederea înscrierii construcției în cartea funciară, cu respectarea reperelor temporale prevăzute în contract, reținând, în acest sens, că termenul de grație ce i-a fost acordat urma să se împlinească la 16.08.2020.

În continuare, a reținut că procedura întabulării a suportat întârzieri, din motive independente de voința promitentului-vânzător, ceea ce a antrenat decalarea lucrărilor privind realizarea planului de racord gaz la 07.07.2020 și a planului pentru racord electric la 04.08.2020, prin urmare, nemaifiind cazul analizării în mod separat și a acestor din urmă lucrări, subsecvente. În fundamentarea acestei concluzii, a indicat înscrisurile din dosar care relevă că, prin demersurile realizate, pârâta a acționat de așa manieră încât să nu fie întârziată semnarea contractului.

Prin urmare, instanța de apel a concluzionat, în esență, că pârâta și-a îndeplinit obligațiile contractuale, precum și că întârzierile privind obținerea intabulării și a racordării la gaz și energie electrică, nu îi sunt imputabile, fiind determinate de modul de lucru și procedurile impuse din instituțiile competente. Ca o consecință, s-a reținut că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru a se dispune rezoluțiunea promisiunii din culpa pârâtei.

Mai mult, analizându-se atitudinea subiectivă a părților, s-a reținut că reclamanta nu a răspuns notificărilor pârâtei din 06.05.2021 și 24.05.2021, prin care i s-a solicitat încheierea contractului, optând să solicite rezoluțiunea promisiunii, deși avea posibilitatea perfectării vânzării.

Înalta Curte constată, astfel, că decizia recurată este motivată în fapt, fiind analizată îndeplinirea obligațiilor esențiale asumate de către promitentul-vânzător, cu luarea în considerare a dispozițiilor contractuale și a înscrisurilor de la dosar. În egală măsură, raționamentul instanței de apel, expus ca urmare a examinării și aprecierii relevanței probelor, este precis și necontradictoriu, reținându-se coeziunea considerentelor care au fundamentat soluția pronunțată.

De altfel, se observă că autoarea recursului nici nu dezvoltă în cuprinsul motivului de recurs teza considerentelor contradictorii afirmată.

În consecință, decizia recurată respectă cerințele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motivul de recurs fiind nefondat.

Împrejurarea că instanța de apel a oferit o anumită interpretare înscrisurilor administrate, valorificându-le în cuprinsul analizei sale și că această interpretare nu coincide cu punctul de vedere al părții, neînsușit de instanță, asupra modului în care s-a executat promisiunea de vânzare, ține de temeinicia hotărârii.

Practic, prin susținerile formulate, se contestă situația de fapt reținută pe baza probelor în cadrul devoluțiunii realizate de instanța de apel, ignorându-se că, în raport cu art. 483 alin. (3) C. proc. civ., aceasta constituie premisa demonstrată de la care pornește judecata în recurs.

Totodată, partea tinde la cenzurarea modului de valorificare a probelor, cu scopul răsturnării soluției, deși aprecierea acestora conform art. 264 C. proc. civ. este sustrasă controlului de legalitate în calea extraordinară de atac.

În continuare, din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă încălcarea art. 1.544 C. civ., pretinzând că aceste prevederi legale s-ar aplica raporturilor dintre părți chiar în absența unei clauze convenționale privind arvuna confirmatorie.

Criticile vor fi înlăturate, întrucât ignoră în mod nepermis dezlegările obligatorii oferite prin decizia nr. 2384 din 15 noiembrie 2022 asupra acestei probleme de drept.

În primul ciclul procesual, instanța de casare, a reținut incidența cazului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva criticilor pârâtei, nu și a celor deduse de reclamantă, oferind îndrumări instanței de apel cu privire la interpretarea și aplicarea art. 1.544 alin. (2) C. civ., în vederea unei rejudecări utile, conforme dreptului material incident.

În esență, Înalta Curte a reținut că arvuna confirmatorie este reglementată ca o garanție, astfel cum rezultă din art. 1.530 și art. 1.544 alin. (2) C. civ., având bază atât legală, cât și convențională, prin urmare, producându-și efectele juridice în sensul lipsit de echivoc stabilit de părțile convenției, astfel încât instanței de apel îi revenea obligația să deceleze conținutul clauzelor promisiunii.

S-a arătat, în acest sens, că avansarea unei sume de bani în contul executării promisiunii de vânzare își îndeplinește funcția confirmatorie privind intenția de încheiere a vânzării, dar nu în mod necesar și funcția proprie arvunei, de garanție, respectiv de compensare a prejudiciilor rezultate din neexecutare, arvuna neputându-se confunda cu plata în avans a prețului integral al vânzării.

Prin urmare, s-a reținut că activarea funcției comune sancționatoare a arvunei confirmatorii ar fi presupus în mod necesar existența premisei neexecutării totale a contractului de vânzare, ceea ce nu era cazul, în lipsa unei asumări exprese contractuale în cauză fiind exclusă ipoteza achitării prețului, semn al executării unei convenții perfecte.

Rezultă, astfel, că problema interpretării și aplicării dispozițiilor art. 1.544 alin. (2) C. civ. în cazul în care părțile nu au convenit asupra unei clauze exprese privind arvuna confirmatorie a fost tranșată în cadrul controlului judiciar exercitat de instanța de recurs în primul ciclu procesual, primind o dezlegare definitivă.

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul."

Efectul deciziei de casare este unul extinctiv, corespunzător efectului negativ al lucrului judecat și este atașat chestiunilor pe care instanța de recurs le-a dezlegat, împiedicând părțile și instanța de rejudecare să mai revină asupra acestora.

Conformându-se indicațiilor date prin decizia de casare, instanța de apel a a analizat dispozițiile contractului și a reținut că promisiunea a cărei rezoluțiune s-a solicitat nu cuprinde o clauză expresă de arvună confirmatorie, neputându-se face aplicarea art. 1.544 alin. (2) C. civ. în privința prețului vânzării, achitat integral, astfel cum a solicitat reclamanta, cu atât mai mult cu cât pârâta și-a îndeplinit obligațiile din cadrul promisiunii, nefiind cazul unei neexecutări culpabile.

Or, pretinzând incidența dispozițiilor legale privitoare la arvuna confirmatorie, în contextul în care s-a constatat că nu există o clauză expresă a părților în acest sens, autoarea recursului readuce în discuție, în mod inadecvat procedural și numai sub aparența unei critici de nelegalitate, problema de drept care a primit dezlegare din partea instanței de recurs în primul ciclu procesual.

Înalta Curte impune, astfel, observația că, în economia considerentelor deciziei de casare nr. 2384 din 15 noiembrie 2022, mai sus ilustrate, vizând interpretarea și aplicarea art. 1.544 alin. (2) C. civ., susținerile părții nu au aptitudinea concretă de a face obiectul controlului judiciar specific prezentei faze procesuale.

Prin urmare, motivul de recurs va fi înlăturat, neputându-se considera că s-au formulat critici propriu-zise privind judecata realizată după casare, întrucât susținerilor părții li se opun forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat atașate deciziei din recurs asupra aspectelor litigioase analizate.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din cod, va respinge ca nefondat recursul.

Totodată, constatând culpa procesuală a recurentei-reclamante, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă A. să achite către intimata-pârâtă B. S.R.L. suma de 5.950 RON, reprezentând onorariu de avocat, conform dovezilor aflate la dosarul de recurs, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1/LP. din 3 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniștii și Societăți.

Obligă recurenta-reclamantă A. să plătească intimatei-pârâte B. S.R.L. suma de 5.950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.