ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 664/2025

Ședința publică din data de 27 martie 2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 iulie 2023 pe rolul Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 237.513,55 RON, reprezentând penalități contractuale calculate până la data de 18 octombrie 2022.

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, prin sentința civilă nr. 257 din 12 martie 2024, a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâta B. S.R.L.; a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A.; pârâta B. S.R.L. a fost obligată la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 237.513,55 RON, reprezentând penalități contractuale calculate până la data de 18 octombrie 2022; de asemenea, pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 5.855,27 RON, reprezentând cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru), precum și la plata sumei de 1.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (onorariul de avocat).

Prin decizia civilă nr. 166/LP din 13 septembrie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, în dosarul nr. x/2023, s-a respins, ca nefondat, apelul promovat de apelanta-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 257 din 12 martie 2024 a Tribunalului Constanța, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.; apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 2.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând onorariul de avocat.

Împotriva acestei decizii, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a declarat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2023, la data de 8 noiembrie 2024.

Recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea apelului promovat în cauză, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca nefondată.

Sub un prim aspect, a susținut faptul că s-a invocat, pe cale de excepție, prescripția dreptului material la acțiune, în raport de prevederile art. 2.517 din C. civ.. Recurenta a menționat că reclamanta A. S.A. a introdus cererea de chemare în judecată cu mult peste termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de lege, motiv pentru care a solicitat admiterea excepției dreptului material la acțiune.

Pe fondul cauzei, autoarea căii de atac a arătat că părțile în litigiu au încheiat la data de 1 martie 2017 un contract de închiriere, având o durată până la data de 31 decembrie 2018.

Potrivit art. 3.3 din contract, "la expirarea termenului contractual, acesta poate fi prelungit în mod valabil prin act adițional, părțile realizând un nou acord de voință cu privire la toate clauzele contractuale, nefiind ținute de termenii și condițiile contractului ajuns la termen, numai în situația în care locatarul și-a îndeplinit obligațiile financiare decurgând din prezentul contract și părțile se înțeleg cu privire la plata chiriei și a contractului de închiriere".

În cuprinsul celor 5 acte adiționale încheiate ulterior, nu se face referire la faptul că părțile, prin act adițional, înțeleg să-și însușească toate clauzele contractuale ce fac obiectul contractului de închiriere. În realitate, părțile au înțeles să se rezume doar la prelungirea duratei contractului și la modul de plată a facturilor.

Pe cale de consecință, art. 7.1 din contract își poate produce efectele numai în perioada cuprinsă în contract, respectiv de la data de 1 martie 2017 și până la data de 31 decembrie 2018. După această dată, părțile nu au mai încheiat un act adițional prin care să-și însușească toate clauzele contractuale, ci s-au rezumat la prelungirea contractului și plata facturilor. Neexistând în cuprinsul actelor adiționale, mențiuni referitoare la însușirea de către părți a celorlalte clauze ale contractului de închiriere, în mod valabil, astfel cum acestea au stabilit la art. 3.3 din contract, recurenta-pârâtă consideră că penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă sunt nelegale și au fost calculate abuziv.

Recurenta-pârâtă a susținut faptul că instanța de apel a dispus, în mod greșit, admiterea cererii reclamantei, pronunțând hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept substanțial. Astfel, a arătat că instanța de apel, prin decizia ce formează obiectul recursului, a aplicat o normă care nu este incidentă în speță și a dat o interpretare greșită textului de lege corespunzător situației de fapt. În același timp, recurenta apreciază că hotărârea Curții de Apel Constanța conține dispoziții contradictorii și străine de natura cauzei.

În accepțiunea recurentei, instanța de apel a dat o interpretare greșită izvorului obligațional dintre părți, reținând că a intervenit tacita relocațiune.

A menționat că prima instanță a fost sesizată cu o acțiune în pretenții, izvorul obligațional fiind o convenție încheiată de părți. Motivul apelării la forța coercitivă a statului a fost nerespectarea obligațiilor asumate prin convenția încheiată între cele două părți.

De comun acord părțile au stabilit, la art. 3.3 din contract, că termenul contractual poate fi prelungit, în mod valabil, prin act adițional, părțile realizând un nou acord de voință cu privire la toate clauzele contractuale.

Condițiile contractuale se raportează strict la prevederile art. 1.270 din C. civ., potrivit căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Recurenta consideră că este greșită interpretarea instanței de apel, întrucât aceasta trebuia să analizeze contractul de închiriere potrivit dispozițiilor art. 1.270 din C. civ., iar nu să constate că a intervenit tacita relocațiune, instituție reglementată de art. 1.810 din C. civ.

Cu alte cuvinte, în mod greșit a reținut instanța de apel că respectivul contract de închiriere a fost prelungit în baza tacitei relocațiuni. Dacă părțile doreau ca acest contract de închiriere să fie prelungit în baza tacitei relocațiuni, nu mai era necesar să se încheie un număr de 5 acte adiționale la contract, prin care să se prelungească durata acestuia.

Instanța de apel trebuia să țină cont de voința părților, exprimată foarte clar la art. 3.3 din contract, în cuprinsul căruia se menționează expres că poate fi prelungit termenul contractual prin acordul părților, în mod valabil, eliminând orice dubiu cu privire la prelungirea duratei contractului.

În lipsa unui contract valabil, intimata-reclamantă nu poate solicita penalități de întârziere, întrucât nu există un contract. Așadar, nu poate fi vorba de o clauză penală, în baza căreia reclamanta să solicite penalitățile de întârziere, contractul fiind încetat la termen.

Titulara recursului a făcut referire la dispozițiile art. 1.270 C. civ., potrivit cărora "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților".

Prin urmare, în cauza dedusă judecății, nu sunt aplicabile regulile privind tacita relocațiune, deoarece părțile au hotărât, în considerarea art. 1.270 din C. civ., modalitatea de prelungire a duratei contractului.

Astfel, recurenta apreciază că instanța de apel a dispus asupra acestui aspect cu încălcarea nomelor de drept material incidente în cauză, dispunând eronat cu privire la clauzele contractuale.

Potrivit recurentei, în momentul în care o instanță trebuie să dispună asupra unei cauze, aceasta trebuie să o analizeze lato sensu și să aibă în vedere toate aspectele necesare pentru soluționarea corectă a litigiului, ceea ce în speță nu s-a întâmplat.

O altă critică vizează faptul că a fost încălcat obiectul și scopul C. proc. civ. prevăzut de art. 2 alin. (2), conform cărora "în înfăptuirea justiției, instanțele judecătorești îndeplinesc un serviciu de interes public, asigurând respectarea ordinii de drept, a libertăților fundamentale, a drepturilor și intereselor legitime ale persoanelor fizice și persoanelor juridice, aplicarea legii și garantarea supremației acesteia".

S-a mai arătat că instanța de apel a dispus asupra acestei cauze cu încălcarea normelor de drept material, nefăcând analizele necesare pentru deducerea acesteia. Instanța de apel a interpretat superficial clauzele stabilite în contractul de închiriere, fără a aprofunda fiecare clauză în parte, dând o dispoziție generală ce nu era incidentă.

În final, recurenta a evocat dispozițiile art. 14 din C. civ., potrivit cărora "orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri". Or, în speță nu s-a respectat acest principiu de drept substanțial.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. S.A. a transmis la dosar întâmpinare, solicitând anularea cererii de recurs, în temeiul art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. sau, după caz, respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii soluției instanței de apel ca temeinică și legală; în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., intimata a solicitat obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. La termenul din 27 martie 2025 reprezentantul convențional al intimatei-reclamante, domnul avocat C., a depus la dosarul cauzei înscrisuri care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată în sumă de 3.960 RON, reprezentând onorariul de avocat.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluția din 8 ianuarie 2025 s-a fixat termen la data de 27 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților.

Astăzi, în ședință publică, excepția nulității a fost respinsă, în considerarea celor expuse în partea introductivă a prezentei decizii.

Analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru considerentele ce succed.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă nu a indicat, în mod expres, motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., ci doar a arătat că hotărârea instanței conține dispoziții contradictorii și străine de natura cauzei.

Așadar, recurenta nu a formulat critici concrete în susținerea niciunei ipoteze corespunzătoare cazului de nelegalitate ce vizează nemotivarea hotărârii, astfel încât instanța supremă nu se consideră legal învestită cu acest motiv de casare.

De altfel, nu există nicio contradicție între considerentele deciziei recurate. În realitate, pretinsa contradicție există între dezlegarea dată de instanța de apel și situația de fapt prefigurată de către parte și neînsușită de către instanțele de fond.

Motivul de recurs invocat de recurenta-pârâtă este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și se referă la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Ipoteza normativă are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege aplicabile speței, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată.

Prin concept, acest motiv de recurs nu include și cazurile în care greșeala de raționament a instanței ar fi săvârșită în legătură cu premisa minoră a silogismului judiciar și anume reținerea situației de fapt, ca urmare a aprecierii probelor administrate în cauză. Textul de lege are în vedere numai cea de-a doua etapă a activității jurisdicționale care conduce la pronunțarea soluției, respectiv confruntarea faptelor la condițiile de aplicare a regulii de drept.

O primă chestiune supusă analizei vizează modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Lecturând decizia recurată, Înalta Curte observă că apelanta a criticat, prin primul motiv de apel, soluția primei instanțe de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Analizând susținerile apelantei, instanța de apel a constatat că aceasta se raportează la facturile fiscale nr. x/27.12.2019, nr. y/01.01.2020, nr. z/01.02.2020, nr. w/01.03.2020 și nr. 2076/01.04.2020, facturi care consemnau obligația de plată a chiriei restante. Or, aceste facturi au fost achitate de către pârâta-apelantă la data de 18 octombrie 2022.

Curtea de Apel Constanța a reținut că reclamanta nu a solicitat, în cauza dedusă judecății, contravaloarea acestor facturi, ci a penalităților de întârziere în valoare de 1%, datorate conform contractului încheiat între părți pentru achitarea cu întârziere a chiriei.

S-a arătat că plata debitului principal aferent facturilor menționate în data de 18 octombrie 2022 reprezintă un act de întrerupere a termenului de prescripție, conform prevederilor art. 2537 alin. (1) pct. 1 din C. civ., iar după întreruperea termenului de prescripție începe să curgă un alt termen egal potrivit art. 2541 din C. civ.. Cum întreruperea termenului de prescripție a intervenit în data de 18 octombrie 2022, iar acțiunea a fost înregistrată pe rolul instanței la data de 6 iulie 2023, a rezultat că a fost respectat termenul de prescripție defipt de lege. Prin urmare, Curtea de Apel Constanța a ajuns la concluzia că este temeinică și legală soluția primei instanțe, de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Cu privire la critica prezentată în recurs, Înalta Curte reține că aceasta este străină de soluția atacată, în condițiile în care instanța de apel a respins susținerile apelantei-pârâte, reținând întreruperea termenului de prescripție.

În recurs, autoarea căii de atac nu combate considerentele reținute prin hotărârea atacată, considerente care infirmă argumentația recurentei.

Societatea recurentă a mai susținut faptul că instanța de apel a dispus, în mod greșit, admiterea cererii reclamantei, pronunțând hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept substanțial. În accepțiunea recurentei, instanța de apel a dat o interpretare greșită izvorului obligațional dintre părți, reținând că a intervenit tacita relocațiune.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că verificarea respectării normelor legale de interpretare a contractelor poate face obiectul unei critici de nelegalitate din moment ce, potrivit art. 1270 alin. (1) C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante.

Este adevărat că înscrisul ce constată convenția este o probă în procesul civil și că interpretarea probelor este apanajul stabilirii elementelor de fapt ale cauzei și intră în domeniul rezervat exclusiv instanțelor devolutive. Însă regulile de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1269 C. civ., sunt norme de drept material și se adresează organelor de jurisdicție, atunci când interpretarea formează obiect al unei dispute litigioase, astfel că verificarea aplicării lor, în raport cu o convenție, privite în sens de negotium, iar nu de instrumentum, poate constitui o critică de nelegalitate.

Înalta Curte constată însă că instanța de apel a aplicat în mod corect regulile de interpretare a clauzelor contractuale, observând că din cuprinsul actelor adiționale aferente contractului de închiriere rezultă că "părțile au convenit de comun acord asupra modificării următorului/următoarelor articol/articole din contractul de închiriere" și se face vorbire de articolul privind durata contractului, respectiv contravaloarea chiriei . Aceasta înseamnă că părțile de comun acord au înțeles să lase neschimbate celelalte prevederi ale contractului inițial, care, la art. 7.1, stabilește următoarele:

"neachitarea la termenele scadente prevăzute în contract a sumelor datorate locatorului dă dreptul locatorului să calculeze și să perceapă locatarului penalități în valoare de 1% pentru fiecare zi de întârziere, calculate la suma datorată, penalitățile putând depăși cuantumul debitului, precum și plata daunelor interese".

Curtea de Apel Constanța a reținut că nu sunt corecte susținerile apelantei, potrivit cărora "penalitățile au fost calculate în afara contractului", atâta vreme cât din cuprinsul actelor adiționale rezultă intenția clară a părților de a modifica doar articolele care se referă la durata contractului.

Nu au fost găsite fondate nici celelalte susțineri ale apelantei, potrivit cărora prin actele adiționale prelungirea succesivă a contractului a avut loc până în data de 31 decembrie 2019.

Instanța de prim control judiciar a constatat că, după expirarea duratei contractului, locatarul a continuat să folosească imobilul, motiv pentru care au fost și emise de către locator facturile fiscale ulterioare, reprezentând contravaloare chirie și utilități, facturi achitate "de bună voie" de către pârâtă la mai mult de 2 ani și jumătate de la emiterea acestora. Așadar, s-a conchis în sensul că a operat tacita relocațiune până la momentul în care pârâta a eliberat imobilul ce a făcut obiectul contractului.

Recurenta-pârâtă nu a justificat modalitatea în care au fost încălcate sau aplicate greșit normele de drept material, ci a prezentat argumente prin care urmărește reevaluarea situației de fapt, a clauzelor contractuale și a conduitei părților contractante.

În acest context, instanța supremă reamintește că formularea căii extraordinare a atac a recursului nu presupune, în mod suficient, referirea la o normă de drept material, dacă partea nu dezvoltă, în mod consecvent, un raționament care să justifice motivele pentru care apreciază că instanța devolutivă a încălcat-o sau a aplicat-o greșit la starea de fapt lămurită în fața instanțelor ierarhic inferioare.

Clauza inserată la art. 3.3 din contract nu poate fi interpretată în sensul dorit de recurentă pentru a se ajunge la concluzia absurdă că s-a prelungit valabilitatea contractului de închiriere, fără a fi agreate celelalte clauze, între care și clauza referitoare la plata chiriei.

Prin semnarea actului adițional, părțile au înțeles să prelungească valabilitatea contractului, confirmând, totodată, faptul că se realizează acordul de voință cu privire la întreaga convenție.

Nu poate fi primită nici critica referitoare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 1810 din C. civ.

Instanța de apel a reținut, în mod corect, că a intervenit tacita relocațiune, aprecierea asupra mecanismului prin care a avut loc realizarea acordului de voințe al părților implicând analiza și evaluarea probelor administrate, examen care excedează controlului de legalitate specific recursului.

Legea prevede numai două condiții pentru ca tacita relocațiune să opereze: (1) locatarul să rămână în posesia bunului după data încetării perioadei de închiriere; (2) locatorul să nu săvârșească acte materiale sau juridice de natură a intra în posesia spațiului la data încetării perioadei de închiriere.

În cazul în care aceste două condiții sunt întrunite, tacita relocațiune operează de drept, fără a fi necesară manifestarea expresă de voință a părților în acest sens.

Plata chiriei aferente perioadei de după expirarea contractului nu este o condiție pentru ca tacita relocațiune să poată opera de drept. Doar refuzul locatorului împiedică relocațiunea tacită. În lipsa împiedicării operează relocațiunea tacită a bunului deținut de locatar după expirarea termenului contractual.

De aceea, Înalta Curte constată că acest motiv nu este fondat și îl va înlătura.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză, ca nefondat.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 453 alin. (1) din același cod, Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 3.960 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 166/LP din 13 septembrie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de insolvență și litigii cu profesioniști și societăți, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă B. S.R.L. la plata sumei de 3.960 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 martie 2025.