ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 174/2025

Ședința publică din data de 4 februarie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I din C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

I. Obiectul litigiului:

Prin cererea introductivă înregistrată pe rolul Judecătoriei Săveni la data de 03.01.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele B. S.R.L. și BNP C. S.A., solicitând să se dispună rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, încheiat între reclamantă și cele două pârâte, precum și a contractului de leasing financiar nr. LF287 încheiat între reclamantă și pârâta BNP C. S.A., ca urmare a vânzării bunului cu vicii ascunse, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 7.1 lit. d) din contract, art. 1707 din C. civ.

Pârâta BNP C. S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei B. S.R.L., solicitând ca în eventualitatea admiterii cererii de chemare în judecată, să se dispună obligarea chematei în garanție să restituie suma de 145.200 EUR cu TVA inclus, reprezentând contravaloare preț.

Prin cererea conexă înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 18.03.2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta B. S.R.L., solicitând să se dispună rezoluțiunea pentru vicii ascunse a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, încheiat între pârâta B. S.R.L. și BNP C. S.A. având ca obiect autopropulsata de erbicidat; obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestațiilor, respectiv a prețului de 650.496 RON, achitat de reclamantă; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri în cuantum total de 34.463,54 RON, reprezentând diferența între costurile leasingului financiar achitate de reclamanta, în cuantum total de 684.959,54 și prețul achitat pârâtei conform contractului de vânzare x/16.03.2016, în cuantum de 650.496 RON.

II. Hotărârile pronunțate în cauză:

Prin sentința civilă nr. 100 din 07 februarie 2020, Judecătoria Săveni a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Iași, secția a I-a civilă sub nr. x/2020, care, prin sentința civilă nr. 778 din 08 iulie 2020, a admis excepția necompetenței sale teritoriale, fiind declinată competența de soluționare în favoarea Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 11.08.2020 sub nr. x/2020.

În cadrul acestui dosar, în ședința publică din 05 noiembrie 2020, reclamanta a depus o precizare a cererii de chemare în judecată, solicitând respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active și pasive; rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, în temeiul garanției vânzătorului pentru viciile bunului; obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestațiilor, respectiv la plata prețului de 121.000 euro plus TVA; obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri egale cu costurile leasingului financiar achitat de reclamantă pârâtei BNP C. S.A conform contractului de leasing financiar nr. x/16.03.2016.

Prin încheierea din data de 23.09.2021, Tribunalul Iași, secția I civilă a dispus conexarea dosarului nr. x/2021 la dosarul nr. x/2020 aflat pe rolul Tribunalului București.

Prin încheierea din data de 28.01.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020 a fost admisă excepția de netimbrare în privința capătului de cerere dedus judecății prin cererea introductivă, având ca obiect rezoluțiunea contractului de leasing financiar, respectiv obligarea pârâtei la plata de despăgubiri egale cu costurile leasingului financiar, petit formulat prin cererea adițională depusă la dosarul cauzei la 5 noiembrie 2020; a fost admisă excepția tardivității în privința petitelor introduse prin cererea adițională menționată, pentru care nu a operat admiterea excepției netimbrării; a fost admisă în principiu cererea de chemare în garanție.

Prin sentința civilă nr. 877 din 21 aprilie 2022, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei în privința capătului de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și a capătului de cerere privind restituirea prestațiilor (formulat prin cererea conexată prezentei cauze); a anulat ca netimbrat capătul de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de leasing financiar nr. LF - 287/16.03.2016; a anulat ca netimbrat capătul de cerere formulat prin cererea adițională din data de 05 noiembrie 2020, având ca obiect obligarea pârâtei B. S.R.L. la plata de despăgubiri egale cu costurile leasingului financiar achitat de către reclamanta pârâtei BNP C. S.A. De asemenea, a respins ca tardive celelalte capete de cerere formulate prin cererea adițională din 05 noiembrie 2020; a respins capetele de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare și obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestațiilor, ca fiind formulate de o persoană lipsită de calitate procesuală activă; a respins ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect plata diferenței dintre costurile leasingului financiar și prețul achitat conform contractului de vânzare-cumpărare și a respins cererea de chemare în garanție ca rămasă fără obiect.

Împotriva încheierii din 28.01.2021 și a sentinței civile nr. 877/21.04.2022, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă în dosarul nr. x/2020, a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând:

- în ceea ce privește încheierea de ședință din data de 28.01.2021, prin care s-a admis excepția tardivității în privința petitelor introduse prin cererea adițională, pentru care nu a operat admiterea excepției netimbrării, respingerea excepției tardivității, anularea sentinței apelate și evocarea fondului;

- în ceea ce privește sentința civilă nr. 877 din 21 aprilie 2022, respingerea excepției lipsei calității procesuale active, anularea sentinței apelate, evocarea fondului și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul: constatării rezoluțiunii pentru vicii ascunse a Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, a obligării pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestațiilor, respectiv a prețului de 650.496 RON, precum și la plata de despăgubiri în cuantum total de 34.463,54 RON, reprezentând diferența între costurile leasingului financiar și prețul achitat pârâtei conform contractului de vânzare nr. x/16.03.2016.

Prin decizia nr. 201 din 8 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a București a respins ca neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea apelului declarat împotriva încheierii din data de 28.01.2021; a respins apelul formulat, ca nefondat și a obligat apelanta la plata către intimata BNP C. S.A. a sumei de 5.950 RON cheltuieli de judecată.

III. Recursul declarat:

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, după prezentarea parcursului litigios, recurenta-reclamantă a susținut că decizia de apel se impune a fi casată pentru motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., autoarea prezentului demers judiciar a arătat că soluția de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din 28 ianuarie 2021 a fost dată cu încălcarea art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

În observarea distincției dintre "citarea părților" și "legala citare", recurenta-reclamantă evocă dispozițiile art. 130 și art. 153 din C. proc. civ. și consideră că singura interpretare posibilă a prevederilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. are ca premisă legala citare a reclamantei în fața instanței competente, nu și în fața unei instanței necompetente.

Potrivit recurentei-reclamante, de vreme ce instanța necompetentă, în temeiul art. 132 alin. (3) din C. proc. civ., admițând excepția necompetenței, trimite dosarul instanței competente, nu se poate realiza scopul art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. prin decăderea reclamantului din dreptul de a modifica cererea de chemare în judecată.

Făcând trimitere și la dispozițiile art. 185 alin. (1) din C. proc. civ., autoarea demersului judiciar consideră că sancțiunea decăderii poate fi dispusă doar cu stricta interpretare a textului legal, în sensul că citarea reclamantului trebuie să fie legală, respectiv în fața instanței competente.

Printr-o altă critică, subsumată tot motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă consideră că decizia instanței de apel încalcă dispozițiile art. 124 din C. proc. civ.

Raportându-se, pe de o parte, la doctrină și, pe de altă parte, la definiția acțiunii oblice astfel cum a fost reținută de Curtea Constituțională prin decizia nr. 1022/2010, recurenta-reclamantă susține că modificarea cauzei presupune schimbarea faptelor sau schimbarea normelor de drept substanțial, acestea fiind singurele care au aptitudinea de a fi aplicabile unei situații de fapt. Or, ca urmare a faptului că acțiunea oblică este definită ca reprezentând un mijloc procedural, rezultă că aceasta face parte din categoria instituțiilor de drept procesual civil, fiind reglementată de norme de drept procesual.

În opina sa, precizarea că un demers introductiv de instanță este o acțiune oblică reprezintă o lămurire a normelor procedurale aplicabile unui proces civil, considerând că acest act de procedură excedează sferei modificării cauzei cererii de chemare în judecată care vizează fie faptele deduse judecății, fie normele de drept substanțial.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1268 din C. civ., apreciind că susținerile acestei instanței în sensul că nu ar fi fost cesionat dreptul la rezoluțiune pentru vicii ascunse este nelegală, de vreme ce art. 11 din contractul de vânzare nu conține clauze îndoielnice sau susceptibile de mai multe înțelesuri.

Detaliind, arată că art. 11 din Contractul de vânzare - intitulat "Cesiune" cuprinde mai multe reguli convenite de părți, iar art. 11.1 din Contract interzice cesiunea drepturilor sau obligațiilor părților, cu excepția celor prevăzute de art. 11.2 din Contract.

Art. 11.2 din Contract prevede cesiunea tuturor drepturilor, condițiilor și garanțiilor Cumpărătorului BNP C. către utilizator, cu excepția celor prevăzute de art. 11.3 din Contract, iar art. 11.3 din Contract prevede că cesiunea nu include: dreptul BNP C. "de a rezoluționa contractul în confor­mitate cu termenii acestuia".

Art. 10 din Contract, intitulat "rezoluțiunea", prevede termenii rezoluțiunii contractului, care se referă la: a) predarea bunului, b) lipsa calităților convenite, c) vicii aparente.

Față de aceste prevederi contractuale, recurenta-reclamantă susține că art. 11 prevede regula interzicerii cesionării drepturilor sau obligațiilor "asumate prin sau care rezultă din prezentul contract" cu excepția drepturilor BNP C. care rezultă din prezentul contract și din garanțiile convenționale, condițiile și garanțiile puse la dispoziția BNP C. de către Furnizor și/sau Producătorul bunului. De la această excepție, există excepția dreptului BNP C. de a rezoluționa contractul "în conformitate cu termenii acestuia".

Potrivit recurentei-reclamante, întrucât părțile au stabilit, prin contract, care sunt cazurile în care intervine rezoluțiunea convențională, drept ce nu fost cesionat, nu se poate susține că excepția ar fi aplicabilă și dreptului la rezoluțiunea judiciară, care nu este în conformitate cu termenii contractului, ci în aplicarea dispozițiilor legale.

Totodată, recurenta-reclamantă susține că rațiunea pentru care părțile au prevăzut dreptul BNP C. la rezoluțiunea unilaterală dacă bunul "nu corespunde specificațiilor tehnice" și "are defecte vizibile" este că aceste vicii pot fi identificate la momentul predării bunului, spre deosebire de viciile ascunse, care apar în perioada de garanție, iar bunul se află exclusiv în posesia utilizato­rului, fiind evident că nu există rațiunea pentru care BNP C. să aibă dreptul la rezoluțiune pentru vicii ascunse, neputând constata existența acestora.

Consideră recurenta-reclamantă că dreptul la rezoluțiunea judiciară pentru vicii ascunse este cesionat conform regulii de la art. 11.2 din Contract, întrucât excepția prevăzută la art. 11.3 din Contract se referă punctual la cazurile de rezoluțiune unilaterală, interpretare confirmată și de prevederile art. 18.1 din Contractul de leasing.

De asemenea, învederează recurenta-reclamantă, contrar susținerilor instanței de apel, că rezoluțiunea contractului de vânzare nu atrage rezoluțiunea contractului de leasing, ce are ca obiect doar finanțarea, cu atât mai mult cu cât intimata BNP C. a încasat toate sumele de bani la care era îndreptățită conform contractului de leasing.

S-a mai susținut de către recurenta-reclamantă greșita aplicare a dispozițiilor art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, apreciind că acțiunea directă poate fi formulată de utilizator în legătură cu calitatea bunului.

În opinia sa, dispozițiile art. 1710 din C. civ. prevăd inclusiv dreptul la reducerea corespunzătoare a prețului sau rezoluțiunea vânzării, măsura trebuind apreciată de instanță prin raportare la chestiuni de fond (gravitatea viciilor și scopul pentru care a fost încheiat contractul), nu privind calitatea procesuală activă.

În consecință, consideră că interpretarea instanței de apel în sensul că dreptul la acțiunea directă, prevăzut de art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, în legătură cu calitatea bunului ar privi doar dreptul de a solicita înlăturarea viciilor sau înlocuirea bunului este contrară textului legal, care nu face asemenea distincție.

Printr-o ultimă critică, recurenta-reclamantă susține că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 din C. civ.

Contrar instanței de apel, arată că prin acțiunea ce format obiectul dosarului nr. x/2021, a solicitat în temeiul art. 1357 și următoarele din C. civ., obligarea pârâtei B. S.R.L. la restituirea prestațiilor și la plata de despăgubiri.

Potrivit recurentei-reclamante, contractul de vânzare încheiat între B. S.R.L. și C., reprezintă pentru recurentă un fapt juridic. Consideră că fapta pârâtei B. S.R.L. de a furniza un bun cu vicii ascunse, cu încălcarea obligațiilor asumate prin acest contract, prin care i-a fost cauzat un prejudiciu, este o faptă ilicită ce atrage răspunderea civilă delictuală.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 11 aprilie 2024, iar prin rezoluția din 5 iunie 2024 a fost stabilit termen de judecată la data de 15 octombrie 2024.

La termenul de judecată din 15 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului invocată de către intimata-pârâtă B. S.R.L. prin întâmpinare.

IV. Soluția instanței de recurs:

Analizând decizia civilă atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că aceasta este legală, iar recursul este nefondat.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., s-a susținut că prin hotărârea atacată au fost încălcate prevederile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., întrucât a fost respins motivul de apel referitor la încheierea din 28 noiembrie 2018, prin care a fost admisă excepția tardivității capetelor de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, în temeiul garanției vânzătorului pentru viciile bunului, formulată pe calea acțiunii oblice și obligarea pârâtei la restituirea prestațiilor.

Recurenta-reclamantă critică modalitatea de aplicare a art. 204 alin. (1) teza I din C. proc. civ., menținută prin hotărârea instanței de apel, susținând că primul termen la instanța competentă a fost cel din 5 noiembrie 2020, când a depus cererea adițională, iar cererea modificatoare poate fi depusă la primul termen de judecată în fața instanței competente.

Potrivit art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul poate să-și modifice cererea, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat, iar potrivit alin. (3) al aceluiași text legal, modificarea cererii peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc numai cu acordul expres al tuturor părților.

Așadar, în accepțiunea normei de procedură evocate, rezultă că modificarea cererii de chemare în judecată poate avea loc până la primul termen la care reclamantul este legal citat, în speță cel din 23 octombrie 2019.

Înalta Curte găsește nefondate susținerile recurentei-reclamante referitoare la interpretarea dată noțiunii de legală citare, în sensul că modificarea acțiunii poate avea loc până la primul termen de judecată în fața instanței competente, întrucât această precizare nu este făcută de legiuitor, iar recurenta tinde să completeze norma legală. Rațiunea modificării cererii până la primul termen de judecată, indiferent de competența instanței, rezidă inclusiv în necesitatea cunoașterii tuturor elementelor cererii de chemare în judecată, tocmai pentru verificarea competenței instanței, conform art. 131-132 C. proc. civ.

Singura condiție cerută de lege este aceea ca reclamanta să fi fost legal citată pentru termenul de judecată până la care ar avea dreptul să-și modifice pretențiile inițiale, fiind fără relevanță juridică ipoteza în care pricina nu ar fi în stare de judecată la primul termen. Cu alte cuvinte, obligația reclamantei, legal citată, de a formula cererea modificatoare până la acest termen subzistă indiferent de motivul de amânare al judecății cauzei.

Ca atare, în mod corect, a reținut instanța de apel că pentru legala modificare a cererii de chemare în judecată se impunea respectarea termenului de judecată la care reclamanta a fost legal citată, în speță cel din 23 octombrie 2019, de la Judecătoria Săveni, sau obținerea acordului pârâtului, niciuna dintre cele două condiții alternative nefiind îndeplinită în speță.

Admiterea unei teze contrarii ar fi contrare dispozițiilor art. 10 alin. (1) din C. proc. civ. care instituie obligația părților de a îndeplini actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege, precum și celor ale art. 12 alin. (1) din același act normativ, potrivit cărora drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credință, potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute de lege și fără a se încălca drepturile procesuale ale altei părți. Totodată, ar fi încălcat și dreptul la apărare al părții adverse, care s-ar afla în imposibilitate de a formula apărări pe alte aspecte decât cele care figurează în petitul cererii de chemare în judecată.

De asemenea, instanța supremă constată, contrar susținerilor recurentei-reclamante prin care critică considerentele instanței de apel referitoare la analiza prevederilor art. 130 alin. (2), art. 123 alin. (3) și art. 153 din C. proc. civ., că în mod judicios instanța de prim control judiciar a evidențiat voința legiuitorului de a permite modificarea acțiunii în condițiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., neprezentând relevanță prevederile indicate de recurenta-reclamantă.

Așadar, în mod corect a reținut curtea de apel că din examinarea comparativă a dispozițiilor analizate rezultă faptul că au fost instituite reguli diferite privind, pe de o parte, termenul în care se poate modifica acțiunea introductivă și, pe de altă parte, termenul în care poate fi invocată necompetența instanței.

A mai susținut recurenta-reclamanta că soluția de respingere a apelului formulat împotriva încheierii din data de 28 ianuarie 2021 a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 124 din C. proc. civ., critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În esență, a susținut recurenta-reclamantă că modificarea cauzei presupune schimbarea faptelor sau schimbarea regulilor de drept aplicabile faptelor, or, precizarea că un demers introductiv de instanță este o acțiune oblică se constituie într-o lămurire a normelor procedurale aplicabile unui proces civil. În opinia sa, precizările privind mijlocul procedural, invocate ca apărare față de excepția lipsei calității procesuale active, nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată sub aspectul cauzei.

Înalta Curte nu va primi această critică, apreciind corectă concluzia instanței de apel cu privire la conținutul cererii depuse de reclamantă la termenul de judecată din 5 noiembrie 2020 la Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în sensul că aceasta reprezintă o modificare a cererii introductive.

În concret, prin cererea formulată la 5 noiembrie 2020, reclamanta a solicitat rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016 și repunerea părților în situația anterioară pe calea acțiunii oblice, respectiv în exercitarea drepturilor cumpărătorului-finanțator BNP C. S.A., deși prin cererea introductivă a solicitat rezoluțiunea contractului în calitate de utilizator al bunului.

În acest context, notează instanța supremă că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante în sensul că nu a avut loc o modificare a cauzei, ci doar au fost lămurite normele procedurale aplicabile unui proces civil. Instanța de apel a observat în mod corect că a fost adăugat un temei juridic suplimentar, care nu fusese invocat prin cererea introductivă. În egală măsură, din modalitatea în care a fost formulată cererea adițională, rezultă că nu au fost formulate simple apărări în combaterea excepției calității procesuale active invocate prin întâmpinare, ci s-a urmărit adăugarea unui temei juridic subsidiar cererii inițiale.

În aceste coordonate, instanța de apel, confirmând soluția primei instanțe, a reținut în mod corect că erau incidente dispozițiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., pentru ipoteza modificării cauzei cererii, situație în care cererea adițională putea fi formulată până la primul termen de judecată la care reclamanta era legal citată, excepția tardivității fiind în mod corect admisă.

Prin intermediul unui alt motiv de casare, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1268 din C. civ.

Criticile subsumate acestui motiv de nelegalitate vizează, în esență, modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat clauzele contractului care i-a fost supus spre analiză.

Astfel, recurenta-reclamantă a invocat faptul că instanța de prim control nu a dat clauzelor prevăzute de art. 10 și art. 11 din contract efectele pe care părțile le-au urmărit, interpretându-le contrar manifestării lor de voință, deși clauzele erau clar redactate; de asemenea, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a conferit în mod greșit efecte depline clauzei prevăzute de art. 11.3 din contract (care se referă punctual la cazurile de rezoluțiune unilaterală), fără a observa faptul că dreptul la rezoluțiune judiciară pentru vicii ascunse este cesionat conform regulii de art. 11.2 și că doar dreptul de a invoca rezoluțiunea unilaterală a rămas în patrimoniul BNP C..

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât concluzia instanței de apel cu privire la conținutul acordului de voință al părților materializat în contractul de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, raportat la situația de fapt reținută în cauză, nu se referă la legalitatea hotărârii atacate.

Invocarea art. 1268 alin. (5) din C. civ. s-a făcut în mod formal, nemulțumirile recurentei-reclamante nevizând propriu-zis modul în care instanța de apel a interpretat și aplicat aceste dispoziții legale la situația de fapt pe care a reținut-o, ci însăși elementele de fapt stabilite de instanță, respectiv interpretarea și înțelesul clauzelor contractuale.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte subliniază că, ținând seama de prevederile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aceste critici ale recurentei-reclamante care privesc starea de fapt, respectiv prevederile contractuale nu vor fi avute în vedere, în considerarea specificului acestei căi extraordinare de atac, care vizează exclusiv motive de nelegalitate.

Printr-o altă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997.

Recurenta-reclamantă, în calitate de utilizator, s-a prevalat de dispozițiile art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, conform cărora, "în temeiul contractului de leasing, utilizatorul are dreptul de a formula acțiune directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție, finanțatorul fiind exonerat de orice răspundere".

Față de aceste susțineri, instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 9 lit. c) și art. 12 din O.G. nr. 51/1997, reținând că utilizatorul nu poate solicita rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, întrucât nu este parte în acest contract.

În motivarea memoriului de recurs, recurenta-reclamantă critică aceste considerente, susținând că dispoziția art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997 reprezintă o excepție de la principiul relativității efectelor contractului prevăzut de art. 1280 din C. civ., iar dispozițiile art. 1710 din C. civ. prevăd inclusiv dreptul la reducerea corespunzătoare a prețului sau rezoluțiunea vânzării.

Înalta Curte reține că o atare critică este nefondată, întrucât acțiunile directe preluate de utilizator de la finanțator sunt expres și limitativ prevăzute de art. 12 din O.G. nr. 51/1997. Astfel, prin acest text legal au fost consacrate: dreptul utilizatorului de a solicita obligarea vânzătorului la îndeplinirea obligației de livrare a bunului, în ipoteza în care o atare obligație nu este îndeplinită față de finanțator, de a formula acțiune în dezdăunare pentru nerespectarea calității în exercitarea acelorași obligații de livrare și calea acțiunii în obligarea vânzătorului la asigurarea asistenței tehnice și la repararea bunului în perioada de garanție și postgaranție.

Totodată, potrivit art. 9 lit. c) din O.G. nr. 51/1997, finanțatorul se obligă să transmită utilizatorului, în temeiul contractului de leasing, drepturile ce derivă din contract, cu excepția dreptului de dispoziție. Din interpretarea acestui text legal, rezultă că operează o scindare a atributelor dreptului de proprietate, posesia și folosința fiind transmise către utilizator, iar dispoziția rămânând în patrimoniul finanțatorului.

Prin urmare, drepturile transmise de finanțator utilizatorului în baza contractului de leasing exclud posibilitatea promovării unei acțiuni în justiție de către utilizator pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare, un astfel de demers judiciar înscriindu-se în prerogativa de dispoziție ce aparține finanțatorului în calitate de proprietar.

Ca atare, Înalta Curte reține că instanța de apel a identificat în mod corect drepturile ce revin utilizatorului, prin raportare la conținutul acordului de voință al părților și în concordanță cu dispozițiile art. 1710 din C. civ., respectiv dreptul utilizatorului de a formula acțiune directă împotriva furnizorului pentru calitatea bunului.

În concluzie, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că decizia atacată este legală, instanța de apel aplicând în mod legal prevederile legale invocate în cuprinsul acestui motiv de recurs.

Nici critica întemeiată pe greșita aplicare a normelor prevăzute de art. 1357 din C. civ. referitoare la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale nu va fi reținută de instanța supremă. Recurenta a considerat că fapta pârâtei de a furniza un bun cu vicii ascunse, cu încălcarea obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu BNP C., reprezintă, față de terți, o faptă ilicită delictuală (extracontractuală).

Observă Înalta Curte că, prin cererea introductivă, recurenta-reclamantă a solicitat să se dispună rezoluțiunea de plin drept a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/16.03.2016, încheiat între reclamantă și cele două pârâte, precum și a contractului de leasing financiar nr. LF287 încheiat între reclamantă și pârâta BNP C. S.A., ca urmare a vânzării bunului cu vicii ascunse. Astfel, reclamanta a invocat, ca fundament juridic al pretențiilor sale, răspunderea civilă contractuală, respectiv repararea prejudiciului, ca urmare a activării garanției pentru vicii, aspect necontestat de pârâte. Astfel, în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 1357 din C. civ., care reglementează condițiile răspunderii pentru fapta proprie, ce reprezintă o formă de răspundere delictuală.

Deși în contractul de vânzare încheiat între finanțator și furnizor, utilizatorul nu este parte, chiar și în ipoteza în care acest contract prevede expres că scopul încheierii sale este oferirea ulterioară către utilizator a bunului ce formează obiectul vânzării printr-un contract de leasing, cu toate acestea, potrivit art. 12 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, utilizatorul are un drept la acțiunea directă asupra furnizorului, în cazul reclamațiilor privind livrarea, calitatea, asistența tehnică, service-ul necesar în perioada de garanție și postgaranție. Astfel, legiuitorul reglementează posibilitatea utilizatorului de a-l chema în judecată pe furnizor, deși între cele două părți nu există legături contractuale directe. De asemenea, potrivit art. 9 lit. a) din O.G. nr. 51/1997, este recunoscut dreptul locatarului/utilizatorului de a alege furnizorul de bunuri, potrivit intereselor sale.

Acest mod de reglementare a leasingului demonstrează natura contractuală, iar nu delictuală a raporturilor juridice tripartite (utilizator - finanțator - furnizor), întrucât drepturile și obligațiile părților au ca izvor încheierea de către părți a unor convenții.

Instanța de apel a analizat în mod legal relațiile dintre părți în temeiul singurei forme de răspundere aplicabile, respectiv răspunderea civilă contractuală.

Concluzionând, față de toate cele mai sus analizate, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Referitor la cererea intimatei-pârâte BNP C. S.A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Conform dispozițiilor art. 452 C. proc. civ., partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, iar potrivit art. 453 din același cod, partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Văzând aceste dispoziții legale, Înalta Curte constată că intimata-pârâtă nu a depus la dosarul cauzei dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată, sens în care va respinge, ca nefondată, cererea formulată de intimata-pârâtă privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 201/2024 din 8 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge, ca nefondată, cererea formulată de intimata-pârâtă BNP C. S.A. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 februarie 2025.