Decizia nr. 887/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva deciziei nr. 878 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, la 30 decembrie 2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând obligarea pârâtei B. la restituirea împrumutului în cuantum de 70000 euro și declararea, ca inopozabil, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E..

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 307/22.03.2024, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul A. și a obligat pârâta B. la plata către reclamant a sumei de 70.000 euro, la cursul BNR de la data plății, reprezentând împrumut nerestituit și a respins capătul de cerere, având ca obiect declararea ca inopozabil, a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 878A din 20 septembrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 307/22.03.2024 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat și a obligat reclamantul să achite intimatei D. suma de 3.750 RON și intimatului C. suma de 3.750 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 878A din 20 septembrie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a declarat recurs reclamantul A.. Invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., recurentul arată că instanța de apel de apel, în mod greșit, reține că împotriva sentinței tribunalului a fost formulat un singur motiv de apel, în contextul în care au fost formulate mai multe critici de netemeinicie. Principala critică, circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ., vizează greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 1562 și art. 1563 din C. civ. din perspectiva reținerii de către instanța de apel a lipsei calității de creditor a reclamantului la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare. Anterior încheierii împrumutului de 70.000 de euro, a existat un împrumut de 25.000 de euro, cu termen de restituire la 01.06.2018, sumă ce a fost restituită odată cu încheierea celui de-al doilea împrumut. Atât instanța de fond cât și instanța de apel au reținut faptul că, la data vânzării, contractul de împrumut în valoare de 70.000 de euro nu era încă încheiat, astfel că reclamantul nu avea calitate de creditor al intimatei B., condiție cerută pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii. Însă contrar acestor rețineri, recurentul avea calitatea de creditor la momentul încheierii contractului de vânzare, calitate care decurgea din încheierea anterioară a contractului de împrumut pentru suma de 25 000 de euro, instanța de apel constatând, în mod greșit că, din probele administrate în cauză, rezultă că suma de 25000 de euro, ce a făcut obiectul primul contract de împrumut, fusese restituită la data de 01 iunie 2018 și ca atare, la momentul perfectării contractului ce se solicită a fi revocat, recurentul nu mai avea calitatea de creditor al intimatei B.. Or, prin cererea de chemare în judecată nu s-a arătat decât împrejurarea că pârâta a restituit, la termen, suma împrumutată, context în care a solicitat acordarea celui de-al doilea împrumut, asta presupunând că restituirea sumei s-a consemnat la încheierea celui de-al doilea împrumut. Sintagma,restituire la termen" implică obligația de returnare la o dată specificată, iar nerespectarea acestui termen poate duce la penalități sau alte consecințe legale, însă, în contextul cauzei de față, nu există un înscris constatator al acestei restituiri, iar intimata B. recunoscând că suma de 25.000 de euro împrumutată ar fi inclusă în cei 70.000 de euro, . În continuare, în argumentarea aceluiași motiv de casare, pornind de la aspecte de ordin doctrinar și teoretice referitoare la condițiile de admisibilitate ale acțiunii pauline, recurentul a arătat că din probele administrate în cauză, rezultă în mod cert împrejurarea că intimata B. și-a creat o stare de insolvabilitate prin înstrăinarea fictivă a apartamentului său către ceilalți doi intimați, având cunoștință și urmărind acest rezultat prejudiciabil față de recurent. Instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 1562 alin. (1) din C. civ., reținând că era necesară să fie probată starea de insolvabilitate a intimatei B. la momentul perfectării actului pretins fraudulos ori în perioada imediat ce a urmat acesteia, fără a ține cont de împrejurarea că împrumutul acordat a dobândit caracter executoriu odată cu pronunțarea sentinței de către tribunal constituie, momentul la care acesta nu mai poate fi pus în executare din cauza stării de insolvabilitate a debitoarei. Or, art. 1417 alin. (2) C. civ., prevede în mod expres că - "starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile. Dacă prin lege nu se prevede altfel, această stare se constată de instanță, care, în acest scop, poate tine seama de anumite împrejurări, precum dispariția intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite scadente, declanșarea împotriva sa a unei proceduri de executare și altele asemenea". În privința celei de-a doua condiții necesare pentru promovarea acțiunii revocatorii pauliene, recurentul afirmă că la pronunțarea sentinței, creanța în cuantum de 70/000 euro a dobândit caracter cert, lichid și exigibil. În ceea ce privește anterioritatea creanței în raport de momentul încheierii actului pretins fraudulos, recurentul învederează că legiuitorul nu prevede, în mod expres, cerința anteriorității creanței, aceasta fiind mai degrabă rezultatul orientărilor practicii judiciare în această materie. Pornind de la împrejurarea că la momentul încheierii contractului de împrumut pentru suma de 70000 de euro, anterior, fusese remisă și suma de 25 000 euro cu același titlu, instanța de apel face o greșită aplicare a dispozițiilor art. 1499 din C. civ. cu referire la dovada plății. În contextul în care prin cererea de chemare în judecată data de restituire a sumei de 25000 de euro nu a fost menționată, coroborat cu recunoașterea făcută de intimata B., referitoare la inexistenței unei chitanțe liberatorie, completată cu înscrisul constatator al încheierii împrumutului de 70.000 de euro, reiese că la momentul la care a avut loc încheierea contractului pretins fraudulos, recurentul avea calitatea de creditor al intimatei B.. În privința dovezii existenței complicității la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul în frauda creditorului, aceasta este prezumată și reiese din legăturile de rudenie existente părțile contractante (mamă, fiu și noră), dar și din modul în care s-a efectuat plata respectiv încasarea prețului. Condiția complicității la fraudă nu implică dovada existenței unei înțelegeri frauduloase, după cum rezultă și din jurisprudența instanței supreme. Or, în cazul de față, instanța de apel a reținut necesitatea complicității terțului la fraudă pentru admisibilitatea acțiunii revocatorii, prin prisma dovedirii unei înțelegeri frauduloase între părțile contractului, iar nu prin raportare la dovada că terțul contractant a cunoscut că vânzătorul își creează o stare de insolvabilitate, independent deci de vreo înțelegere/conivență între părți, cu nesocotirea prevederilor art. 1562 alin. (2) din C. civ. În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ., după expunerea unor aspecte de ordin teoretic, doctrinar și jurisprudențial, recurentul a criticat decizia curții de apel din perspectiva în care nu a expus argumentat, motivul pentru care a respins cererea de probatorii care viza verificarea Registrului Patrimven, iar pe de altă parte, a afirmat că instanța de apel nu a motivat în niciun fel solicitarea făcută cu privire la cererea de a se cenzura cheltuielile de judecată solicitate de intimații C. și D..

Apărările formulate în cauză Intimații C. și D. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel. Recurentul A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimați și admiterea recursului, astfel cum a fost formulat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. I. Motivul de casare motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat pentru următoarele considerente: În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta este ținută să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. Prin recursul declarat, se invocă că instanța de apel nu a expus considerentele pentru care a respins cererea de probatorii constând în efectuarea unei adrese către Patrimven și pentru care nu a cenzurat cheltuielile de judecată acordate în calea de atac a apelului, deși a formulat această cerere prin concluzii orale. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare. Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171). Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare. Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că hotărârea atacată corespunde exigențelor normelor juridice interne și internaționale antereferite. Astfel, instanța de apel a respins solicitarea recurentului cu privire la efectuarea unei adrese către Registrul Patrimven, apreciind că nu este concludentă pentru soluționarea cauzei, având în vedere soluția pronunțată de către prima instanță, precum și criticile formulate în calea de atac a apelului. În primul rând, se relevă că Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu reglementează regimul probelor, ca atare (Mantovanelli împotriva Franței, pct. 34). Admisibilitatea probelor și aprecierea acestora sunt de competența dreptului intern și a instanțelor naționale [Moreira de Azevedo împotriva Portugaliei, pct. 83-84; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 28]. Situația este similară în ceea ce privește forța probatorie și sarcina probei [Tiemann c. France et Allemagne (dec.)]. Tot instanța națională este cea care apreciază utilitatea probelor propuse [Centro Europa 7 S.r.l. și Di Stefano împotriva Italiei (MC), pct. 198]. 301. În al doilea rând, în ceea ce privește neadministrarea și neanalizarea probelor solicitate de pârâți, Înalta Curte reține că, potrivit art. 478 alin. (2) teza a II-a din C. proc. civ., instanța de apel poate încuviința și administra probele a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar, conform art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., instanța de apel va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate de prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse de părți, dacă le consideră ca fiind necesare pentru soluționarea cauzei. Din perspectiva dispozițiilor legale precitate, se reține că aprecierea asupra necesității administrării unei probe este atributul exclusiv al instanței de apel, astfel că aspectele legate de utilitatea, pertinența și concludența probelor propuse a fi administrate în apel nu pot forma obiect al controlului în recurs, întrucât în această cale extraordinară de atac nu are loc o devoluare a fondului, astfel că instanța de recurs nu are competența legală de a repune în discuție și de a reanaliza probele administrate, astfel cum urmărește recurentul-pârât. De altfel, prevederile art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. consacră libertatea pe care o are judecătorul în a aprecia asupra forței probante a materialului probatoriu încuviințat, acest aspect neputând forma obiectul controlului de legalitate în recurs. Or, doar legalitatea (admisibilitatea) probei poate fi cenzurată în recurs, nu și concludența și utilitatea probei ori modul în care mijloacele de probă administrate au fost apreciate, pentru a se reține o anumită situație de fapt, instanța de apel fiind suverană în această privință. În al treilea rând, în cuprinsul hotărârii, instanța devolutivă a explicitat la fila x din cuprinsul hotărârii, că emiterea acestei adrese cu scopul de a dovedi starea de insolvabilitate a debitorului nu este relevantă, întrucât "existența ori crearea unei stări de insolvabilitate trebuia probată prin raportare la data încheierii actului afirmat a fi fraudulos ori în perioada apropiată acestui moment, iar nu în prezent astfel cum se urmărea prin eventuala verificarea a evidențelor Registrului Patrimven actuale". Argumentele expuse reprezintă o motivare corespunzătoare și suficientă. Referitor la cea de-a doua critică subsumată acestui motiv de recurs, se constată că nu este întemeiată, întrucât prin invocarea dispozițiilor art. 453 din C. proc. civ. și prin obligarea apelantului la plata sumei de 3.750 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial aferent etapei apelului, către fiecare dintre intimați, instanța de apel s-a pronunțat implicit și asupra cererii formulate privind cenzurarea onorariul de avocat. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. II. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ.- art. 1562 și art. 1563 din C. civ., este nefondat, pentru următoarele considerente: Subsumat acestui motiv de recurs, recurentul invocă că au fost aplicate greșit normele juridice referitoare la calitatea de creditor a sa anterior încheierii a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E., la crearea stării de insolvabilitate a debitorului la data încheierii actului translativ de proprietate, la cerința privind anterioritatea creanței și la existența și dovedirea complicității terțului. Prioritar, Înalta Curte subliniază că, deși recurentul susține greșita aplicare și interpretare a prevederilor art. 1562 și art. 1563 din C. civ., critica referitoare la calitatea sa de creditor anterior încheierii actului translativ de proprietate, justificată de acordarea unui împrumut în valoare de 20.000 euro, nu constituie, în realitate, critică de nelegalitate, ci de netemeinicie, întrucât se referă la modalitatea în care instanța de apel a apreciat probatoriul de la dosar. Astfel, instanța a reținut că "alegațiile referitoare la deținerea calității de creditor prin raportare la un alt contract de împrumut nu pot fi primite și validate de către instanța de apel, având în vedere că, prin chiar cererea de chemare în judecată se susține o altă împrejurare, și anume că sumele datorate în baza contractului de împrumut anterior fuseseră achitate la termen, respectiv până la data de 01.06.2018, motiv pentru care calitatea apelantului de creditor la intimatei B. nu mai subzista la data încheierii vânzării". Această statuare a instanței devolutive a fost realizată prin raportare la obiectul și cauza cererii de chemare în judecată - causa debendi - și la situația factuală, așa cum a fost stabilită pe baza probatoriilor administrate în cauză. Faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanțele de fond, în timp ce instanța de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică modalitatea în care au fost aplicate, de către instanța de apel, normele de drept procesual și/sau de drept material situației de fapt deja stabilite. Scopul recursului transcede interesului particular și constă în asigurarea unui cadru juridic coerent și unitar, printr-o interpretare și aplicare uniformă a legii materiale și/sau procesuale, în timp ce interpretarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele și le poate aprecia (în primă instanță) sau, după caz, reaprecia și completa (în apel). În acest context, în condițiile în care, în calea de atac extraordinară, nu a fost administrat niciun înscris prin care să se combată considerentele instanței de apel, nu se poate pretinde instanței de recurs cenzurarea aprecierii probatoriului, transformând-o într-o a treia instanță de fond, în mod vădit contrar rolului și funcțiilor căii extraordinare de atac a recursului. Pe cale de consecință, Înalta Curte evidențiază că toate afirmațiile recurentului referitoare la calitatea sa de creditor, provenită din acordarea unui împrumut de 20.000 euro vor fi înlăturate, pentru argumentele menționate supra. Referitor la celelalte critici formulate, se evidențiază în ceea ce privește condițiile care trebuie îndeplinite pentru acțiunea revocatorie, că potrivit art. 1562: din C. civ. "(1) Dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice încheiate de debitor în frauda drepturilor sale, cum sunt cele prin care debitorul își creează sau mărește o stare de insolvabilitate. (2) Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarat inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau mărește starea de insolvabilitate". Conform art. 1563 din C. civ.: "creanța trebuie să fie certă la data introducerii acțiunii". Acțiunea revocatorie (pauliană) este un instrument juridic prevăzut de lege pentru protecția intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului, reușita unei astfel de acțiuni depinzând de îndeplinirea în mod cumulativ a următoarelor condiții: a) creditorul să aibă o creanță certă și, în principiu, anterioară actului atacat; b) actul juridic atacat să fi creat creditorului un prejudiciu, în sensul că, urmare încheierii acelui act juridic, debitorul și-a cauzat ori și-a mărit o stare de insolvabilitate; c) să existe frauda debitorului, în sensul că acesta a avut cunoștință de rezultatul păgubitor al actului juridic încheiat față de creditor; d) să existe complicitatea la fraudă a terțului cu care debitorul a încheiat actul juridic atacat, atunci când actul juridic atacat este un act cu titlu oneros. Prima critică formulată de recurent se referă la împrejurarea că, în mod greșit, instanța de apel a statuat că nu este îndeplinită cerința privind anterioritatea creanței față de momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/15.06.2018 de BNP E.. Recurentul pretinde că, în mod eronat, nu s-a ținut cont de suma acordată cu titlu de împrumut intimatului în cuantum de 20. 000 euro. Înalta Curte notează că art. 1563 din C. civ. reglementează o singură condiție, pe care trebuie să o îndeplinească creanța creditorului, și anume caracterul cert al acesteia. Deși nu este precizată în textul normativ anterioritatea creanței, s-a conturat totuși în doctrină, în continuare, cerința anteriorității creanței creditorului. Justificarea acesteia decurge din faptul că creditorul are un drept de gaj general asupra patrimoniului debitorului doar de la data nașterii creanței, astfel că actele anterioare nu îl afectează. Cu toate acestea se admite că creditorul posterior va putea introduce acțiunea pauliană în două situații: creanța să existe, de principiu, la data încheierii actului fraudulos și la data perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă a intrării creditorului într-un raport juridic cu debitorul. Astfel, anterioritatea creanței comportă două excepții: ipoteza existenței doar în principiu a creanței la data încheierii actului și ipoteza în care debitorul a încheiat actul juridic în scopul fraudării unui creditor viitor. Înalta Curte subliniază că recurentul pretinde doar existența unei creanțe de 20.000 euro anterioară încheierii actului translativ de proprietate, creanță care nu a fost dovedită prin niciun mijloc de probă, așa cum a statuat instanța de apel, neinvocându-se niciuna dintre situațiile de excepție consacrate la nivel doctrinar. Alegațiile recurentului referitoare la calitatea sa de creditor, justificată prin creanța de 20.000 euro au fost înlăturate, avându-se în vedere argumentele menționate supra, care nu vor mai fi reluate. Plecând de la premisa inexistenței creanței de 20.000 euro, Înalta Curte notează că vânzarea încheiată la data de 15.06.2018 este anterioară contractului de împrumut încheiat cu recurentul la data de 08.12.2018. La momentul înstrăinării bunului, creanța recurentului nici măcar nu exista, iar acesta nu deținea calitatea de creditor al intimatei B.. Alegațiile referitoare la deținerea calității de creditor prin raportare la un alt contract de împrumut nu pot fi primite și validate. În plus, nu se poate susține, în mod rezonabil, că la momentul încheierii actului presupus fraudulos exista perspectiva certă de a interveni un raport juridic între creditor și debitoare. Pe cale de consecință, se constată că nu este fondată critica formulată. A doua critică, care se subsumează motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. se referă la crearea stării de insolvabilitate a debitorului. Înalta Curte evidențiază că starea de insolvabilitate a debitorului trebuie apreciată prin raportare la posibilitatea reală a creditorului de a-și recupera creanța, sens în care art. 1417 alin. (2) din C. civ. prevede că "starea de insolvabilitate rezultă din inferioritatea activului patrimonial ce poate fi supus, potrivit legii, executării silite, față de valoarea totală a datoriilor exigibile". Starea de insolvabilitate reprezintă acea situație deficitară a patrimoniului debitorului concretizată în depășirea valorică a elementelor active de către elementele pasive, având drept consecință imposibilitatea, pentru creditorii acestuia, de a obține plata datoriilor ajunse la scadență. Astfel cum reiese cu claritate din prevederile art. 1562 alin. (1) C. civ., sarcina de a proba prejudiciul cauzat, în sensul creării sau majorării unei stări de insolvabilitate, revine creditorului, reclamant în acțiunea revocatorie - actori incumbit probatio ("dacă dovedește un prejudiciu, creditorul poate cere să fie declarate inopozabile față de el actele juridice"). Prejudiciul se apreciază în concret, de la caz la caz, pe baza probelor administrate și ținând cont de împrejurările specifice ale raportului juridic dedus judecății. Existența ori crearea unei stări de insolvabilitate trebuie probată prin raportare la data încheierii actului afirmat a fi fraudulos ori în perioada apropiată acestui moment. Or, situația factuală, așa cum a fost reținută de către instanțele devolutive, pe baza probatoriilor administrate în cauză, relevă că intimata a primit prețul imobilului înstrăinat, astfel cum reiese din relațiile depuse de către bancă . Astfel, în patrimoniul acesteia a intrat contravaloarea dreptului de proprietate asupra bunului înstrăinat, astfel încât aceasta nu și-a micșorat componentele active patrimoniale, așa cum pretinde, în mod greșit, recurentul. Recurentul susține că înstrăinarea apartamentului a fost fictivă, întrucât părțile contractuale sunt rude, respectiv cumpărătorii sunt fiul și nora vânzătoarei. Această afirmație va fi înlăturată de către instanță, cu motivarea că nu s-a probat caracterul fictiv al înstrăinării și că nu există niciun impediment legal ca actele de înstrăinare să fie încheiate între rude. Prezumțiile privind fapta omului, numite și prezumții simple, sunt acele raționamente ale părților, în susținerea pretențiilor, care permit probă contrară și care pot să fie însușite de către judecător în emiterea soluției în cauză. Prezumțiile simple pot fi inductive, sau deductive. Prezumțiile relative propuse de către parte pot fi ignorate de către judecător. Pentru a putea fi reținute, prezumțiile trebuie să fie serioase, precise și concordante cu obiectivul probator. Prezumția relativă făcută de parte poate fi reținută de judecător în fundamentarea soluției, însușindu-și-o, dacă are greutate și indică probabilitatea faptului pretins, în conformitate cu art. 329 din C. proc. civ. În litigiul pendinte, prezumția simplă a fictivității înstrăinării determinată de calitatea părților contractante invocată de către recurent nu poate fi reținută de către instanță, având în vedere contextul factual, respectiv plata prețului prin virament bancar, nefiind niciun indiciu deductiv sau inductiv din care să rezultă validitatea raționamentului recurentului privind fictivitatea actului de înstrăinare. Susținerea referitoare la incidența dispozițiilor art. 1417 alin. (2) din C. civ. va fi înlăturată, întrucât nu își regășește aplicabilitatea în cauză, având în vedere că în patrimoniul debitorului a intrat suma cu titlu de preț, dobândită ca efect al contractului de vânzare-cumpărare, neputându-se face abstracție de aceasta, așa cum susține recurentul, pentru a justifica aserțiunile privind insolvabilitatea debitorului. Pentru toate aceste considerente, se constată că nu este fondată cea de-a doua critică formulată. A treia critică referitoare la aplicarea eronată a dispozițiilor art. 1562 alin. (2) din C. civ., respectiv existența și complicitatea terțului este neîntemeiată, pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1562 alin. (2) din C. civ. "un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terțul contractant ori cel care a primit plata cunoștea faptul că debitorul își creează sau își mărește starea de insolvabilitate". Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale rezultă că dacă actul juridic atacat de creditor este unul cu titlu oneros, este necesar a se proba complicitatea terțului dobânditor la fraudă, întrucât atât terțul, cât și creditorul tind la evitarea unui prejudiciu, astfel că actul juridic va fi revocat numai dacă se dovedește frauda terțului. În schimb, când actul juridic atacat este unul cu titlu gratuit, este suficientă doar frauda debitorului, căci terțul dobânditor are de apărat un avantaj patrimonial gratuit, pe când creditorul caută să evite un prejudiciu. Recurentul susține că instanța de apel a analizat condiția complicității la fraudă prin prisma dovedirii unei înțelegeri frauduloase între părțile contractului, iar nu prin raportare la dovada că terțul contractant a cunoscut că vânzătorul își creează o stare de insolvabilitate, independent deci de vreo înțelegere/conivență între părți. Această alegație este eronată, deoarece în litigiul pendinte ar fi trebuit să se constate că vânzătorul și-a creat o stare de insolvabilitate prin înstrăinarea bunului imobil, împrejurare care nu a fost reținută de către instanța devolutivă. Din contră, s-a statuat prin considerente decizorii, confirmate de către instanța supremă că intimatul-debitor nu și-a creat și nici nu și-a mărit starea de insolvabilitate. Atâta timp cât ipoteza legală- existența stării de insolvabilitate a debitorului- nu se confirmă, atunci atitudinea subiectivă a terțului contractant nu are relevanță, nefiind îndeplinită una dintre condițiile pentru admiterea acțiunii revocatorii. Recurentul, prin motivele invocate, ignoră această condiție, apreciind că sunt aplicabile dispozițiile art. 1562 alin. (2) din C. civ., atâta timp cât operează prezumția de complicitate la fraudă a debitorului. Această susținere este eronată, deoarece cerințele de la art. 1562 și art. 1563 din C. civ. trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că neîndeplinirea uneia (în litigiul pendinte a insolvabilității debitorului) conduce la respingerea acțiunii revocatorii. În plus, Înalta Curte decelează că nu este îndeplinită nici prezumția simplă de complicitate la fraudă, așa cum pretinde, în mod greșit, recurentul. Raționamentul acestuia în sensul că elementele factuale, respectiv modalitatea în care părțile au înțeles să încheie tranzacția, au deschis conturile în aceeași zi, au alimentat contului cu exact la suma stabilită în contract, au retras suma și au închis conturile în aceeași zi, sunt de natură a fundamenta prezumția simplă de complicitate la fraudă nu poate fi reținut, deoarece este în contradicție cu situația factuală validată de către instanța devolutivă. De asemenea, acest raționament este combătut de alte elemente factuale relevante, respectiv depunerea sumei de bani în contul bancar, prin transfer și de dovedirea solvabilității cumpărătorilor. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. În temeiul art. 453 din C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a recurentului în declanșarea litigiului și gradul de complexitate al cauzei, va obliga pe recurentul A. la plata sumei de 7500 RON către intimata D., precum și la plata sumei de 7500 RON către intimatul C., reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.