ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 592/2025

Ședința publică din data de 5 martie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI -a civilă sub nr. x/2021, în data de 14.05.2021, reclamanta A. și Compania S.A. a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând: a) să se constate caracterul ilicit al luărilor de poziții și declarațiilor realizate de pârâtă la adresa societății reclamante, în perioada octombrie 2019-prezent, cu privire la "spălări de bani", "simulări de procese", ca urmare a depășirii limitelor libertății de exprimare; b) obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de despăgubiri pentru prejudiciul de imagine suferit de reclamantă ca urmare a afirmațiilor mincinoase făcute la adresa acesteia și a încălcării de către pârâtă a dreptului societății la imagine, prin afirmațiile, indicate la lit. a); c) obligarea pârâtei să se abțină de la realizarea de poziții publice în legătură cu societatea reclamantă prin transmiterea informațiilor ce fac obiectul analizei capătului de cerere de la lit. a), precum și obligarea pârâtei să retracteze în mod public cele afirmate la adresa societății, indicate la lit. a), prin publicarea unui articol, pe cheltuiala proprie, pe prima pagină a patru cotidiane de circulație națională.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, reclamanta și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 72, art. 73, art. 253, art. 257, art. 1349, art. 1357 și urm., art. 1381, art. 1385, art. 1386 din C. civ., art. 113, art. 116 și art. 148 și urm. din C. proc. civ., art. 30 alin. (6) și (8), art. 57 din Constituția României.

Prin încheierea din 08.06.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021, a fost admisă excepția necompetenței materiale procesuale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor a III-a, a IV-a, a V-a ale Tribunalului București.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 16.07.2021, sub nr. x/2021**.

Prin sentința civilă nr. 1889/14.12.2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și Compania S.A., în contradictoriu cu pârâta B.; s-a luat act că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 04.12.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de pârâtă privind recuzarea domnului judecător C..

Prin încheierea din 16.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de pârâtă privind recuzarea domnilor judecători D. și C..

Prin decizia civilă nr. 53A/17.01.2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. și Compania S.A., împotriva sentinței civile nr. 1899/14.12.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B., a schimbat sentința civilă apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a constatat caracterul ilicit al luărilor de poziții și declarațiilor realizate de pârâtă la adresa reclamantei în datele de 03.12.2019 (interviu emisiune E., F.), 28.04.2020 (interviu G.), 13.08.2020 (H.) și 10.02.2021 (interviu G.) privind "spălări de bani" și "simulări de procese", a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate, a obligat pârâta să achite reclamantei suma de 3.100 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată pentru primă instanță, respectiv 5.050 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 17.01.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârâtă, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 11.06.2024, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în parte cererea de îndreptare eroare materială formulată de pârâtă și a fost îndreptată eroarea materială din decizia civilă nr. 53/17.01.2024 a Curții de Apel București, în sensul că din cuprinsul acesteia se vor înlătura paragrafele referitoare la întâmpinarea depusă de intimată și conținutul acesteia, care din eroare au fost menționate, și se va trece corect că "intimata a depus note de ședință prin care, în esență, a solicitat respingerea apelului, apreciind că sentința apelată este legală și temeinică, fiind foarte corect motivată". A respins cererea privind îndreptarea mențiunii eronate cu privire la data redactării deciziei.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. și Compania S.A..

Împotriva acestei decizii și a încheierilor de ședință din 4 decembrie 2023, 16 ianuarie 2024, 17 ianuarie 2024, 11 iunie 2024 și a celorlalte încheieri de ședință, a declarat recurs pârâta B..

4.1. Recursul formulat de reclamanta A. și Compania SA

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea parțială a deciziei recurate, cu trimitere la instanța de apel spre rejudecare exclusiv în ceea ce privește soluția instanței de apel de respingere a capetelor de cerere b), c) și d) ale cererii de chemare în judecată.

- Printr-o primă critică, recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 253 alin. (1) lit. b) și art. 1385 C. civ. pentru că nu a făcut nicio referire în motivare la Prelegerea publică a pârâtei efectuată la un simpozion ce a avut loc la Cambridge în data de 07.09.2021, cu tema "Impactul Covid 19 asupra integrității economiilor noastre și a modului în care vom face afaceri în viitor", care a fost depusă la dosarul primei instanțe la termenul din 28.09.2021, prelegere care a avut loc după data înregistrării cererii de chemare în judecată (14.05.2021).

Astfel, instanța de apel nu a valorificat acest înscris care dovedea perseverența în timp a pârâtei în prejudicierea imaginii publice a reclamantei, inclusiv după înregistrarea cererii de chemare în judecată pe rolul instanței judecătorești, recurenta susținând că orice articol publicat în mediul online se păstrează în mediul virtual și prejudiciază în mod inerent și pentru totodeauna dacă nu a fost îndepărtat, ceea ce înseamnă că fapta prejudiciatoare subzistă, contrar motivării instanței de apel.

A mai susținut recurenta-reclamantă că susținerea pârâtei din cadrul contestației la tergiversare înregistrate pe rolul Curții de Apel București, în sensul că nu își poate concepe conținutul materialelor în cadrul simpozionului de la Cambridge în lipsa motivării hotărârii, vizează tocmai o continuare a demersurilor publice ale pârâtei în legătură cu asocierea denumirii și activității economice a societății reclamante cu infracțiuni de corupție/spălare de bani.

În opinia recurentei-reclamante, aceste demersuri preconizate ale pârâtei nu reprezintă eventuale fapte viitoare incerte ca existență, ci prefigurează un nou abuz al limitelor dreptului de exprimare (prejudiciu viitor dar neîndoielnic - art. 1385 alin. (2) C. civ.) ceea ce justifică admiterea capătului de cerere privind obligarea pârâtei să se abțină de la realizarea de poziții publice în legătură cu societatea, prin transmiterea informațiilor ce fac obiectul analizei capătului de cerere de la lit. a).

- Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat încălcarea și aplicarea greșită a art. 253 alin. (3) lit. b) și a) art. 1386 alin. (1) C. civ., fiind nelegală soluția instanței de apel dată capătului de cerere privind obligarea pârâtei să publice, în cotidiane de largă circulație, o retractare a aserțiunilor. Raționamentul instanței a fost în sensul că această solicitare este nejustificată pentru că nici susținerile pârâtei nu au apărut în asemenea publicații, însă recurenta-reclamantă a opinat că nu există o cerință expresă a legii care să impună persoanei prejudiciate doar un anumit tip de măsuri reparatorii, inclusiv în natură, în vederea constrângerii persoanei responsabile de încălcarea drepturilor nepatrimoniale, proporționalitatea dintre fapta ilicită și măsura preparatorie nefiind încălcată prin această solicitare.

- Prin respingerea capătului de cerere privind acordarea despăgubirilor morale solicitate, recurenta-reclamantă a susținut că au fost încălcate dispozițiile art. 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1) și art. 1386 alin. (1) C. civ., ce se referă la dreptul la reparația intergrală a oricărui prejudiciu și la repararea prejudiciului prin echivalent, prin plata unei despăgubiri, cuantumul despăgubirilor solicitate având în vedere și amploarea prejudiciului cauzat reclamantei de calitatea pârâtei, dar și jurisprudența invocată în acțiune (decizia CSJ nr. 62/2001, decizia ICCJ nr. 4458/2005) referitoare la cuantificarea prejudiciului în funcție de intensitatea și gravitatea atingerii valorilor protejate de lege.

4.2. Recursul formulat de pârâta B.

Prin cererile depuse în 27 și 28 martie 2024, în cuprinsul contestației privind tergiversarea procesului, recurenta-pârâtă a învederat că declară recurs împotriva deciziei nr. 53A/17.01.2024 și a încheierilor pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2021, dar și împotriva încheierilor de recuzare din 04.12.2023 și 16.01.2024, arătând că nu a formulat o nouă cerere de recuzare în termenul de amânare a pronunțării, ci a invocat doar că nu s-a dispus trimiterea dosarului la completul imediat următor în vederea soluționării cererii de recuzare recalificată de către instanță, încheierea din 16.01.2024 fiind pronunțată cu depășirea limitelor învestirii.

Prin cererea de recurs formulată după comunicarea hotărârii, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia nr. 54/17.01.2024 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și toate încheierile pronunțate în dosar, inclusiv încheierile de respingere a cererilor de recuzare din 04.12.2023 și 16.01.2024, solicitând admiterea recursului și trimiterea cauzei spre rejudecare în apel, iar în subsidiar, dacă se va reține cauza spre rejudecare, admiterea apelului, modificarea soluției primei instanțe și admiterea acțiunii.

După o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta-pârâtă a invocat lipsa pronunțării de către instanța de apel asupra probelor solicitate, lipsa motivării încheierii de recuzare din 04.12.2023 și pronunțarea încheierii din 16.01.2024 cu depășirea limitelor sesizării. În continuare, a precizat că în apel nu a formulat întâmpinare, așa cum greșit s-a consemnat, că nu a fost citată la niciun termen de judecată, că nu i s-a comunicat apelul la adresa de reședință, arătând mai departe că prin notele scrise depuse la dosar în 04.12.2023 a învederat netemeinicia cererii de chemare în judecată pentru lipsa întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, respectiv inexistența faptei ilicite pentru că afirmațiile se încadrează în sfera libertății de exprimare și au o suficientă bază factuală, constând în hotărârile judecătorești definitive pronunțate în dosarul penal ce îl viza pe beneficiarul real al reclamantei, articole de specialitate, rezultatele cercetărilor jurnaliștilor de investigație, inexistența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate între faptă și prejudiciu. Totodată, a arătat că la instanțele de fond a antamat inadmisibilitatea solicitării daunelor morale de către o persoană juridică, facând referire și reiterând probatoriul pe care l-a solicitat în cauză.

În continuare, la filele x din cererea de recurs, recurenta-pârâtă a redat conținutul cererii de intervenție accesorie formulată în dosarul nr. x/2019 al Curții de Apel București, secția a II-a civilă, iar la fila x, partea a prezentat motivele de recurs invocate, care au fost reluate și completate în cuprinsul cererii de recurs depuse în 10.06.2024, cu privire la care a precizat următoarele:

- În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 1 C. proc. civ. coroborat cu art. 488 pct. 5 din cod, recurenta a susținut că decizia recurată și încheierea din 04.12.2023 sunt lovite de nulitate pentru că dosarul a fost judecat de un complet lipsit de imparțialitate, care nu citat-o la niciun termen de judecată până în data de 20.11.2023 și i-a respins probele în apărare, iar instanța învestită cu cererea de recuzare a omis verificarea relației de naș-fin între un membru al completului, respectiv judecătorul C., și notarul I., dar și să soluționeze cererea de recuzare a ambilor membri ai completului de judecată, pentru care a timbrat corespunzător, în data de 4.12.2023 judecându-se doar cererea de recuzare a domnului C., de către un complet din care a făcut parte un judecător incompatibil, respectiv președintele de complet, care a refuzat să constate că s-a achitat taxă de timbru și pentru recuzarea acestuia.

- Tot circumscris motivului de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu referire și la cel prevăzut de pct. 6 al art. 488, recurenta a arătat că s-a consemnat eronat în hotărâre că a formulat întâmpinare, că s-au analizat susținerile în apărare și că s-au administrat probele solicitate, afirmație consemnată și în încheierea de ședință din 04.12.2023, însă, în realitate, deși a formulat cereri de apărare (cele din 04.12.2023) și probatorii pe tot parcursul apelului, instanța nu s-a pronunțat niciodată asupra lor, lipsind motivarea acestor măsuri.

- A mai susținut recurenta, circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., că instanța a analizat în apel și prezentarea susținută la Cambridge în data de 7.09.2021, cu încălcarea limitelor învestirii, iar slide-ul privind catalagorarea României de J. drept o pandemie a corupției nu este deloc lipit de interes pentru organele de urmărire penală din România.

- Referitor la motivul de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a învederat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu "încălcarea dispozițiilor de drept material privind răspunderea civilă delictuală, fiind în afara celor mai elementare reguli de drept ca un judecător ale cărui decizii rămân standarde în materia confiscării de la terți să nu poată disemina bunele practici și să nu fie consultat în legătură cu recuperarea produsului infracțiunii hotărârilor pronunțate, a căror spălare se continuă de infractori". A mai precizat că este eronată susținerea că nu a existat un suport probator al afirmațiilor făcute, întrucât a consultat dosarele de insolvență ale K. și L. după cum rezultă inclusiv din cuprinsul cererilor de intervenție formulate în dosarele nr. x/2019 și y/2019 ale Tribunalului București.

- În ceea ce privește încheierile de recuzare atacate, partea a învederat că încheierea din 04.12.2023 este criticabilă prin prisma art. 488 pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., deoarece instanța nu a analizat cererile de recuzare a ambilor judecători, iar încheierea din 16.01.2024 a fost pronunțată cu depășirea limitelor sesizării, deoarece nu a învestit instanța cu o nouă cerere de recuzare.

- În data de 2 octombrie 2024, recurenta-pârâtă a formulat cerere de repunere în termenul de recurs/de depunere a motivelor de recurs împotriva încheierilor de recuzare din 04.12.2023 și 16.01.2024, precum și a încheierilor de îndreptare a erorilor materiale din 17.01.2024 și 11.06.2024, în legătură cu care susține că nu i-au fost comunicate la domiciliul procesual indicat prin cererea din 20.11.2023.

În 07.10.2024, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul declarat de reclamantă, solicitând respingerea ca nefondat și reluând aspectele din cererile de recurs.

În 17.10.2024, recurenta-reclamantă a depus întâmpinare/note scrise la recursul declarat de pârâtă, invocând excepția nulității pentru lipsa semnăturii și nemotivare în termenul legal, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. A mai susținut ca fiind tardivă transmiterea prin e-mail a cererii de recurs din 11.06.2024, ceea ce atrage sancțiunea nulității recursului pentru nemotivare în termen. Totodată, a depus răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte, invocând nesemnarea întâmpinării.

În 05.03.2025, în timpul ședinței de judecată, recurenta-pârâtă a transmis prin e-mail concluzii scrise, prin care a solicitat admiterea recursului, cu mențiunea de a fi îndeptate erorile materiale din cuprinsul cererii de recurs, unde la pct. 1 a omis inserarea solicitării de casare a deciziei, iar la pct. 3 a inserat "apel" în loc de "recurs". În continuare, recurenta-pârâtă a precizat că reiterează cererea de sesizare a Curții Constituționale și a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru pronunțarea unui aviz, în conformitate cu Protocolul 16 la Convenție, redând întocmai conținutul acestor solicitări ce au fost formulate în cadrul dosarului x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect contestație tergiversare cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

II.1. Asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă A. și Compania S.A.:

Analizând recursul declarat de reclamanta-recurentă, Înalta Curte constată că este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

- Printr-o primă critică de nelegalitate circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea dispozițiilor art. 253 alin. (1) lit. b) și ale art. 1385 alin. (2) C. civ., ca urmare a neluării în considerare de către instanța de apel a prelegerii publice susținute de pârâtă din cadrul simpozionului de la Cambridge ce a avut loc în data de 07.09.2021, după înregistrarea cererii de chemare în judecată, înscris care, în opinia părții, dovedea perseverența în timp a pârâtei în prejudicierea imaginii publice a reclamantei, inclusiv după declanșarea demersului procesual, fapta prejudiciatoare subzistând atât timp când articolul publicat în spațiul virtual nu a fost îndepărtat.

Critica este nefondată.

Prin decizia recurată, instanța de apel, urmare a admiterii apelului declarat de reclamantă, a schimbat sentința primei instanțe în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, constatând caracterul ilicit al luărilor de poziții și declarațiilor realizate de pârâtă la adresa reclamantei, în datele de 03.12.2019 (interviu emisiune E., F.), 28.04.2020 (interviu G.), 13.08.2020 (H.) și 10.02.2021 (interviu G.) privind "spălări de bani" și "simulări de procese", și respingând, ca neîntemeiate, celelalte capete de cerere privind obligarea pârâtei la plata sumei de 300.000 RON cu titlu de despăgubiri morale pentru încălcarea dreptului la imagine al reclamantei, abținerea pârâtei de la realizarea de poziții publice în legătură cu reclamanta și obligarea acesteia la retractarea afirmațiilor la adresa societății prin publicarea unui articol, pe cheltuiala sa în patru cotidiane de circulație națională.

Prin critica formulată, recurenta-reclamantă reproșează neanalizarea de către instanța de prim control judiciar a prelegerii susținute de pârâtă după înregistrarea cererii de chemare în judecată, ceea ce justifică, în opinia părții, o perseverență în timp din partea pârâtei în prejudicierea imaginii reclamantei.

Răspunzând criticii formulate, se observă, din cuprinsul deciziei atacate, că într-adevăr instanța de apel nu a analizat în mod expres prelegerea pârâtei susținută în cadrul simpozionului de la Cambridge, dar a examinat solicitarea de a o obliga pe pârâtă să se abțină în viitor de la a exprima public, cu privire la reclamantă, aserțiuni similare cu cele ce fac obiectul cauzei, solicitare pe care a considerat-o nefondată, pe motiv că prin hotărâre judecătorească nu se poate dispune cu privire la eventuale fapte absolut incerte ca existență.

Recurenta critică aceste considerente, apreciind că respectiva prelegere nu poate fi considerată o faptă viitoare incertă, ci prefigurează un nou abuz al limitelor dreptului de exprimare, ce determină un prejudiciu viitor, dar neîndoielnic ca producere, în accepțiunea art. 1385 alin. (2) C. civ.

Înalta Curte constată că instanța de apel a judecat cauza cu respectarea principiului disponibilității consacrat de art. 9 C. proc. civ., în limitele învestirii instanței de către reclamantă, aceasta fiind cea care a stabilit cadrul procesual, neputându-se reproșa instanței de apel neanalizarea unei fapte viitoare, așa cum eronat susține recurenta.

Prelegerea pârâtei din cadrul simpozionului de la Cambridge din septembrie 2021 nu a făcut obiect al cererii de chemare în judecată, reclamanta solicitând constatarea caracterului ilicit al faptelor pârâtei la adresa reclamantei din perioada octombrie 2019-prezent (data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 14.05.2021), nu și pentru viitor, astfel că instanța de apel nu a fost învestită să examineze perseverența pârâtei în prezenta cauză, pentru că, în realitate, ceea ce s-a invocat a fost o acțiune a pârâtei, ulterioară faptelor ilicite imputate, asupra căreia corect nu s-a pronunțat instanța de apel, dat fiind cadrul procesual obiectiv configurat în proces.

Chiar dacă recurenta-reclamantă apreciază că prelegerea respectivă reprezintă un efect viitor al faptei ce face obiectul cauzei, în realitate, conduita pârâtei, ulterioară demarării acestui demers procesual, de a lansa în spațiul public afirmații la adresa reclamantei, considerate de aceasta denigratoare, constituie o faptă distinctă care nu face obiectul cauzei și asupra căreia, pe cale de consecință, nu se poate aprecia.

- Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 253 alin. (3) lit. b) și ale art. 1386 alin. (1) C. civ. prin respingerea capătului de cerere vizând publicarea de către pârâtă a unui articol care să conțină retractarea afirmațiilor la adresa societății, în patru ziare de circulație națională, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 1381 alin. (1), art. 1385 alin. (1) și art. 1386 alin. (1) C. civ., prin respingerea solicitării de acordare a daunelor morale pentru prejudiciul de imagine suferit de reclamantă ca urmare a afirmațiilor mincinoase ale pârâtei.

Aceste două critici vor fi analizate împreună, întrucât ambele se referă la cuantificarea prejudiciului, ocazie cu care, în opinia părții, instanța de apel ar fi încălcat normele de drept material indicate.

Înalta Curte constată că prin acțiunea civilă dedusă judecății reclamanta a solicitat (și) dezdăunarea sa pentru prejudiciul moral pretins a fi fost înregistrat ca urmare a lezării dreptului nepatrimonial la imagine prin săvârșirea unei fapte ilicite de către pârâtă, dar și publicarea unui articol în patru ziare de circulație națională, prin care pârâta să retracteze afirmațiile la adresa reclamantei.

Instanța de apel a apreciat, cu privire la repararea prejudiciului cauzat, că "raportat la circumstanțele concrete ale speței, constatarea prin hotărâre judecătorească a caracterului ilicit al afirmațiilor pârâtei constituie, în sine, o reparație suficientă", iar cu privire la capătul de cerere privind obligarea pârâtei să publice, în cotidiane de largă circulație, o retractare a aserțiunilor, a considerat că o astfel de măsură este nejustificată în condițiile în care nici susținerile pârâtei ce fac obiectul cauzei nu au apărut în astfel de publicații.

Astfel, Înalta Curte reține că remediul pentru care a optat instanța de apel, de aplicare a dispozițiilor art. 253 cu trimitere la art. 257 C. civ., respectiv de constatare a caracterului ilicit al faptei, este unul real, eficace și apt să asigure, în sine, repararea prejudiciului nepatrimonial, moral suferit de reclamantă.

Dispozițiile legale pretins încălcate de către instanța de apel se referă la dreptul reparația integrală (art. 1385 alin. (1) C. civ.) al oricărui prejudiciu (art. 1381 alin. (1) C. civ.), precum și la repararea prejudiciului prin echivalent, prin plata unei despăgubiri (art. 1386 alin. (1) C. civ.).

Art. 1386 C. civ. reglementează regula potrivit căreia repararea prejudiciilor trebuie să se facă în natură și numai în cazul în care repararea în natură nu este posibilă, aceasta se va face prin echivalent, sub forma acordării de despăgubiri, iar, în toate cazurile, despăgubirea trebuie stabilită nu prin apreciere, ci în raport cu prejudiciul efectiv suferit de victimă.

Cu privire la măsura reparației pecuniare prevăzută de art. 253 alin. (4) C. civ. se reține că, în materia apărării drepturilor nepatrimoniale, legiuitorul a reglementat expres posibilitatea celui vătămat într-un drept al său de a solicita o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat. Art. 253 din C. civ. reglementează un sistem mixt de reparare a prejudiciilor nepatrimoniale, fiind prevăzute atât măsuri cu caracter nepatrimonial pentru restabilirea drepturilor nepatrimoniale încălcate sau amenințate (cele de la alin. (1) și (3), cât și măsuri cu caracter patrimonial (conform alin. (4).

Din analiza acestor reglementări se desprinde, însă, regula potrivit căreia măsurile reparatorii de natură nepatrimonială în raport cu cele pecuniare trebuie să aibă prioritate și, numai dacă celelalte măsuri nepatrimoniale nu sunt suficiente sau în cazul absenței altei forme de reparație, se va recurge la despăgubirile prin echivalent bănesc despre care face vorbire art. 253 alin. (4), măsură văzută ca ultim remediu aplicabil în situația în care celelalte forme de reparație nu sunt suficiente.

Pe cale de consecință, instanțele nu sunt obligate în a opta pentru o reparație pecuniară a unui drept personal nepatrimonial încălcat, întrucât, astfel cum s-a arătat, în funcție de circumstanțele particulare ale cauzei, de gravitatea încălcării drepturilor nepatrimoniale și de întinderea prejudiciului moral cauzat de fapta ilicită reținută, au la dispoziție mai multe forme de sancțiuni civile pentru repararea prejudiciului moral, pe care le pot aplica alternativ sau cumulativ.

În acest context, instanța de apel a apreciat că nu se impune adiționarea sancțiunii pecuniare, permisă de lege, remediul dispus fiind considerat suficient.

Față de considerentele expuse, având în vedere și faptul că, spre deosebire de persoana fizică, cea juridică nu poate reclama o suferință morală, se observă că modalitatea în care instanța de apel a reparat prejudiciul reprezintă o chestiune de apreciere a instanței ca fiind cea mai adecvată formă de reparație, astfel că soluția recurată se prezintă a fi în concordanță cu principiile generale privind repararea prejudiciului, dispozițiile legale în materie fiind întru totul respectate.

În plus, a aprecia asupra dozării sancțiunii, în condițiile în care aceasta se încadrează în textele de lege aplicabile, reprezintă un aspect de temeinicie, și nu unul de legalitate, ceea ce excedează limitelor procesuale de analiză ale recursului.

În ceea ce privește jurisprudența invocată de recurenta-reclamantă referitoare la cuantificarea prejudiciului, Înalta Curte are a observa că în sistemul de drept românesc jurisprudența nu constituie izvor de drept, instanțele judecătorești nefiind ținute de soluțiile pronunțate anterior de alte instanțe, iar hotărârile judecătorești au aplicabilitate numai la speță, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanțele au fost învestite.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. și Compania S.A. împotriva deciziei nr. 53A din data de 17 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

II.2. Asupra recursului declarat de recurenta-pârâtă B.:

Cu titlu preliminar, raportat la cererea formulată de recurenta-pârâtă în data de 02.10.2024 privind "repunerea în termenul de recurs/de depunere a motivelor de recurs împotriva încheierilor de recuzare din 04.12.2023 și 16.01.2024, precum și a încheierilor de îndreptare a erorilor materiale din 17.01.2024 și 11.06.2024", Înalta Curte constată că, întrucât prin cererea de recurs inițială partea a declarat că formulează recurs atât împotriva deciziei din apel, cât și împotriva tuturor încheierilor de ședință pronunțate în dosar, inclusiv împotriva încheierilor de recuzare din 04.12.2023 și 16.01.2024, este legal învestită atât cu soluționarea recursului împotriva deciziei instanței de apel, cât și împotriva celor patru încheieri nominalizate (inclusiv cele două prin care au fost soluționate cererile de îndreptare a erorilor materiale) și a tuturor încheierilor pronunțate în dosar.

Sub un alt aspect prealabil, se observă că prin concluziile scrise transmise la dosar în timpul ședinței de judecată din 5 martie 2025, recurenta-pârâtă a precizat că reiterează cererile formulate în cadrul dosarului ce a avut ca obiect contestație la tergiversarea procesului ce formează obiectul dosarului nr. x/2021 al Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 525 alin. (2), art. 425 alin. (1) lit. a), art. 426 alin. (5), art. 396 alin. (1), art. 453 alin. (1) C. proc. civ., precum și a Curții Europene a Drepturilor Omului pentru pronunțarea unui aviz consultativ, în conformitate cu Protocolul 16 la Convenție.

Examinând conținutul acestor solicitări, se observă că reprezintă o preluare ad litteram a cererii aflate la dosarul nr. x/2021 al Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect contestație tergiversare cauză, cereri asupra cărora instanța supremă s-a pronunțat prin încheierea din 16.04.2024, pronunțată în dosarul nr. x/2021.1, respectiv prin decizia nr. 1080/16.04.2024 pronunțată în dosarul nr. x/2021.

Prin urmare, prezenta instanță nu se consideră învestită cu soluționarea cererilor formulate în cuprinsul concluziilor scrise, întrucât acestea au primit deja o dezlegare din partea instanței, urmând a analiza cu prioritate condițiile de formă ale recursului declarat de recurenta-pârâtă, prevăzute de art. 486 C. proc. civ.

Analizând conținutul cererii de recurs, raportat la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nul, având în vedere că niciuna dintre susținerile expuse în cadrul memoriilor de recurs (deși formal încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ.) nu pune în discuție veritabile aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate.

- Criticile referitoare la încheierile de recuzare se referă, pe de o parte, la aspectul că prin încheierea din 04.12.2023 nu au fost analizate cele două cereri de recuzare care vizau ambii membri ai completului și care au fost timbrate corespunzător, iar, pe de altă parte, că prin încheierea din 16.01.2024, instanța a depășit limitele sesizării, deoarece nu a fost învestită cu o nouă cerere de recuzare.

Aceaste critici vizând nesocotirea limitelor învestirii prin soluționarea cererilor de recuzare prin cele două încheieri atacate, deși susbumate de parte motivelor prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 și 8 C. proc. civ., sunt lipsite de aptitudinea de a declanșa controlul judiciar de legalitate specific instanței de recurs, criticile având un caracter formal, în condițiile în care supun analizei, în realitate, cu nesocotirea limitelor judecății din recurs, doar o greșită determinare a cadrului factual, iar nu o nerespectare a principiului disponibilității.

Aceasta întrucât, instanța de apel, fiind învestită cu cererea pârâtei de constatare a nelegalității compunerii completului de judecată, a calificat-o ca fiind o cerere de recuzare a domnului judecător C. (raportat la motivele invocate de parte) și a respins-o prin încheierea din 04.12.2023, reținând, în esență, că nu s-a invocat nicio legătură între judecătorul recuzat și reclamantă, iar respingerea cererii de administrare a unei probe nu constituie o lipsă de imparțialitate, ci expresia exercitării atribuțiilor și a rolului judecătorului în cadrul procesului. În ceea ce privește susținerile legate de citare și pronunțarea asupra unor solicitări, s-a reținut că nu constituie cauze de recuzare, dar și că au primit un răspuns din partea instanței care se regăsește în încheierile de ședință de la dosar, compunerea completului de judecată din perspectiva invocată de pârâtă fiind o chestiune de ordin administrativ.

Urmare a precizărilor formulate de pârâtă, prin încheierea din 16.01.2024 a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de recuzare a membrilor completului de judecată, cu privire la domnul judecător C. pe motiv că partea a mai formulat anterior o cerere de recuzare împotriva acestuia, iar cu privire la doamna judecător D. pe considerente privind neinvocarea unor motive concrete de incompatibilitate, ci doar a unor aspecte privind modul de compunere a completului de judecată, interpretarea cu privire la termenul pentru depunerea întâmpinării și administrarea probatoriului.

În raport cu aceste considerente reținute prin încheierile atacate, se constată că recurenta-pârâtă nu a formulat critici concrete de nelegalitate prin care să combată raționamentul din cuprinsul încheierilor de recuzare, ci practic, prin cererea de recurs, partea a reiterat critici expuse în susținerea pretinselor incidente procedurale relative la compunerea completului de judecată, procedura de citare și comunicare a actelor de procedură, administrarea și aprecierea asupra probatoriului solicitat.

Se constată, așadar, că prin maniera, inadecvată procedural, de a deduce instanței de recurs criticile indicate în susținerea cererilor de recuzare, recurenta lasă în afara analizei tocmai dezlegarea dată acestora de către instanța care le-a soluționat.

Or, criticile trebuiau să vizeze exclusiv considerentele din cuprinsul celor două încheieri de recuzare, fiind necesar ca recurenta să arate, în concret, în ce a constat eventuala deficiență a silogimului logico-juridic al instanței.

- În egală măsură, nici critica vizând omisiunea instanței care a soluționat cererea de recuzare de a verifica relația dintre unul din membrii completului și notarul public care a instrumentat anumite acte juridice ale unei societăți care are un acționar comun cu cel al reclamantei nu reprezintă o critică de nelegalitate care să poată fi analizată de instanța de recurs, întrucât, în cuprinsul încheierii din 04.12.2023, instanța a argumentat de ce nu se poate reține o lipsă de imparțialitate a judecătorului, făcând referire la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici și a activității notariale, potrivit cu care notarul îndeplinește un serviciu de interes public, la care poate apela orice persoană interesată, constatând că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 42 pct. 13 C. proc. civ.

Cum recurenta nu a formulat critici care să se raporteze la aceste considerente ale instanței, se constată că cele invocate nu constituie un motiv de casare, supus verificării jurisdicționale a instanței de recurs, afirmarea formală a faptului că nu s-a verificat relația dintre judecătorul cauzei și notarul public nefiind în măsură să imprime criticii valența unui aspect de nelegalitate propriu-zis, cât timp aceasta nu este însoțită de argumente de ordin juridic, care să demonstreze pretinsa parțialitate a completului de judecată.

- În aceeași manieră inadecvată procedural, recurenta a criticat decizia instanței de apel, susținând că s-a consemnat eronat în hotărâre că a formulat întâmpinare, că s-au analizat susținerile sale formulate în apărare și că s-au administrat probe, când de fapt, arată recurenta, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra lor, lipsind motivarea acestor măsuri.

Referitor la mențiunea eronată din cuprinsul deciziei atacate privind depunerea întâmpinării, se constată că aceasta a fost îndreptată prin încheierea din 11.06.2024, reținându-se că pârâta a depus "note de ședință prin care, în esență, a solicitat respingerea apelului, apreciind că sentința apelată este legală și temeinică, fiind foarte corect motivată", încheiere care, alături de încheierea din 17.01.2024, prin care a fost respinsă o altă cerere de îndreptare formulată de pârâtă (cu privire la neconsemnarea concluziilor sale asupra cererii de recuzare și a faptului că a achitat taxa judiciară de 100 RON pentru recuzarea fiecărui membru al completului), au fost recurate de către pârâtă, dar nici cu privire la acestea nu s-au formulat critici de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel expus în fundamentarea soluțiilor date cu privire la cele două cereri de îndreptare eroare materială.

- Nici susținerile privind neanalizarea de către instanța de apel a apărărilor formulate și nepronunțarea asupra probatoriului administrat nu indică vreo greșeală procedurală a instanței de apel, cum, de asemenea, nu constituie motive de recurs nici alegațiile privind încălcarea dispozițiilor răspunderii civile delictuale, întrucât eronat s-a reținut că nu ar exista o bază factuală a afirmațiilor lansate de pârâtă.

Aceasta întrucât, simpla nemulțumire a părții în raport cu determinarea cadrului factual pe baza probatoriului, de către instanța de prim control judiciar, nu corespunde motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care presupun tocmai antamarea unor aspecte privitoare la conformarea cu regulile de drept incidente a dezlegărilor date prin actul jurisdicțional atacat.

Astfel fiind, cum în calea de atac extraordinară a recursului nu se poate tinde la o verificare a elementelor de fapt ale cauzei și la o cenzurare a activității de interpretare a mijloacelor de probă, ce revine exclusiv instanțelor fondului, criticile relative la aprecierea asupra probatoriului care a conturat situația de fapt și a fundamentat soluția instanței de apel nu pot face obiect de analiză în prezenta fază procesuală.

- În fine, nici critica cu privire la depășirea limitelor învestirii instanței ca urmare a analizării prelegerii de la Cambridge din 2021 nu învestește prezenta instanță de recurs, în contextul în care din cuprinsul deciziei recurate reiese cu evidență că instanța de apel nu a făcut nicio referire la această prelegere, aspect observat și de către recurenta-reclamantă care a criticat în cuprinsul recursului propriu tocmai neanalizarea prelegerii pârâtei din cadrul simpozionului de la Cambridge din 07.09.2021, care a avut loc după data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul primei instanțe.

Astfel fiind, repunerea în discuție a situației de fapt și reinterpretarea probelor administrate în fața instanțelor devolutive nu sunt posibile în prezenta etapă procesuală, întrucât obiectul judecății în recurs este limitat la verificarea legalității hotărârii atacate, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, prin criticile formulate, recurenta nu a învederat motive de nelegalitate, ci doar a expus aprecieri proprii cu privire la starea de fapt și probe, care nu pot fi subsumate vreunui motiv de casare din cele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., astfel că modalitatea de formulare a criticilor nu permite extragerea unor aspecte de nelegalitate apte a permite cenzura instanței de recurs, în speță neputându-se reține nici motive de ordine publică, ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În aceste circumstanțe, Înalta Curte va constata ca fiind nul recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de ședință din data de 4 decembrie 2023, 16 ianuarie 2024, 17 ianuarie 2024, 11 iunie 2024 și a celorlalte încheieri de ședință, precum și a deciziei nr. 53A din data de 17 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Înalta Curte, având în vedere soluțiile pronunțate în cauză cu privire la cele două recursuri declarate, nu va acorda cheltuielile de judecată solicitate de către recurenta-reclamantă, urmând a fi avute în vedere dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care "partea care pierde procesul va fi obligată la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Aceast întrucât, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții câștigătoare a procesului, or, în cauză, niciuna dintre părți nu a câștigat procesul, în înțelesul dispoziției procesuale anterior menționate, în condițiile în care soluțiile pronunțate asupra căilor de atac declarate au fost de respingere, ca nefondat, a recursului reclamantei, respectiv de constatare nul a recursului pârâtei, ceea ce are drept consecință menținerea legalității deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. și Compania S.A. împotriva deciziei nr. 53A din data de 17 ianuarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Constată nul recursul declarat de pârâta B. împotriva încheierilor de ședință din data de 4 decembrie 2023, 16 ianuarie 2024, 17 ianuarie 2024, 11 iunie 2024 și a celorlalte încheieri de ședință, precum și a deciziei nr. 53A din data de 17 ianuarie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 5 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.