ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 703/2025

Ședința publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 18.06.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților B. S.R.L., C. și D. la plata sumei de 490.000 RON (echivalentul în RON a sumei de 100.000 de Euro), cu titlu de daune morale pentru gravele prejudicii aduse onoarei, demnității, reputației, imaginii și vieții private a reclamantului, urmare a articolului - video și text - apărut în data de 22 februarie 2021, în ediția on-line a cotidianului E., la rubrica F., realizator, G., intitulat" dezvăluiri cutremurătoare ale fostei handbaliste D.: a fost violată de antrenor, la 13 ani a rămas însărcinată și a făcut avort la 5 luni".

Prin sentința civilă nr. 332 din 17 martie 2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată și precizată, fiind obligați, în solidar, pârâții B. S.R.L. și C. la plata către reclamant a despăgubirilor civile în cuantum total de 100.000 de RON, cu titlu de contravaloare prejudicii produse ca urmare a publicării articolului - video și text - din data de 22 februarie 2021 .

Au fost obligați pârâții să procedeze, deopotrivă, la publicarea, pe cheltuiala lor, într - un ziar de largă circulație, a dispozitivului prezentei hotărâri, sub condiția și la momentul rămânerii ei definitive, să înlăture din ediția on - line a cotidianului E. atât a textului, cât și a înregistrării video și a comentariilor subsecvente și aferente articolului din 22 februarie 2021 și care îl vizează pe reclamant, dar și să notifice toate publicațiile care au preluat și publicat articolul/22.02.2021 cu mențiunea expresă de a-l înlătura/elimina din publicațiile lor.

A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată formulată și precizată.

Au fost obligați pârâții B. S.R.L. și C. la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 6.310 RON reprezentând onorariu de avocat (4.000 de RON) și taxă de timbru (2.310 de RON, în măsura cuantumului sumelor efectiv acordate).

Prin decizia nr. 1640 din 06 decembrie 2023, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant A..

A admis apelul declarat de apelanții - pârâți B. S.R.L. și C..

A schimbat în parte sentința apelata, în sensul ca suma la care sunt obligați în solidar pârâții B. S.R.L. și C. față de reclamant este de 50.000 RON.

A menținut în rest dispozițiile sentinței.

A obligat apelantul reclamant la plata către apelanta parata B. S.R.L. a sumei de 7462 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile nr. 1640A din data de 06 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs principal pârâții B. S.R.L. și C. și recurs incident reclamantul A..

4.1. Recursul principal declarat de pârâții B. S.R.L. și C.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 in C. proc. civ., recurenții pârâți critică hotărârea instanței de apel din perspectiva nemotivării, arătând că instanța de apel era ținută să analizeze cauza punând în balanță drepturile concurente invocate, pe de-o parte, dreptul pârâților la liberă exprimare și, pe de altă parte, dreptul reclamantului la viață privată.

Instanța avea obligația de a analiza criteriile dezvoltate în hotărârea Axel Spinger AG v Germania din 07 februarie 2012 (contribuția la o dezbatere de interes public, gradul de notorietate a persoanei afectate și obiectul publicației, comportamentul anterior al persoanei, conținutul, forma și consecințele publicației, modalitatea în care a fost obținută informația și veridicitatea sa, gravitatea sancțiunii impuse), iar nu putea porni de la premisa că prevalează dreptul la viață privată al reclamantului.

Mai mult, considerentele hotărârii trebuiau să răspundă motivelor de apel invocate. Astfel, au criticat hotărârea primei instanțe pentru reținerea greșită și incompletă a situației de fapt și, în special, pentru lipsa motivării în drept. Or, decizia atacată nu cuprinde o analiză concretă a susținerilor părților sub aspectele invocate de reclamant și apărările formulate de pârâți, relativ la incidența Deciziei nr. 220/2011 a CNA, incidența dispozițiilor art. 71 și 73 din C. civ., buna-credință și existența unui interes public.

Nu s-a menționat în hotărâre nici care anume drept nepatrimonial al reclamantului ar fi fost încălcat prin fapta ilicită reținută, în contextul în care prima instanță i-a obligat la plata de daune morale în cuantum de 20.000 RON pentru încălcarea fiecăruia dintre drepturile la onoare, demnitate, reputație, imagine și viață privată iar apărările au fost în sensul că unele dintre aceste drepturi nu sunt incidente în speță iar altele se suprapun.

Instanța de apel nu a analizat nici întrebările adresate în timpul interviului, ci doar paragraful care le introduce. Or, numai prin analiza întrebărilor în sine se poate stabili scopul lor.

În plus, niciuna dintre instanțele fondului nu au realizat nicio analiză cu privire la celelalte capete de cerere, accesorii, față de care s-au formulat apărări de sine stătătoare. În acest context, nu este clar care dintre cele două articole publicate ca urmare a interviului din 22 februarie 2021 ar trebui să fie șters (unul este o redare pe scurt a interviului, al doilea este o analiză pusă și în context).

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se susține că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Se arată, sub acest aspect, că deficiențele motivării hotărârii, astfel cum au fost arătate în motivarea primului motiv de recurs, sunt de o asemenea amploare încât echivalează cu nejudecarea fondului cauzei.

În fine, prin cel de-al treilea motiv de recurs, formulat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susține că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu aplicarea greșită în speță a dispozițiilor art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011, a dispozițiilor art. 75 din C. civ., prin raportare la art. 10 din Convenția Europeană a drepturilor Omului și jurisprudența CEDO.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea atât a deciziei din apel, cât și a sentinței tribunalului, și trimiterea spre rejudecare la prima instanță, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recursul incident declarat de reclamantul A.

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea în integralitate a acțiunii.

Criticile de nelegalitate a deciziei recurate, formulate prin cererea de recurs, vizează, în esență, nesocotirea criteriilor legale ce au stat la baza cuantumului despăgubirilor morale.

Consideră recurentul că aprecierea instanței în legătură cu cuantumul daunelor morale a fost realizată subiectiv, fără a avea la bază, în mod efectiv și concret, criteriile legale ce au și stat la baza stabilirii lor.

La data de 26.07.2024, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Totodată, la 21.10.2024 intimații- pârâți au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

În ședința publică din 26 februarie 2025, recurentul-reclamant A. a declarat că înțelege să renunțe la judecata recursului.

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești, 18 iunie 2021, în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 471

1

alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 26 februarie 2025, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a și rămas în pronunțare asupra recursurilor, dispunând amânarea pronunțării succesiv, pentru data de 12 martie 2025 și respectiv 19 martie 2025, când a pronunțat prezenta decizie.

II. Considerentele și soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1 Examinând recursul principal, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâții B. S.R.L. și C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se evidenția că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile posibile a fi formulate de recurenți nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial), astfel încât, având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond.

Tot cu titlu preliminar, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză criticile au fost numerotate și expuse formal ca fiind circumscrise unor aspecte de nelegalitate separate, însă, în cuprinsul cererii de recurs se regăsește o repetare a argumentelor prezentate, se impune, în unele puncte, pentru rațiuni ce țin de rigoarea raționamentului logico-juridic, o examinare a acestora în mod sintetizat și grupat în cadrul unor considerente unice.

Drept urmare, Înalta Curte va analiza argumentele care au fost subsumate de către recurenți motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în mod unitar, din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pretinsa necercetare a fondului, ce corespunde motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a fost invocată ca o consecință a argumentelor din recurs prin care se susține nemotivarea deciziei atacate.

Potrivit temeiului legal pe care au fost fundamentate aceste motive de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în cauza de față, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc; când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speță, recurenții susțin că instanța de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară, nefiind lămurită, în opinia recurenților, situația de fapt din dosar, având în vedere întreg conținutul părții relevante a interviului în discuție, raportat la norma legală reținut a fi încălcată; aplicabilitatea în speță a Deciziei nr. 220/2011 a CNA în privința acestora, care anume drept nepatrimonial al reclamantului a fost încălcat; punerea în balanță a drepturilor concurente pe criteriile CEDO și care anume ar fi argumentele de admitere a acțiunii în privința petitelor 2-4 ale cererii de chemare în judecată.

Contrar acestor susțineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanța de apel, în limitele devoluțiunii stabilite prin cererea de chemare în judecată și prin motivele de apel, a răspuns criticilor susținute de pârâți prin calea de atac exercitată, verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță.

Prima instanță de control judiciar a analizat legalitatea și temeinicia sentinței tribunalului prin prisma condițiilor specifice acțiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., menținând soluția de admitere în parte a pretențiilor deduse judecății (fiind micșorat doar cuantumul despăgubirilor la a căror plată au fost obligați pârâții), după ce a verificat ea însăși, raportat la criticile formulate atât de către reclamant, cât și de către pârâți, întrunirea în cauză a condițiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăția autorului și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată. Instanța de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situația de fapt din speță, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanței de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, cauza dedusă judecății presupunea soluționarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viață privată în componenta referitoare la onoare, demnitate, reputație și imagine (art. 71 și alin. (1), art. 72 alin. (1) și art. 73 alin. (1) din C. civ., și art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului) și, respectiv, dreptul pârâților la liberă exprimare (recunoscut și garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. și de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerințe din partea statului, în condițiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) și art. 10 alin. (2) din Convenția europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâții și-au exercitat dreptul cu rea-credință, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenție, dispunerea unei măsuri (ingerințe din partea statului) în dreptul pârâților la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Reținând că este învestită cu o acțiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viață privată al cărui titular este reclamantul, opus libertății de exprimare de care se prevalează pârâții, instanța de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situația de fapt concretă din speța dedusă judecății, la probele administrate dar și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Contrar susținerilor recurenților-pârâți, drepturile concurente invocate de părți au fost puse în balanță, iar restricțiile aduse libertății de exprimare au fost verificate prin raportare la principiile consacrate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impun ca limitarea adusă acestui drept să se facă doar atunci când este prevăzută de lege, urmărește cel puțin un scop legitim prevăzut de Convenție și este necesară într-o societate democratică.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de atât de către reclamant, cât și de către pârâți, instanța le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt și de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinței primei instanțe.

Cu privire la fapta ilicită imputată pârâților, instanța de apel a constatat, pe de-o parte, că aceasta este distinctă de cea imputată intimatei D. și, pe de altă parte, că acesta constă în publicarea articolului video și text pretins calomnios în ziarul online aparținând pârâtului, prin antamarea și insistarea în dezvăluirea de către invitatul emisiunii a unor aspecte din viața intimă a acesteia, neverificate în prealabil, cu privire la săvârșirea de către reclamant a unor fapte imorale și/sau ilegale.

Instanța de apel a reținut că, prin publicarea articolelor, deși nu pârâții au fost cei care au formulat acuzațiile concrete la adresa reclamantului, au insistat și au primit ca atare informațiile referitoare la pretinsul abuz sexual fără a pretinde intimatei D. vreo dovadă în susținerea "faptelor" invocate, și fără a realiza vreun demers anterior realizării emisiunii în vederea verificării veridicității celor difuzate.

A mai reținut curtea de apel că prin modalitatea în care pârâții au intervenit repetat în cadrul interviului, și prin modul în care au fost formulate anumite întrebări, reiese că scopul acestora nu a fost acela de a informa opinia publică asupra unei chestiuni de interes public, așa cum se susține prin motivele de recurs, ci dimpotrivă, de a identifica presupusul agresor și de a-l supune oprobiului public, deși nu a fost invocată niciun moment existența unei baze factuale rezonabile pentru acuzele aduse reclamantului.

Pe baza analizei acestei atitudini a pârâților, prima instanță de control judiciar a constatat în mod legal că nu a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus și consecința atitudinii subiective cu care au acționat pârâții, aceea a relei-credințe, aceștia publicând materialul de presă cu nerespectarea obligației minime de diligență de a se informa anterior publicării unei știri.

Așadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, inexistența unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale neprobate este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertății de exprimare au fost depășite, astfel că se justifică reținerea în sarcina recurenților-pârâți a săvârșirii unei fapte ilicite care să impună o ingerință în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Rezultă cu evidență din cele mai sus reținute că instanța de apel a făcut o analiză cu privire la faptele imputate pârâților ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare toate aspectele esențiale ale cauzei și răspunzând criticilor formulate de către pârâți, inclusiv celor referitoare la pretinsul interes public și a bunei-credințe a pârâților, care ar fi putut înlătura aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Nici faptul că instanțele fondului au apreciat că au fost încălcate toate drepturile patrimoniale menționate de reclamant în cererea introductivă de instanță (dreptul la viață privată, la imagine, demnitate, onoare și reputație), iar nu s-au raportat doar cele din urmă, în privința cărora pârâții au considerat ar fi incidente în speță, și nici referirile greșite ale instanței de apel la Decizia CNA nr. 220/2011 nu pot conduce, așa cum se pretinde, la casarea deciziei din apel, inexactitatea parțială a celor reținute de instanțele fondului neputând conduce la anularea, fie și în parte, a unei hotărâri, în condițiile în care elementele atragerii răspunderii delictuale există și au fost corect observate și evidențiate în cuprinsul deciziei atacate. Împrejurarea că pârâții sunt nemulțumiți de concluziile la care a ajuns instanța de apel, de modul în care aceasta a analizat și a interpretat probele sub aspectul situației de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., și nu justifică incidența în cauză a acestui caz de casare.

Totodată, nu poate fi primită nici susținerea referitoare la lipsa motivării criticii formulate în legătură cu soluția vizând capetele de cerere accesorii, în condițiile în care curtea de apel se referă la acest aspect în paragraful 2 de la pagina 13 din decizia atacată. Instanța a menționat expres, sub acest aspect, că prejudiciul produs reclamantului prin fapta ilicită săvârșită de pârâți nu poate fi reparat în mod efectiv în lipsa măsurilor de asumare a celor constatate în prezentul litigiu, și de înlăturare a materialului denigrator din spațiul public, în condițiile în care prejudiciul reclamat a fost generat tocmai de răspândirea și menținerea în mediul online a respectivelor articole.

În ceea ce privește neclaritatea invocată în legătură cu care anume articol publicat ca urmare a interviului realizat în data de 22 februarie 2021 urmează să fie șters, aceasta distinct de faptul că reprezintă o chestiune care ține de modalitatea în care urmează a fi pusă în executare dispoziția instanței, iar nu de legalitatea unei atare măsuri, nici nu poate fi invocată în mod eficient în calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta întrucât atunci când există o nelămurire cu privire la înțelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, părțile pot apela strict la remediul prevăzut prin art. 443 din C. proc. civ., fiind inadmisibile criticile din recurs prin care se tinde la lămurirea dispozitivului hotărârii.

Pe cale de consecință, reținând că instanța de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea și a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susținerile pârâților, analizând în concret criticile formulate prin motivele de apel, urmează a respinge primul motiv de recus, ca nefondat.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În esență, pârâții au susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în mod nelegal instanța de apel reținând existența unei atingeri aduse demnității, onoarei și reputației reclamantului, respectiv, îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanța de apel a apreciat greșit asupra existenței faptei ilicite, recurenții-pârâți au reiterat situația factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt și probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanța de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că materialul de presă criticat a fost realizat cu respectarea normelor deontologice prevăzute pentru pregătirea/documentarea unui interviu, că afirmațiile denigratoare nu au fost realizate de către aceștia, ci de către intimata D., precum și că nu s-a urmărit denigrarea reclamatului, prin afectarea imaginii sale publice, ci lămurirea contextului în care au fost susținute respectivele dezvăluiri.

Recurenții consideră că faptele imputate nu au caracter ilicit, că nevinovăția acestora rezultă din buna-credință de care au dat dovadă, încercând doar să clarifice circumstanțele în care s-ar fi petrecut faptele ce au fost susținute de intimata-pârâtă, fără a aduce acuzații proprii, precum și prin aceea că subiectul tratat este unul de interes public - abuzurile sexuale în sport.

Cu titlu preliminar, așa cum s-a antamat și anterior, Înalta Curte reține că verificarea legalității hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condițiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situația de fapt, așa cum a fost ea determinată de instanțele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluția este în contradicție cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecății iar înlăturarea acestei contradicții se impune în raport cu faptele și temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, instanța de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale ce reglementează acțiunea în răspundere civilă delictuală, susținerile care vizează situația de fapt și modul de interpretare a acesteia și a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată și soluționată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate, din perspectiva interpretării și aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertății de exprimare, a dispozițiilor convenționale și a jurisprudenței instanței de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanța de apel a identificat și aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudența Curții Europene, pe baza cărora se impunea soluționarea pretențiilor deduse judecății, și a ajuns la concluzia corectă că intimații-pârâți au depășit limitele libertății de exprimare, neexistând o bază factuală rezonabilă care să fi stat la baza informațiilor transmise în spațiul public de aceștia, prezumția de bună-credință fiind răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanța de apel a făcut trimitere și la dispozițiile din legea fundamentală (art. 30 din Constituție) și, de asemenea, la art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului, arătând că, deși este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în același timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaște limitări (respectiv, îndatoriri și responsabilități), în așa fel încât, prin exercițiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor și libertăților altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă și în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare și necesitatea respectării, protejării dreptului la viața privată (în speță, la onoare, demnitate și reputație), instanța de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudența Curții de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situației de fapt din speța dedusă judecății.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincția necesară între imputația factuală și judecățile de valoare, instanța de apel, a reținut în sarcina pârâților atât exercitarea de fapte comisive însă, mai ales existența unor fapte omisive, constând în insuficienta documentare prealabilă cu privire la veridicitatea afirmațiilor devoalate de intimata D. și răspândite în spațiul public de către cei doi recurenți. Or, cum nu s-a dovedit existența unei baze factuale, în mod corect a fost constatată de către instanțele fondului atitudinea subiectivă cu care au acționat pârâții, aceea a relei-credințe.

Astfel, s-a reținut că informațiile prezentate în mediul online au avut la bază doar susținerile intimatei D., și care nu fac dovada veridicității celor afirmate, respectiv că reclamantul a fost autorul vreunei fapte de abuz sexual contra vreunui minor.

Cu privire la întinderea obligației de probă care îi incumbă autorului declarațiilor, Înalta Curte reține că, prin jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, iar, potrivit Curții, existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit, însă chiar și acesta trebuie să fie susținut de o bază factuală suficientă.

În speță, Curtea de apel, plecând de la distincția realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte și judecăți de valoare, a reținut, așa cum s-a arătat deja, că deși cea care a formulat acuzațiile, deci a afirmat o serie de fapte este intimata D., răspândirea în spațiul public a unor atare informații a fost realizată de cei doi recurenți, fără efectuarea vreunei minime verificări a informațiilor care le-au fost aduse la cunoștință (ceea ce echivalează cu recunoașterea faptului că aceasta este singura varianta reală), aspect care a și condus la producerea prejudiciului de imagine reclamat în speță.

Or, în raport cu aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanța de apel că inexistența bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâților, caracterizată de rea-credință, și care nu este subordonată scopului principal al informării, ci al acuzării sau discreditării - ceea ce îi plasează pe aceștia în sfera ilicitului civil, fiind, în mod corespunzător, susceptibilă să atragă răspunderea civilă delictuală.

Față de cele mai sus reținute, Înalta Curte constată că instanța de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmațiile incriminate, concluzia sa în privința caracterului ilicit al faptei săvârșite de pârâți fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudență în verificarea limitelor libertății de exprimare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenților-pârâți privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării existenței faptei ilicite, a vinovăției, a prejudiciului și a raportului de cauzalitate dintre acestea, condiții necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

În consecință, reținând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți.

Având în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, și văzând că fundamentul plății cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziției legale rezultatul procesului, va obliga pe recurenții-pârâți la plata acestor cheltuieli către reclamantul A..

II.2. Asupra cererii de renunțare la judecata recursului incident declarat de reclamantul A., Înalta Curte reține următoarele:

Ulterior depunerii cererii de recurs, în ședința publică din data de 26 februarie 2025, recurentul-reclamant, prezent personal și asistat de avocat, a formulat atât verbal, cât și în scris, cerere de renunțare la judecata recursului declarat în cauză, solicitând ca, în temeiul art. 406 alin. (1) C. proc. civ., să se ia act de manifestarea acestuia de voință.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi.

În raport cu art. 463 C. proc. civ., având în vedere poziția exprimată în proces de către recurentul-reclamant, cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, cât și acordul reprezentantei recurenților-pârâți, realizat în sensul art. 406 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea reclamantului A. la hotărârea instanței de apel, prin renunțare, în condițiile legii, la recursul incident formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului incident, declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1640A din 06 decembrie 2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâții B. S.R.L. și C. împotriva aceleiași decizii.

Obligă pe pârâții B. S.R.L. și C. la plata către reclamantul A. a sumei de 5500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.