ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2648/2023

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2648/2023 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2023)

Ședința publică din data de 12 decembrie 2023

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința arbitrală nr. 4 din 06 iulie 2022, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și A., în dosarul nr. x/2022, a fost anulată acțiunea arbitrală formulată de reclamanta B. S.A. CONSTANȚA în contradictoriu cu pârâta C., în temeiul art. 185 alin. (1) coroborat cu art. 200 C. proc. civ.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniștii și societăți sub nr. x/05.08.2022, reclamanta B. S.A. CONSTANȚA, în contradictoriu cu pârâta C., a formulat acțiune în anularea sentinței arbitrale nr. 4 din 06.07.2022.

Prin sentința civilă nr. 5/2022 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți a fost admisă acțiunea în anulare formulată de reclamanta B. S.A.

În consecință, a fost anulată sentința arbitrală nr. 4/06.07.2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și A. și trimisă cauza spre rejudecare aceluiași tribunal arbitral.

Împotriva acestei sentințe, pârâta C. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea, în tot, a sentinței atacate și obligarea intimatei la plata tuturor cheltuielilor de judecată, ocazionate de judecarea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

În dezvoltarea motivelor de recurs, subsumat cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că, instanța trebuia și putea "cu prioritate" să raționeze cu privire la modul de gestionare și soluționare legală a situației survenite pe parcursul derulării arbitrajului, și anume, aceea în care arbitrul cauzei observă, ulterior etapei scrise/regularizării cererii de chemare în judecată/fixării primului termen de judecată, că, pentru a putea judeca, îi sunt necesare anumite înscrisuri esențiale, implicate în mod obiectiv în specificul raportului juridic dedus judecății, respectiv în raporturile juridice conexe, înscrisuri care, în mod obiectiv, pot exista, și cu privire la care exista o probabilitate rezonabilă de a fi fost încheiate, tocmai dat fiind specificul menționat și obligațiile corespunzătoare ale părților (acte comerciale, contabile, etc.)

Susține că, această obligație a instanței decurge și din dispozițiile art. 22 C. proc. civ., text de lege cu valoare de principiu imperativ.

Prin urmare, consideră că, în raport de aceste aspecte, arbitrul cauzei a procedat în mod judicios în cauză, solicitând el însuși de la reclamantă, înscrisurile de care avea nevoie pentru soluționarea cauzei. Apreciază că arbitrul cauzei a respectat C. proc. civ., respectiv dispozițiile art. 22 și art. 200, precum și regulile de procedură arbitrală.

Recurenta învederează că, un alt argument în favoarea interpretării propusă de aceasta, îl constituie existența instituției repunerii pe rol (art. 400 C. proc. civ.), pentru situația în care, "în timpul deliberării, instanța găsește că sunt necesare probe (...) noi". Susține că, în măsura în care, în timpul deliberării, instanța poate găsi că sunt necesare probe noi și poate lua măsuri în consecință, cu atât mai mult instanța care se află încă în cercetarea procesului (situația în cauză) poate dispune cele necesare pentru a avea la dosar probe esențiale și care, din diverse motive, au fost omise în cadrul procedurii scrise.

Arată că, această operațiune are valoarea unei veritabile regularizări ulterioare a cererii, în condițiile în care reclamanta putea și trebuia să depună în dovedire respectivele înscrisuri, care erau implicate cu necesitate de operațiunile faptice și juridice în cauză, perspectivă din care art. 200 alin. (3) C. proc. civ. devine în mod corespunzător aplicabil. Consideră că, nu poate fi concepută o atare dispoziție a instanței fără a se observa și reține veritabila valoare de regularizare a cererii pe care aceasta o are, net distinctă calitativ de suplimentarea probatoriului la inițiativa unei părți litigante sau a instanței.

În concluzie, susține că, în mod absolut greșit și de neînțeles, instanța învestită cu acțiunea în anulare (pag. 6 alin. (4) teza I din sentința atacată) a avut în vedere dispozițiile art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în condițiile în care recurenta a susținut incidența alin. (3) al aceluiași articol, temei avut în vedere și de tribunalul arbitral.

Precizează că, în primul rând, suntem în situația unei cereri care nu îndeplinește condițiile prevăzute la art. 194-197 din C. proc. civ., mai exact la art. 194 lit. e), cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 150 din același Cod, în al doilea rând, este prevăzut un termen maximal, necesar a fi avut în vedere de către instanță și posibil a fi aplicat în marja specificată - de cel mult 10 zile de la primirea comunicării, iar în al treilea rând, este înscrisă sancțiunea expresă, corespunzătoare - sub sancțiunea anulării cererii.

Prin contrast, arată că art. 200 alin. (4) din C. proc. civ., a fost reținut de Curtea de Apel, în contra evidenței actelor și lucrărilor dosarului. În cauză, raportat la problematica înscrisurilor necesar a fi atașate cererii în dovedirea acesteia, sunt aplicabile dispozițiile alin. (3) al art. 200 C. proc. civ.. Consideră că dispozițiile alin. (4) ale art. 200 din Cod sunt aplicabile pentru restul situațiilor prevăzute de art. 194-197, mai puțin lit. e) a acestui articol, acesta lipsind din economia enumerării din cadrul acestui alineat, fiind de altfel singurul element lipsă, aspect care susține ipoteza enunțată de recurentă.

Apreciază că, a raționa în alt mod ar însemna să se accepte că, în C. proc. civ. există două alineate, distincte formal, dar care, substanțial, ar norma unul și același aspect, ceea ce este inadmisibil.

Prin urmare, pentru neîndeplinirea obligației de depunere la dosar a înscrisurilor în dovedirea cererii, astfel cum acestea au fost solicitate de către tribunalul arbitral, intervine sancțiunea anulării cererii, în temeiul art. 200 alin. (3) C. proc. civ.

O altă critică subscrisă aceluiași motiv de casare privește faptul că, în mod greșit, prima instanță a reținut că nu este prevăzută atragerea sancțiunii exprese a nulității pentru nemenționarea dovezilor în cuprinsul cererii (pag. 6 alin. (4) teza a II-a din sentință).

Astfel, se susține că, acest considerent este străin de realitatea actelor și lucrărilor dosarului, în condițiile în care, în cauză, discutăm despre neîndeplinirea obligației dispuse de Tribunalul Arbitral cu privire la depunerea înscrisurilor.

Dintr-un alt punct de vedere, învederează că instanța a reținut greșit că, în cauză, este aplicabilă sancțiunea decăderii din propunerea probelor, prevăzută de art. 254 C. proc. civ., întrucât această etapă era depășită, reclamantei fiindu-i deja încuviințată proba cu înscrisuri.

Precizează recurenta că, în cauză, discuția se poartă asupra unei neregularități a cererii introductive de instanță, sesizată ulterior de Tribunalul Arbitral și astfel abordată spre îndreptare - respectiv sancțiunea corespunzătoare pentru conduita reclamantei, care nu îndeplinește obligația instituită de instanța arbitrală, astfel cum aceasta a fost instituită, perspectivă din care cererea de chemare în judecată este informă, neregulată, fiind necesar a fi anulată.

Mai susține că, ceea ce imprimă caracterul neregulat al cererii este caracterul esențial al înscrisurilor lipsă la înregistrarea cererii, aspect net distinct de situația (avută în vedere prin sentința atacată) în care cererea ar fi fost regulată, iar instanța ar fi ordonat probe suplimentare.

O altă critică a sentinței pronunțate asupra acțiunii în anulare privește faptul că, în cadrul acestei hotărâri, s-a reținut absolut nepertinent și fără substanță tehnic-juridică, faptul că "termenul a fost deosebit de scurt, fiind acordat reclamantei un termen de 2 zile pentru depunerea actelor, iar pârâtei un termen de 7 zile de la depunere pentru studierea acestora".

În opinia recurentei, tribunalul arbitral a procedat în mod corect, raportat la termenul de 10 zile prevăzut de art. 200 alin. (3) din C. proc. civ., cât și la faptul că reclamanta locuiește în Mun. Constanța și putea și trebuia să depună înscrisurile de la început. Totodată, susține că, suntem în situații calitativ distincte (depunere acte vs. formulare apărare), situații care, în mod obiectiv, implică termene distincte.

De asemenea, arată că, în stabilirea termenelor, tribunalul arbitral a luat în considerare necesitatea de a asigura o procedură rapidă, de a aloca termene scurte, de a se înscrie într-un termen cât mai scurt de judecată, termenul maxim prevăzut de Regulament fiind de cel mult 6 luni.

Prin urmare, consideră că instanța de judecată a făcut dovada unei lipse de raționament și din această perspectivă.

Dintr-un alt punct de vedere, susține că, s-a reținut greșit (pag. 6 alin. (10) incidența art. 183 alin. (1) C. proc. civ., cu privire la depunerea de către reclamantă la dosar a înscrisurilor solicitate de către Tribunalul Arbitral, în condițiile în care aceasta trebuia sa le depună efectiv la dosar în termenul de 2 zile, nu doar să le transmită.

Consideră că situația trebuie privită în mod logic, contextual, termenele fiind într-o conexiune succesivă. A raționa altfel, înseamnă, în opinia recurentei-pârâte, a eluda însăși specificul procedurii arbitrale, cât și rațiunile dispoziției instanței arbitrale, toate în favoarea relei-credințe a reclamantei.

Recurenta-pârâtă susține că s-a reținut greșit și faptul că actele au ajuns la dosar la 29.06.2022, fapt care se corelează cu primirea în mod fizic, de către reclamantă, a adresei din partea instanței, prin care i se aduc la cunoștință obligațiile.

În acest sens, susține că, prima instanță de control judiciar nu a observat specificul procedurii arbitrale, respectiv practica cu titlu de regulă, în condițiile Regulamentului Arbitral, conform căreia, comunicările se efectuau valid și pentru operativitate la avocat și prin avocat, via e-mail, aceste proceduri fiind dublate (doar pentru asigurarea deținerii de către părți a originalului înscrisurilor procesuale - acte de procedură) și prin comunicare prin curier rapid, la sediul reclamantei.

Astfel, instanța ar fi trebuit să observe actele dosarului, din care rezultă modalitatea de comunicare a înscrisurilor către părți, respectiv via e-mail avocat.

În aceste condiții, arată că transpare cu și mai mare claritate reaua-credință a reclamantei, care nu numai că a fost în concret contra procedurii uzuale de lucru consacrată la dosar, dar a și acționat în contra scopurilor și finalităților procedurii arbitrale și dispozițiilor Tribunalului Arbitral.

În ce privește reținerea de către instanța învestită cu soluționarea acțiunii în anulare a încălcării dispozițiilor art. 183 alin. (3) și art. 185 C. proc. civ., recurenta-pârâtă înțelege să reitereze apărările formulate în fața Curții de apel cu privire la inadmisibilitatea acțiunii în anulare promovată de reclamantă, cu o serie de nuanțări.

Astfel, arată că, deși reclamanta și-a întemeiat acțiunea în anulare pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., în cauză nu este îndeplinită condiționalitatea legală exhibată de reclamantă, întrucât dispozițiile art. 183 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt norme imperative ale legii.

Totodată, susține că reclamanta este în eroare, întrucât consideră că "data și ora limită" până la care Tribunalul Arbitral a obligat-o să depună înscrisurile se încadrează în conceptul de "termen prevăzut de lege", însă, pe baza clasificărilor doctrinare, recurenta consideră că termenul prescris de Tribunalul Arbitral este un termen procedural convențional-arbitral imperativ.

Prin urmare, nu suntem în prezența unui termen legal, în înțelesul art. 183 alin. (1) C. proc. civ., ci a unui termen dispus de Tribunalul Arbitral, aspect care face inaplicabil motivul de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) teza finală din C. proc. civ.

Nu în ultimul rând, susține că reclamanta confundă termenul imperativ cu termenul prevăzut de o dispoziție imperativă a legii, sens în care menționează că termenul prescris de Tribunalul Arbitral este cu siguranță unul imperativ, dar nu este un termen prevăzut de o dispoziție imperativă a legii, acesta având caracter pur convențional.

În concluzie, susține că acțiunea în anulare este netemeinică, fiind necesar a fi respinsă.

În altă ordine de idei, învederează că, art. 185 C. proc. civ., reținut de instanță deși nu a fost invocat de intimata-reclamantă, face vorbire, în alin. (1), despre exercitarea unui "drept procesual", situație premisă distinctă de cea în cauză, care are în vedere îndeplinirea unei obligații specifice, de rezultat, în interiorul unui termen procedural convențional-arbitral imperativ, care doar a fost stabilit prin raportare la limitele legale, ca elemente orientative.

În final, arată că înțelege să coroboreze apărările formulate pe calea recursului cu toate apărările susținute în fața tribunalului arbitral, astfel cum acestea au fost formulate prin memoriile depuse la dosarul arbitral.

La 19 septembrie 2023, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. La 12 decembrie 2023, recurenta-pârâtă a depus la dosar note scrise.

Analizând recursul declarat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Cu titlu preliminar, raportat la faptul că recurenta-pârâtă invocă, în concret, încălcarea unor norme de drept procesual civil, iar nu a unor norme de drept material, Înalta Curte va încadra criticile în motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și le va analiza din această perspectivă.

Sub un prim aspect, recurenta susține, în esență, faptul că, prima instanță a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 200 alin. (4) C. proc. civ., în locul celor prevăzute de alin. (3) al aceluiași articol, cu consecința invalidării soluției tribunalului arbitral.

Critica este nefondată.

Din actele dosarului, instanța supremă reține că, în procedura arbitrală, la termenul din 21.06.2022, Tribunalul arbitral a constatat că soluționarea cauzei se află la primul termen de judecată la care părțile pot pune concluzii și a pășit la încuviințarea probatoriilor, respectiv a probei cu înscrisuri, pentru ambele părți, punând în vedere reclamantei B. S.A. să depună o serie de înscrisuri, solicitate de pârâtă la acest termen și apreciate de tribunal drept necesare și utile soluționării cauzei, până la data de 23.06.2022, ora 15:30, fixând termen de arbitrare pentru data de 30.06.2022, ora 14:00.

Actul de înștiințare privind măsurile dispuse a fost comunicat reclamantei prin e-mail, către apărătorul ales, la 22.06.2022, ora 15:06 și prin scrisoare recomandată la sediul societății, la 29.06.2022, conform dovezii aflate la dosarul arbitral - fila x.

Totodată, se reține că actele solicitate au fost depuse la dosarul cauzei la 29.06.2022 .

Instanța supremă notează că, față de alegerea părților de a se judeca în fața unei instanțe de arbitraj instituționalizat, în cauză, potrivit art. 619 C. proc. civ., se aplică Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă Camera de Comerț, Industrie, Navigație și A., care se completează cu dispozițiile de drept comun din C. proc. civ., în măsura în care acestea sunt compatibile cu arbitrajul și cu natura litigiilor.

În al doilea rând, se reține că procedura reglementată de art. 200 C. proc. civ. se referă în mod expres și limitativ la verificarea și regularizarea cererii de chemare în judecată, respectiv, în cauză, a acțiunii arbitrale. Verificarea la care se referă legea este dată în sarcina completului de judecată învestit cu judecarea cauzei și trebuie îndeplinită înainte de comunicarea întâmpinării și fixarea primului termen de judecată, așa cum reiese din dispozițiile art. 201 C. proc. civ., care impun ca, în prealabil, instanța să constate că sunt îndeplinite cerințele legale cu privire la cererea de chemare în judecată.

Argumentele recurentei conform cărora cererea dedusă judecății arbitrale trebuia anulată în conformitate cu art. 200 alin. (3) C. proc. civ., nu pot fi primite de instanța de recurs, în condițiile în care art. 200 reprezintă o normă specială aplicabilă numai în situațiile expres reglementate de legiuitor.

După ce a fost comunicată cererea de chemare în judecată părții adverse, care formulează sau nu întâmpinare, iar ulterior se stabilesc termene de judecată, aceste prevederi nu mai pot fi invocate și aplicate, ci se procedează la judecată, etapă ce se finalizează prin pronunțarea hotărârii arbitrale, după terminarea cercetării probelor și au loc dezbateri contradictorii, potrivit Regulilor de procedură arbitrală ale Curții de arbitraj instituțional aleasă, care se completează cu dispozițiile de drept comun din C. proc. civ.. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-pârâte, nu pot fi aplicabile în această fază dispozițiile privind sesizarea instanței de judecată.

De altfel, aceste aspecte rezultă și din decizia Curții Constituționale nr. 532/10.11.2022, invocată chiar de recurentă, prin care s-a statuat că, "etapa verificării și regularizării cererii de chemare în judecată urmărește asigurarea conformității acesteia cu cerințele prevăzute de art. 194 din C. proc. civ. privind cuprinsul cererii de chemare în judecată, în scopul sesizării corecte a instanței de judecată", precum și că, "procedura prevăzută de dispozițiile legale criticate (art. 200 alin. (3) și (4) C. proc. civ.) reprezintă opțiunea legiuitorului și are drept scop remedierea unor lipsuri ale acțiunii introductive, astfel încât, la momentul demarării procedurii de fixare a primului termen de judecată, aceasta să cuprindă toate elementele prevăzute de art. 194-197 din C. proc. civ.. Legiuitorul a urmărit disciplinarea părților din proces și, în acest fel, respectarea principiului celerității și a dreptului la un proces echitabil. Totodată, Curtea a reținut că procedura regularizării cererii introductive are rolul de a degreva instanțele de judecată de cereri incomplete, fiind de natură a pregăti judecata sub toate aspectele sale".

Față de considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată reglementată de art. 200 din C. proc. civ. nu poate fi aplicată decât în procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată și nu după comunicarea acțiunii, citării părților și stabilirii termenelor de judecată, respectiv în faza de judecată.

Cum, în cauză, instanța arbitrală se afla deja la primul termen de judecată cu părțile legal citate, în faza cercetării procesului prin administrarea de probatorii, aceasta nu mai putea aplica sancțiunea prevăzută de dispozițiile art. 200 C. proc. civ., așa cum corect a reținut și prima instanță.

Așadar, în mod contrar susținerilor recurentei, prima instanță nu a dat prevalență dispozițiilor alin. (4) al art. 200 C. proc. civ., în detrimentul celor prevăzute de alin. (3) al aceluiași articol, ci a reținut că sancțiunea nulității prevăzută de acest articol nu poate fi aplicată în etapa procesuală în care se găsea cauza, respectiv în cea a administrării probatoriilor în faza judecății.

Instanța supremă reține că obligația de a depune înscrisurile solicitate la dosarul cauzei a fost dispusă la primul termen de judecată, la solicitarea pârâtei, care a fost însușită de instanță, astfel că, în mod corect a reținut Curtea de apel că, în raport de etapa în care găsea procesul, propunerea și necesitatea administrării unor probe suplimentare este evaluată în raport de dispozițiile art. 254 C. proc. civ. raportată la dispozițiile art. 587 din același cod.

Reține instanța supremă că exigențele temporale privitoare la propunerea și administrarea probelor sunt prevăzute de lege sub sancțiunea decăderii, nu a nulității, așa cum dispun dispozițiile art. 254 alin. (1) și (4) C. proc. civ.

Pe de altă parte, instanța supremă notează că, în cauză, dispozițiile C. proc. civ. se aplică doar în situația în care Regulile arbitrale nu prevăd expres altfel, sens în care constată că, în cauză, Regulile de procedură arbitrală ale Curții de Arbitraj Comercial și Maritim de pe lângă CCINA prevăd modalitatea de propunere și administrare a probatoriului, în art. 57 intitulat "Probele". Or, nici această dispoziție nu prevede sancțiunea nulității cererii de chemare în judecată pentru lipsa depunerii probei în termenul prevăzut de Regulile arbitrale sau dispus de instanță, ci dispune în sensul aplicării sancțiunii decăderii din dreptul de a administra proba.

Prin urmare, s-a reținut corect prin decizia atacată faptul că, în ipoteza depunerii peste termen a înscrisurilor solicitate, sancțiunea, conform Regulilor arbitrale aplicabile, dar și potrivit C. proc. civ., este decăderea din dreptul de a administra proba respectivă, iar nu nulitatea cererii de chemare în judecată, aplicată, în mod greșit de instanța arbitrală.

Totodată, a reținut în mod judicios Curtea de apel că, în situația în care partea este decăzută din dreptul de a administra proba respectivă sunt incidente prevederile art. 263 C. proc. civ., conform cărora "partea decăzută din dreptul de a administra o probă va putea totuși să se apere, discutând în fapt și în drept temeinicia susținerilor și a dovezilor părții potrivnice".

Consideră recurenta că art. 183 și art. 185 C. proc. civ. nu sunt aplicabile în cauză, întrucât nu suntem în prezența unui termen legal, ci în prezenta unui termen judecătoresc, iar decăderea nu intervine decât pentru nerespectarea termenelor legale imperative.

Spre deosebire de reglementarea anterioară (art. 103 alin. (1) din vechiul C. proc. civ.) care făcea trimitere explicită la nerespectarea termenelor legale, art. 185 din noul C. proc. civ. prevede că, atunci "când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului". Față de această modalitate de redactare a textului, care nu mai distinge în funcție de natura termenului în discuție, sancțiunea decăderii poate interveni și pentru nerespectarea termenelor judecătorești. Criticile recurentei, valabile sub imperiul vechii reglementări, sunt, prin urmare, nefondate în prezenta cauză, supusă dispozițiilor noului C. proc. civ.

Pentru identitate de rațiune, rezultă că și referirile la "termenul prevăzut de lege" din cuprinsul art. 181-184 C. proc. civ., care reglementează modul de calcul al termenelor procedurale și recunoașterea unor efecte procedurale anumitor situații prevăzute expres la art. 183 C. proc. civ., trebuie să fie considerate ca incluzând ambele termene procedurale, atât cele prevăzute de lege cât și termenele judecătorești, întrucât, a considera altfel, înseamnă a lăsa în incertitudine legislativă modalitatea de calcul a termenelor judecătorești, ceea ce contravine voinței legiuitorului.

În plus față de motivarea primei instanțe, Înalta Curte consideră că se impune completarea motivării sentinței cu următoarele considerente, care întăresc și justifică soluția de desființare a hotărârii arbitrale în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocat de intimata-reclamantă prin acțiunea în anulare.

Potrivit art. 575 alin. (2) C. proc. civ., principiile fundamentale ale procesului civil prevăzute la art. 5 alin. (2), art. 8-10, art. 12-16, art. 19-21, art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) și 6 și la art. 23 sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală.

Art. 575 C. proc. civ. cuprinde principiile fundamentale ale procesului civil judiciar care sunt aplicabile în mod corespunzător și în procedura arbitrală. Tribunalul arbitral este obligat să asigure egalitatea între părți (art. 8) și să garanteze dreptul la apărare (art. 13) și judecarea procesului în condiții de contradictorialitate (art. 14). De asemenea, arbitrului numit îi este interzisă denegarea de dreptate (art. 5 alin. (2). El trebuie să asigure continuitatea (art. 19), să respecte principiile procesului civil aplicabile și celui arbitral (art. 20), să caute soluții amiabile de soluționare a litigiului (art. 21) și să stăruie în aflarea adevărului (art. 22 alin. (1), (2), (4), (5) și 6). Astfel, textele legale indicate în alin. (2) al art. 575 C. proc. civ. sunt dispoziții imperative ale legii, în sensul reglementat de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., încălcarea lor constituind motiv de desființare a hotărârii arbitrale.

Instanța supremă reține că, prin modalitatea concretă de administrare a procesului arbitral și prin aplicarea unei sancțiuni neprevăzute de lege, așa cum s-a arătat în precedent, reclamanta a fost privată clar de dreptul de a-și proba pretențiile în cursul procesului, fiind totodată pusă într-o poziție procesuală de inechitate față de partea adversă.

Situația reținută mai sus conturează nerespectarea în faza procesului arbitral a principiilor ce guvernează dreptul procesual civil și produce o vătămare a drepturilor părții reclamante, ce se sancționează cu nulitatea actelor procedurale îndeplinite. Nulitatea decurgând din nesocotirea principiilor fundamentale ce guvernează procesul civil-dreptul la apărare, la un proces echitabil, egalitatea armelor-deși este o nulitate virtuală, operează fără ca partea care o invocă să fie obligată să facă dovada vătămării întrucât aceasta rezultă cu evidență din împrejurările cauzei și din finalitatea normei procedurale nerespectate.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că, din interpretarea dispozițiilor art. 177 alin. (3) din C. proc. civ. rezultă că sancțiune procesuală a nulității își găsește aplicare ca ultim remediu, nulitatea neîndeplinind exclusiv o funcție sancționatoare, ci scopul urmărit de legiuitor este înlăturarea oricărui formalism inutil în aplicarea acestei instituții juridice și salvarea actului procedural atunci când acest lucru este posibil și în măsura în care este posibil.

Or, în condițiile în care, prin sentința arbitrală s-a reținut faptul că, la data închiderii dezbaterilor, înscrisurile necesar a fi depuse de reclamantă se găseau la dosarul cauzei, tribunalul arbitral a încălcat în mod grav normele obligatorii de procedură care sunt menite să garanteze dreptul la un proces echitabil, respectiv a pronunțat hotărârea cu încălcarea principiului contradictorialității, cu nerespectarea dreptului la apărare prin asigurarea posibilității reale și efective ca partea să prezinte faptele, să permită discutarea și argumentarea tuturor chestiunilor de fapt și de drept pe care le implică prezentul litigiu, în conformitate cu dispozițiile obligatorii prevăzute de art. 8, art. 13, art. 14 și art. 22 C. proc. civ.

Prin urmare, criticile recurentei, subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sunt nefondate, soluția primei instanțe de anulare a sentinței arbitrale și de trimitere a cauzei spre rejudecare la tribunalul arbitral impunându-se pentru asigurarea respectării principiilor fundamentale ale procesului civil și dreptului la un proces echitabil.

Pentru toate aceste motive, constatând că decizia atacată respectă cerințele de legalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 5/2022 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva sentinței civile nr. 5/2022 din 5 decembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de Insolvență și Litigii cu Profesioniști și Societăți, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2023.