ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 943/2019

Ședința publică din data de 7 mai 2019

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 4 din 12.07.2017, pronunțată de Tribunalul Arbitral în dosarul nr. x/2016, s-a admis cererea arbitrală înregistrată sub nr. x din 27.07.2016, la Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad, astfel cum a fost modificată la data de 14.10.2016, de către reclamanta A. S.R.L., împotriva pârâtei B. S.A. S-a constatat rezilierea contractului de locațiune nr. x/17.07.2012 din inițiativa pârâtei, a fost obligată pârâta B. S.A. la plata contravalorii sumei de 236.561,256 Euro, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune interese contractuale și la plata sumei de 12.088 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale constând în taxa de arbitraj.

Hotărârea a fost dată cu opinia separată a arbitrului C., în sensul respingerii cererii arbitrale.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale, a formulat acțiune în anulare B. S.A., solicitând anularea Hotărârii nr. 4 din 12.07.2017 și a încheierii de ședință din 14.06.2017, cu reținerea cauzei spre rejudecare în fond și obligarea societății A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

Acțiunea în anulare a fost întemeiată pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., invocându-se:

- încălcarea normelor imperative de drept substanțial (art. 1550 alin. (1) și art. 1552 alin. (1) C. civ. coroborate cu art. 1549 alin. (3) C. civ., din perspectiva modului de operare a rezoluțiunii/rezilierii unilaterale; - art. 55 din Legea nr. 31/1990, din perspectiva regimului juridic al actelor încheiate de către organele societare în numele și pe seama societății, respectiv efectele acestor acte în raporturile dintre societate și terți);

- încălcarea normelor imperative de drept procesual și a ordinii publice de drept procesual (prin nesocotirea principiilor egalității, contradictorialității, dreptului la apărare și rolului judecătorului în aflarea adevărului).

Totodată, acțiunea în anulare a fost întemeiată și pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., susținându-se că tribunalul arbitral a soluționat cauza cu depășirea limitelor învestirii sale, pronunțându-se asupra unor lucruri care nu s-au cerut.

Prin sentința nr. 8/A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost admisă acțiunea în anulare formulată de pârâta arbitrală B. S.A. împotriva hotărârii nr. 4/12.07.2017 și a încheierii de ședință din 30 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul Arbitral Arad, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamanta arbitrală A. S.R.L. A fost anulată Hotărârea nr. 4/12.07.2017 și încheierea de ședință din 30 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Arbitral Arad și, în rejudecarea cauzei, a fost respinsă acțiunea reclamantei A. S.R.L.

Împotriva sentinței nr. 8/A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâta arbitrală B. S.A. a formulat recurs incident.

Recursul principal

Recurenta A. S.R.L. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și a solicitat casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, Curții de Apel Timișoara.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., susține, în esență, că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În opinia acestei recurente, întregul raționament al instanței este profund eronat, aceasta ignorând că dispozițiile art. 1270 C. civ. nu sunt norme de ordine publică și nu pot fi considerate drept norme imperative ale legii în sensul avut în vedere de prevederile art. 608 lit. h) C. proc. civ.

Câtă vreme contractul este numai legea părților contractante, și câtă vreme acestea îl pot modifica prin consimțământul lor mutual, clauzele unui contract nu pot fi considerate ca fiind de ordine publică, iar art. 1270 C. civ. nu poate fi calificat ca dispoziție imperativă.

În ceea ce privește incidența motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consideră că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

În acest context, susține, în esență, că instanța nu a argumentat și nu a arătat care este raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Instanța, arată recurenta, nu a argumentat de ce Tribunalul Arbitral a interpretat greșit notificarea de reziliere nr. x/08.09.2014, nu a argumentat de ce Tribunalul Arbitral a greșit că a înlăturat efectele declarației unilaterale de reziliere, rezumându-se lapidar să specifice că au fost încălcate dispozițiile care reglementează modul de operare al rezoluțiunii.

De asemenea, instanța nu a ținut cont de apărările formulate de A. S.R.L. prin întâmpinare și notele scrise și nu rezultă din ce motiv acestea au fost înlăturate.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susține, în esență, că nerespectarea și interpretarea greșită a prevederilor contractuale coroborat cu dispozițiile legale incidente în materie nu reprezintă o încălcare a normelor de ordine publică, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii.

Totodată, interpretarea dată de Tribunalul Arbitral prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990 nu este dată cu încălcarea vreunei dispoziții imperative.

În concluzie, susține recurenta, argumentările referitoare la pretinsa netemeinicie și nelegalitate a hotărârii arbitrale prin care tribunalul arbitral a soluționat fondul litigiului nu se circumscriu, în realitate, motivelor prevăzute de art. 608 C. proc. civ., constituind doar critici pe fond asupra hotărârii arbitrale.

La 12 aprilie 2018, B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului principal.

Recursul incident (împotriva considerentelor)

Recurenta B. S.A. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii, pe lângă motivele reținute de instanța de fond pentru admiterea acțiunii în anulare, a celorlalte motive invocate în susținerea acțiunii în anularea Hotărârii nr. 4 din 12.07.2017 pronunțate în dosarul nr. x/2016 de către Tribunalul Arbitral constituit în cadrul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad, și anume: încălcarea normelor imperative de drept procesual civil și a ordinii publice de drept procesual, prin nesocotirea a patru principii fundamentale de desfășurare a procesului civil, respectiv: principiul legalității, principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare, principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului - ceea ce se circumscrie motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. depășirea de către Tribunalul Arbitral a limitelor învestirii sale, prin pronunțarea asupra unor lucruri care nu s-au cerut - ceea ce se circumscrie motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ.

A. S.R.L. a depus întâmpinare la recursul incident formulat de B. S.A., prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului incident și a solicitat, pe fond, respingerea acestuia.

La 17 septembrie 2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință de la 26 septembrie 2018 s-a dispus comunicarea raportului către părțile în litigiu. Conform dovezilor aflate la dosar, raportul a fost comunicat părților la 5 octombrie 2018. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în completul de filtru, s-a respins excepția inadmisibilității recursului incident invocată de recurenta-intimată A. S.R.L., pentru considerentele reținute în încheierea menționată și s-au admis în principiu ambele recursuri, stabilindu-se termen în ședință publică, cu citarea părților, la data de 9 aprilie 2019.

Analizând recursul principal declarat de recurenta A. S.R.L., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Acțiunea în anulare formulată de pârâta arbitrală B. S.A. a fost întemeiată pe prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare, atunci când încalcă ordinea publică, bunele moravuri sau dispoziții imperative ale legii, precum și pe dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., conform cărora tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut ori a dat mai mult decât s-a cerut.

Hotărârea arbitrală, ca și hotărârea judecătorească (art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.) trebuie să reprezinte sinteza procedurii arbitrale și a raționamentelor logico-juridice, iar condițiile care permit desființarea hotărârii arbitrale pe calea acțiunii în anulare sunt restrictive și nu permit rejudecarea fondului de către instanța judecătorească decât dacă, motivele de desființare a hotărârii arbitrale analizate prin prisma dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. a)-i) se dovedesc a fi întemeiate. Prin urmare, promovarea acțiunii în anulare nu provoacă de principiu o rejudecare a fondului litigiului.

Din considerentele sentinței recurate rezultă că instanța a reținut incidența motivului de anulare prevăzut de ultima ipoteză a art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., constând în încălcarea de către tribunalul arbitral a dispozițiilor art. 1270, art. 1550 alin. (1) și art. 1552 alin. (1) C. civ., precum și a dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Plecând de la definiția normei imperative și de la premisa că normele juridice se clasifică după caracterul conduitei prescrise sau, mai precis, după modul cum părțile pot sau nu să deroge de la ele, în norme dispozitive și norme imperative, Înalta Curte apreciază ca fiind fondat motivul de anulare a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., soluția de admitere a acțiunii în anulare cu consecința anulării hotărârilor arbitrale fiind corectă, însă considerentele reținute de curtea de apel în argumentarea acestei soluții sunt în parte eronate.

În analiza susținerilor recurentei A. S.R.L., Înalta Curte pleacă de la premisa că, în sfera motivului de anulare prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. nu se includ criticile cu privire la interpretarea ori aplicarea greșită a clauzelor contractuale sau a prevederilor legale dispozitive și nici cu privire la evaluarea probelor administrate, textul fiind de strictă interpretare și neputând constitui un pretext pentru examinarea temeiniciei hotărârii arbitrale.

În acest context, sunt întemeiate criticile recurentei potrivit cărora curtea de apel a ignorat faptul că prevederile art. 1270 C. civ. nu sunt norme imperative. Textul art. 1270 C. civ., conform căruia contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante și se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege, conține o regulă de drept potrivit căreia actul juridic legal încheiat se impune părților întocmai ca legea, adică acesta este obligatoriu, iar nu facultativ, consacrând principiul forței obligatorii a contractului ("pacta sunt servanda").

Totodată, din formularea art. 1270 C. civ. rezultă că un contract valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, însă acesta poate fi modificat/revocat prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege. Câtă vreme contractul este numai legea părților contractante și câtă vreme acestea îl pot modifica prin consimțământul lor mutual, clauzele unui contract nu pot fi considerate nici ca fiind de ordine publică, iar art. 1270 C. civ. nu poate fi calificat ca dispoziție imperativă de lege vizată de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Prin urmare, considerentele din sentința atacată referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 1270 C. civ. și la aprecierea probelor, inclusiv cu declarațiile martorilor, sunt nelegale, întrucât depășesc limitele controlului de legalitate specific acțiunii în anulare prevăzute de art. 608 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte constată că prima instanță nu a expus în mod coerent și distinct considerentele care au dus la admiterea acțiunii în anulare, pe de o parte, față de argumentele în fapt și în drept pe fondul litigiului, pe de altă parte.

De asemenea, deși a reținut incidența motivului de nulitate a hotărârii arbitrale prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) teza finală C. proc. civ., Curtea de apel nu a dezvoltat argumentele referitoare la calificarea ca imperative a normelor a căror încălcare a fost invocată prin acțiunea în anulare.

Cu toate acestea, analizând susținerile părților, argumentele tribunalului arbitral și ale curții de apel, Înalta Curte apreciază că se impune dezlegarea problemei de drept esențiale în cauză, referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, în mod corect curtea de apel a reținut că dispozițiile art. 55 din Legea nr. 31/1990 au fost interpretate greșit de tribunalul arbitral.

Aceste dispoziții legale sunt evident imperative, întrucât părțile nu pot deroga de la ele, fiind edictate în scopul protejării intereselor terților. Astfel, s-a urmărit limitarea cauzelor de nevaliditate a actelor juridice încheiate în numele societății de către organele sale.

Potrivit paragrafului 9 din preambulul Directivei 2009/101/CE, protecția terților ar trebui asigurată prin dispoziții care să limiteze, pe cât posibil, cauzele de nevaliditate a angajamentelor asumate în numele societății.

Pe de altă parte, art. 55 din Legea nr. 31/1990, republicată, în forma în vigoare la data încheierii Actului adițional nr. x (03.08.2012), prevede la alin. (1) că în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, în afară de cazul în care ea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea acestuia ori când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective, iar publicarea actului constitutiv nu poate constitui, singură, dovada cunoașterii; totodată, conform alin. (2), clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților prevăzute în alineatul precedent, care limitează puterile conferite de lege acestor organe, sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate.

Norma juridică prevăzută la alin. (1) al art. 55 din Legea nr. 31/1990 reglementează o regulă și două excepții de la regula respectivă; astfel, regula este că, în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, iar excepțiile sunt: (i) dacă societatea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea obiectului de activitate și (ii) când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.

Numai prima excepție de la regula enunțată la art. 55 alin. (1) are legătură cu împrejurarea subiectivă a cunoașterii de către terți a faptului că actul a fost încheiat de organele sociale cu depășirea obiectului de activitate al societății.

Sfera de aplicare a acestei excepții este însă limitată la depășirea obiectului de activitate, neputând fi extinsă și la situația depășirii restricțiilor arătate în actul constitutiv în privința puterilor administratorilor.

Astfel, deși textul art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 utilizează sintagma "depășirea acestuia", este evident că din punct de vedere gramatical se referă la depășirea "obiectului de activitate", orice dubiu fiind înlăturat prin formularea art. 10 alin. (1) fraza a II-a din Directiva 2009/101/CE:

"…dacă societatea dovedește că terții cunoșteau sau, având în vedere circumstanțele, nu puteau să nu cunoască faptul că actul nu se încadrează în obiectul de activitate".

Cât privește cea de-a doua excepție de la regula enunțată la art. 55 alin. (1), respectiv aceea în care actul a fost încheiat de organele societății cu depășirea limitelor prevăzute de lege pentru organele respective, incidența acesteia nu este condiționată de împrejurarea subiectivă a cunoașterii de către terți.

Prin urmare, din reglementarea art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 rezultă că societatea este angajată prin actele organelor sale, dacă actele astfel încheiate nu depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.

Alin. (2) al art. 55 din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza în care, prin actul constitutiv se instituie anumite limitări cu privire la puterile conferite de lege organelor societății. În acest caz, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate.

Astfel, terților nu le pot fi opuse restricțiile puterilor administratorilor prevăzute în actul constitutiv, iar actele încheiate în aceste condiții angajează societatea în raporturile cu terții, deoarece aceasta a încredințat puterile sale unei persoane care a abuzat de ele.

Interpretarea prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost evidențiată mai sus, nu trebuie înțeleasă că, în orice caz, terții sunt protejați de lege. Această protecție nu acoperă situația fraudei la lege, când toate părțile contractante au reprezentarea caracterului ilicit al actului pe care îl încheie și acționează în cunoștință de cauză, cu intenția de a contraveni unei norme legale imperative, caz în care intervine sancțiunea nulității absolute pentru cauză ilicită.

Însă, în prezenta cauză nu s-a invocat o asemenea cauză de nulitate a Actului adițional nr. x/03.08.2012, prin care au fost revocate prevederile clauzei 12.7 din contractul de locațiune nr. x/17.07.2012, ci tribunalul arbitral a reținut ca motiv de ineficacitate a actului adițional, inopozabilitatea acestuia față de societatea A. S.R.L.

Astfel, tribunalul arbitral a apreciat că, pentru a înlătura opozabilitatea față de societatea A. S.R.L. a Actului adițional nr. x/03.08.2012, este posibilă proba efectivă a cunoașterii de către terțul B. S.A. a limitărilor puterii administratorilor din actul constitutiv al primei societăți.

Această concluzie s-a întemeiat pe interpretarea și aplicarea eronată a dispozițiilor imperative ale art. 55 din Legea nr. 31/1990, ceea ce constituie un motiv întemeiat și suficient pentru anularea hotărârilor arbitrale atacate în cauză, în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) teza finală C. proc. civ.

În ce privește judecata pe fondul litigiului, motivarea sentinței recurate este insuficientă și neclară, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece nu permite a se verifica și stabili dacă, în adoptarea soluției criticate în recurs, s-au interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente la situația de fapt reținută în cauză.

Motivarea sentinței era necesară pentru efectuarea controlului de legalitate în recurs, în condițiile în care curtea de apel nu a argumentat de ce tribunalul arbitral a interpretat greșit notificarea de reziliere nr. 5505 expediată de pârâtă la 8 septembrie 2014, reținând că nu reprezintă o reziliere a contractului de locațiune în temeiul art. 12 lit. f) și că e-mailul transmis la 8 august 2014 de către reprezentantul pârâtei poate fi calificat o denunțare unilaterală a contractului în temeiul art. 12.1 lit. g) din contractul de locațiune, rezumându-se să menționeze în mod lapidar că au fost încălcate dispozițiile ce reglementează modul de operare a rezoluțiunii unilaterale, dar fără a explica în concret, nici prin raportare la probele administrate și nici la normele legale incidente, de ce concluzia tribunalului arbitral este greșită.

Totodată, curtea de apel nu a înlăturat motivat apărările reclamantei arbitrale A. S.R.L. formulate prin întâmpinare și notele scrise depuse la dosar.

Deși prin considerentele eterogene ale sentinței atacate, curtea de apel pare a fi analizat și fondul litigiului, nu există o motivare corespunzătoare a soluției de respingere a primului capăt de cerere, prin care s-a solicitat să se constate "rezilierea contractului de locațiune nr. x/17.07.2012 din inițiativa pârâtei", în condițiile în care atât denunțarea, cât și rezilierea unilaterală au la bază manifestarea de voință a pârâtei.

În absența unei motivări corespunzătoare, instanța de control judiciar nu poate stabili dacă prima instanță, în privința soluției de respingere a acțiunii sub aspectul ambelor capete de cerere, a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia rezilierii.

În temeiul art. 496 alin. (2), art. 497 și art. 499 C. proc. civ., cu aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., va admite recursul principal cu consecința casării parțiale a sentinței recurate și trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiași instanțe pentru rejudecarea în fond a litigiului.

Vor fi menținute dispozițiile sentinței pronunțate de curtea de apel privind admiterea acțiunii în anulare formulate de pârâta arbitrală B. S.A. și anularea hotărârilor arbitrale atacate în cauză.

Cu privire la recursul incident declarat de recurenta B. S.A., Înalta Curte constată următoarele:

Prin recursul incident, recurenta B. S.A. solicită casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii, pe lângă motivele reținute de instanța de fond, a celorlalte motive invocate în susținerea acțiunii în anulare a hotărârii arbitrale.

Conform art. 461 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate.

În speță, curtea de apel nu a analizat celelalte motive de nulitate invocate prin acțiunea în anulare (încălcarea normelor imperative de drept procesual și a ordinii publice de drept procesual; depășirea limitelor învestirii tribunalului arbitral), astfel încât nu există considerente ale hotărârii atacate care să poată fi înlăturate sau înlocuite prin admiterea recursului incident la considerente.

Practic, recurenta solicită introducerea unor considerente noi privind motive de anulare a hotărârilor arbitrale, pe care curtea de apel nu le-a analizat. Această solicitare nu poate fi primită întrucât nu este conformă prevederilor art. 461 alin. (2) C. proc. civ.

În plus, o admitere a recursului incident la considerente este lipsită de interes în contextul în care soluția de admitere a acțiunii în anulare și anulare a hotărârilor arbitrale a rămas definitivă, în rejudecare urmând a fi soluționat fondul litigiului.

Prin urmare, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta S.C. B. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul principal declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 8/A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Casează în parte decizia recurată și trimite cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecarea în fond a litigiului.

Menține dispozițiile privind admiterea acțiunii în anulare formulată de pârâta arbitrală S.C. B. S.A. și anularea hotărârilor arbitrale atacate în cauză.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 7 mai 2019.