ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 564/2025

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă, la data de 11 martie 2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele B., C., D. și E.: să se constate că reclamanta este proprietara bunului mobil constând în hală metalică demontabilă, în suprafață totală de 800 mp (50 x16 ml), situată în loc. Ghioroc, jud. Arad, înscrisă sub A.1.3 în CF nr. x Ghioroc, nr. cad. x, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 7 octombrie 2015 de Biroul Individual Notarial F.; să se constate nulitatea absolută parțială a actului de adjudecare din 25 aprilie 2019 încheiat în dosarul execuțional nr. x/2015 al BEJ G., și anume în ceea ce privește hala menționată, având în vedere că reclamanta este proprietara acestui bun; să fie obligată pârâta B. să lase reclamantei în deplină proprietate bunul hală metalica și să îi permită accesul în vederea demontării și ridicării componentelor metalice (structura); să se dispună radierea halei din CF nr. x Ghioroc, de sub A.1.3, nr. cad. x C3; obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta B. a depus la dosar întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii formulate ca neîntemeiată, respectiv obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata către aceasta a sumei de l70.000 euro, în RON la cursul BNR de la data plății, cu titlul de prejudiciu material, cu cheltuieli de judecată. I.

Sentința pronunțată de Tribunalul Arad, secția I civilă Prin sentința civilă nr. 260 din data de 13 decembrie 2023, Tribunalul Arad, secția I civilă a admis în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtele B., C., D. și E., având ca obiect revendicare și anulare act. A obligat-o pe pârâta B. să lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie bunul mobil reprezentat de hala metalică în suprafața de 716 mp, identificată sub A1.3 în CF nr. x Ghioroc, nr. cad x și a dispus radierea halei metalice în suprafața de 716 mp, de sub A1.3 din CF nr. x Ghioroc, nr. cad x. A respins în rest acțiunea principală. A respins cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B. în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă A. S.R.L. A obligat-o pe pârâta B. să achite reclamantei cheltuieli de judecată în cuantum de 21.284,6 RON. I.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă Prin decizia nr. 182 din data de 26 iunie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă a respins apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinței civile nr. 260 din data de 13 decembrie 2023 pronunțate de Tribunalul Arad, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. A obligat-o pe apelanta-pârâtă B. la plata sumei de 10.000 RON către intimata-reclamantă A. S.R.L., cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. II. Calea de atac declarată în cauză II.1. Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție Împotriva deciziei nr. 182 din data de 26 iunie 2024, pronunțate în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs pârâta B.. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 18 septembrie 2024, sub nr. x/2022, și a fost repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului nr. 2. II.2. Cererea de recurs Susținând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanța de apel și instanța de fond au apreciat în mod eronat faptul că hala care face obiectul acestui dosar ar fi bun mobil, când de fapt aceasta trebuie tratată ca un bun imobil. Arătând că decizia instanței s-a bazat pe expertiza tehnică la care se face referire în cadrul filei 28 din motivare, a solicitat efectuarea unei noi expertize tehnice, pentru a se putea reține că această hală este un bun imobil, deși se precizează că este demontabilă și transportabilă. A menționat că, din fotografiile color ale stâlpilor de rezistență, se poate observa că aceștia sunt încastrați în beton, deci nu pot fi mutați cu ușurință decât prin tăiere, prin distrugere, iar, dacă elementele de susținere ale unei hale se distrug, hala nu mai are nicio valoare. Ca atare, a considerat că, în speță, cele două instanțe au apreciat în mod eronat că, fiind vorba de un bun mobil, nu era nevoie de act autentic, un simplu act sub semnătură privată fiind suficient. A mai arătat recurenta-pârâtă și că ambele instanțe au solicitat intimatei-reclamante A. S.R.L. să depună la dosar actul de vânzare-cumpărare în original, prin care aceasta ar fi dobândit hala, lucru care însă nu s-a întâmplat. În opinia recurentei-pârâte, este inadmisibil ca instanțele de fond și de apel să recunoască un drept de proprietate, care nu a fost dovedit prin prezentarea originalului actului de proprietate. Pretinzând că semnătura de pe actul de proprietate este un fals, recurenta-pârâtă a menționat și că, la momentul încheierii contractului de împrumut, hala se afla în patrimoniul debitorului, aspect ce rezultă din actele depuse la dosar, respectiv din: extrasul de carte funciară, contractul de împrumut, actul de proprietate cu privire la hală al domnului H.. Recurenta-pârâtă a susținut că sunt lovite de nulitate absolută contractul de vânzare-cumpărare nr. x din data de 7 octombrie 2016, contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 23 ianuarie 2013, precum și factura fiscală nr. x din data de 23 ianuarie 2013. Reiterând afirmația că hala este un bun imobil, a subliniat că acest aspect rezultă și din împrejurarea că este înscrisă în cartea funciară, în evidențele fiscale ale Primăriei, împrejurare care generează obligația de plată a unui impozit, care a fost plătit de către partea adversă, la momentul înscrierii, fiind eliberat un certificat fiscal. A mai afirmat și că o altă dovadă a falsului înscrisului sub semnătură privată o reprezintă faptul că respectivul act de vânzare-cumpărare nu a fost confirmat prin hotărâre dată de Adunarea Generală a Acționarilor a firmei I. S.R.L., nu apare în contabilitatea firmei, nici în bilanțul contabil și nici în balanța contabilă a acesteia. Recurenta-pârâtă a subliniat că, dacă vânzarea ar fi avut loc, banii ar fi trebuit să meargă prin bancă, din cont în cont. Totodată, a precizat că Oficiul de carte funciară a respins cererea de intabulare a intimatei-reclamante, cu motivarea că hala înscrisă în cartea funciară este un imobil, iar Judecătoria Arad a respins contestația la executare silită depusă de către partea adversă în dosarul nr. x/2020, confirmând astfel această împrejurare. A menționat și că, atunci când a început procedura de executare silită, executorul judecătoresc a constatat că actele sunt foarte clare, autentice, explicite și tocmai de aceea executarea silită a înaintat fără probleme, în contractul de împrumut precizându-se foarte detaliat și clar pe ce se instituie ipoteca, fiind prezenți ambii soți, H. și C., aceasta din urmă contrazicând, prin mărturia depusă, ceea ce a semnat. II.3. Apărările formulate în cauză II.3.1. Întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L. Prin întâmpinarea depusă în termen legal, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și a solicitat, în principal, constatarea nulității recursului, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat. Totodată, a solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată. În situația netimbrării recursului de către recurenta-pârâtă, până la primul termen fixat de instanță, a precizat că înțelege să invoce excepția netimbrării căii de atac, cu consecința sancțiunii anulării recursului. În susținerea excepție nulității recursului, intimata-reclamantă a arătat că, în opinia sa, motivele de recurs expuse de către partea adversă exprimă nemulțumirea acesteia față de modul în care instanța de apel a apreciat asupra fondului, neputând fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., împrejurarea de natură a atrage sancțiunea nulității, reglementată de art. 489 alin. (2) din același act normativ. În ceea ce privește solicitarea efectuării unei noi expertize, a apreciat că această probă este inadmisibilă, având în vedere că instanța de recurs verifică hotărârea atacată pe baza probelor administrate la fond, nefiind vorba despre o cale devolutivă de atac, ci doar despre un control al legalității hotărârii instanței de fond, în fața instanței de recurs putându-se administra proba cu înscrisuri noi, ce nu pot să privească însă fondul cauzei, nefiind posibilă examinarea situației de fapt. Cu privire la fondul cauzei, în esență, combătând cele arătate de recurenta-pârâtă în susținerea recursului, a apreciat că sunt nefondate criticile formulate de aceasta, curtea de apel apreciind în mod corect, în opinia sa, că hala aflată în litigiu constituie un bun mobil, conform art. 537-539 C. civ., putând fi mutată dintr-un loc în altul. Totodată, a apreciat că susținerile recurentei-pârâte cu privire la faptul că ambele instanțe i-ar fi solicitat să depună la dosar în original actul de vânzare-cumpărare prin care a dobândit hala dovedesc fie rea-credință, prin încercarea de a inducere în eroare instanța de recurs, fie o necunoaștere a dosarului cauzei de către autorul motivelor de recurs. De asemenea, a arătat că probele din dosar dovedesc că bunul în discuție nu a aparținut niciodată lui H., așa cum se arată în considerentele hotărârii atacate, fiind necesar a se face distincția între două entități separate: societatea vânzătoare J. și persoana fizică, administrator al societății, H.. II.3.2. Răspunsul la întâmpinare În termen legal, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L., prin care a solicitat respingerea excepțiilor invocate, arătând că a formulat cerere de acordare a ajutorului public judiciar cu privire la taxa judiciară de timbru, iar recursul a fost motivat corespunzător, criticile încadrându-se în ipotezele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Reiterând cele arătate prin cerea de recurs, recurenta-pârâtă a pretins și că o altă neregularitate care a avut loc pe parcursul prezentului proces a constat în aceea că, în speță, cumpărătorii inițiali - K., L. și M. - au fost citați în primă fază, însă nu s-au prezentat niciodată, iar instanța nu a insistat pentru aducerea lor și pentru clarificarea situației de fapt, în contextul în care a susținut că factura care stă la baza vânzării este falsă și antedatată, iar aceștia ar fi putut preciza foarte multe aspecte importante privind vânzarea. A mai susținut și că reaua-credință a părții adverse se poate observa și din faptul că aceasta a început demontarea ilegală, având autorizație de desființare a lucrării de la Primăria Miniș, în loc de Primăria Ghioroc, cum ar fi trebuit, și oricum respectiva autorizație era doar pentru o casă și nu pentru o hală industrială. În plus, a subliniat că nu au fost luate toate măsurile legale și normale pentru astfel de lucrări, respectiv aviz pentru debranșarea de la curent electric și de la alte utilități. II.

Procedura desfășurată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție Prin încheierea de ședință din data de 19 noiembrie 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis cererea de acordare a ajutorului public judiciar formulată de petenta B. și a scutit-o pe aceasta de la plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 7.625,3093 RON. După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 8 ianuarie 2025, în temeiul art. 471 1 alin. (5) și (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 4 martie 2025, când a reținut cauza în pronunțare asupra excepției nulității recursului pentru lipsa dovezii calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs, precum și pentru neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție În condițiile art. 248 alin. (1) și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului în raport cu dispozițiile art. 82 alin. (1) teza finală C. proc. civ., precum și cu cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Potrivit art. 486 alin. (1) lit. e) din C. proc. civ.: "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: e) semnătura părții sau, după caz, a mandatarului părții, a reprezentantului legal al părții sau a consilierului juridic." Conform art. 486 alin. (3) C. proc. civ.: "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității". Potrivit art. 268 din C. proc. civ., având denumirea marginală "rolul semnăturii": "(1) semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia. Dacă semnătura aparține unui funcționar public, ea conferă autenticitate acelui înscris, în condițiile legii. (2) Când semnătura este electronică, aceasta nu este valabilă decât dacă este reprodusă în condițiile prevăzute de lege." Semnătura reprezintă o formalitate esențială pentru valabilitatea oricărui act de procedură ce trebuie materializat, potrivit legii, într-un înscris. Prin semnătură, se confirmă întocmirea actului de un anumit subiect procesual. Înalta Curte constată că în cererea de recurs s-a precizat că semnătura aplicată în numele recurentei-pârâte aparține mandatarului ("împuternicit notarial") N.. Potrivit art. 80 alin. (1) C. proc. civ., părțile pot să exercite drepturile procedurale prin reprezentanți, iar art. 83 alin. (1) din același act normativ prevede că "în fața primei instanțe, în apel, precum și în recurs, persoanele fizice pot fi reprezentate de către avocat sau alt mandatar", dovada calității de reprezentant, în ipoteza reprezentării convenționale prin mandatar neavocat, făcându-se prin depunerea procurii. Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant este o excepție de procedură și peremptorie, care, însă, debutează cu un efect dilatoriu, conform prevederilor art. 82 alin. (1) C. proc. civ., care dispun următoarele: "Când instanța constată lipsa dovezii calității de reprezentant a celui care a acționat în numele părții, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată." În speță, Înalta Curte, constatând că recurenta-pârâtă nu a atașat cererii de recurs, procura dată celui care a semnat-o în numele său (N.), a stabilit în sarcina părții obligația de a depune la dosar dovada calității de reprezentant a acestuia, sub sancțiunea anulării cererii. În acest context, prin actele de procedură comunicate anterior fixării primului termen de judecată, Înalta Curte a adus la cunoștință recurentei-pârâte, sub sancțiunea anulării cererii de recurs, obligația de a depune la dosar dovada mandatului semnatarului cererii de recurs. Astfel, prin adresa emisă la data de 23 septembrie 2024, recurentei-pârâte i s-a comunicat că, în termen de 10 zile de la primirea comunicării, trebuie să-și îndeplinească această obligație, sub sancțiunea anulării cererii. Adresa emisă de către instanță a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 30 septembrie 2024, așa cum rezultă din dovada de înmânare, aflată la dosar. De asemenea, această obligație i-a fost recomunicată părții, la data de 16 ianuarie 2025 cu citația transmisă pentru termenul de judecată din data de 4 martie 2025, potrivit mențiunilor din conceptul de citare aflat la dosarul de recurs. Cu toate acestea, până la termenul de judecată acordat în cauză - 4 martie 2025 - recurenta-pârâtă nu a depus procura dată semnatarului cererii de recurs în conformitate cu art. 83 alin. (1) C. proc. civ. și nici nu a precizat că își însușește calea de atac declarată de acesta în numele său, astfel că devine incidentă sancțiunea nulității reglementată de art. 82 alin. (1) teza finală C. proc. civ. În plus, Înalta Curte constată că, în speță, criticile formulate de recurenta-pârâtă nu sunt apte de încadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce determină constatarea nulității cererii de recurs și în raport cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate. Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului. Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În speță, deși recurenta-pârâtă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., invocarea acestor motive de casare este una formală, partea neaducând deciziei recurate critici concrete de nelegalitate. Invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune susținerea de către parte a unor aspecte ce țin de motivarea hotărârii recurate, respectiv care ar rezulta fie din nemotivarea hotărârii, fie din reținerea unor motive contradictorii ori străine de natura cauzei, iar motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, încălcarea legii presupunând fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a legii. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială, iar interpretarea greșită a legii presupune că, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului legal. Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice în raport cu situația de fapt reținută de către instanțele devolutive, respectiv aplicarea unor alte norme de drept material decât cele incidente raportului juridic dedus judecății. Ca atare, pentru a se putea proceda la o analiză a legalității deciziei atacate din perspectiva motivelor de casare invocate, recurenta-pârâtă trebuia să indice atât norma de drept material pretins a fi fost nesocotită, aplicată sau interpretată greșit, cât și eroarea săvârșită de către instanța de apel sub acest aspect, respectiv de ce motivarea hotărârii nu corespunde cerințelor legale. Însă, așa cum s-a arătat anterior, recurenta-pârâtă nu a procedat în această manieră, ci doar și-a exprimat propria opinie cu privire la aspectele ce ar rezulta din probele administrate în cauză, susținând că dreptul intimatei-reclamante nu a fost dovedit prin prezentarea originalului actului de proprietate, precum și nemulțumirea în raport cu concluzia instanței de apel în sensul că hala ar fi un bun mobil. Or, reglementarea art. 488 C. proc. civ. permite reformarea deciziei instanței de apel doar pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt și nici de a reevalua mijloacele de probă administrate de către instanțele de fond, ci doar de a verifica legalitatea deciziei din apel, prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată. Modul în care instanțele de fond au interpretat mijloacele de probă administrate și au stabilit, pe baza acestora, o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs. În concluzie, criticile care tind la reevaluarea probelor și schimbarea situației de fapt reținute în etapele procesuale anterioare reprezintă aspecte de netemeinicie, astfel că nu pot face obiect al controlului judiciar în recurs, neputând fi încadrate în cazurile de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. Ca atare, o astfel de modalitate de redactare a memoriului de recurs nu se circumscrie exigențelor art. 488 C. proc. civ., care presupun ca, în calea de atac a recursului, să fie deduse judecății critici de nelegalitate împotriva dezlegărilor instanței de apel, și nici celor statuate prin art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în conformitate cu care: "Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile". Prin urmare, cum nu se poate proceda la o încadrare în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. a susținerilor formulate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs, în speță devine incidentă sancțiunea nulității recursului, reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte, reține că, întrucât au fost formulate după împlinirea termenului prevăzut de art. 485 alin. (1) C. proc. civ., nu pot face obiectul analizei prezentei instanțe criticile formulate de parte în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, prin care recurenta-pârâtă a invocat că în mod nelegal, pe parcursul procesului, cumpărătorii inițiali nu s-au prezentat niciodată, iar instanța nu a insistat pentru aducerea lor și pentru clarificarea situație de fapt. Astfel, decizia atacată a fost comunicată recurentei-pârâte la data de 8 august 2024, termenul pentru declararea recursului, în raport cu prevederile art. 485 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 181 alin. (1) pct. 2 și alin. (3) din același act normativ, împlinindu-se la data de 9 septembrie 2024. Prin urmare, orice critică formulată după acest moment este supusă sancțiunii reglementate de art. 489 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu recunoașterea doar a posibilității ca motivele de casare care sunt de ordine publică să poată fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului, dacă legea nu dispune altfel. Așa fiind, cum, pe de o parte, recurenta-pârâtă nu a făcut dovada calității de reprezentant a semnatarului cererii de recurs și nici nu și-a însușit calea de atac declarată de acesta în numele său, iar, pe de altă parte, criticile formulate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportate la prevederile art. 82 alin. (1) teza finală și la cele ale art. 489 C. proc. civ., va constata nulitatea recursului. Având în vedere soluția ce urmează a fi dată, astfel cum a fost anterior arătată, în raport de prevederile art. 499 teza finală C. proc. civ., Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza pe fond a motivelor de recurs. Totodată, constatând că partea care a pierdut procesul este recurenta-pârâtă, în aplicarea art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L., respectiv a sumei de 277,29 euro, cheltuieli de deplasare (dovedite prin înscrisul aflat la dosarul de recurs), precum și a sumei de 6.000 RON, onorariu avocațial (dovedit prin înscrisurile depuse la dosarul de recurs), redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în raport cu circumstanțele cauzei, configurate de activitatea desfășurată de avocații intimatei-reclamante care au formulat întâmpinare și s-au prezentat în fața instanței pentru a susține interesele părții, dar și de complexitatea scăzută a problemei de drept dezbătute în această fază procesuală, recursul fiind soluționat în baza unei excepții, și de împrejurarea că în vederea judecării a fost acordat un sigur termen de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE,