ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1723/2025

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2025

Prin acțiunea înregistrată la 12 noiembrie 2021 pe rolul Judecătoriei Timișoara sub nr. x/2021*, reclamanta A. S.R.L. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. întoarcerea executării silite efectuate în dosarul execuțional nr. x/2019 al Biroului Executorului Judecătoresc C. și obligarea pârâtei la restituirea tuturor sumelor de bani încasate din executare, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare, de la data încasării și până la restituirea efectivă.

Pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat ca, în cazul dispunerii întoarcerii executării, să îi fie restabilit dreptul de creanță, prin obligarea reclamantei A. S.R.L. la plata sumei de 7.211,68 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în temeiul contractului de depozitare a deșeurilor solide nepericuloase nr. 10 din 13 ianuarie 2009, modificat și prelungit prin actele adiționale ulterioare, precum și la plata penalităților de 0,1% pe zi de întârziere, în cuantum total de 7.211,68 RON, potrivit art. 4.3 din contract.

Prin încheierea din 4 octombrie 2022, Judecătoria Timișoara, secția I civilă a declinat competența de soluționare a cererii reconvenționale în favoarea Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad.

Prin Hotărârea nr. 1 din 16 decembrie 2024 pronunțată în dosarul nr. x/2022, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad a respins excepțiile vizând caducitatea arbitrajului, autoritatea de lucru judecat, lipsa de obiect și prescripția dreptului material la acțiune.

A admis acțiunea, fiind obligată pârâta A. S.R.L. să plătească reclamantei B. S.R.L. suma de 14.423,36 RON, din care 7.211,68 RON reprezintă contravaloare servicii, iar diferența reprezintă penalități de întârziere contractuale.

Totodată, a obligat pârâta să plătească reclamantei cheltuielile de judecată constând în taxa arbitrală de 688,20 RON, onorariul curatorului de 750 RON, onorariul de avocat de 2.975 RON, precum și cheltuielile ocazionate de citarea pârâtei prin publicitate, de 301,67 RON.

A respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la achitarea taxei de repunere pe rol de 344,10 RON.

Împotriva acestei hotărâri arbitrale a formulat acțiune în anulare A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. f) și h) C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 3/PI din 23 mai 2025, Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi a respins acțiunea în anulare.

Împotriva acestei din urmă sentințe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 si 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare.

După expunerea situației de fapt și a parcursului litigiului, în cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea principiilor prevăzute de art. 14, art. 20, art. 22 alin. (4) din același cod. În concret, s-a reproșat primei instanțe înlăturarea criticilor subsumate ipotezei art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., care au vizat depășirea limitelor învestirii, contrar dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) din același cod, în mod greșit reținându-se că principiul disponibilității nu interzice adaptarea juridică a cererii potrivit conținutului său real și că tribunalul arbitral a înțeles corect voința reală a părții și a transpus-o într-o dispoziție juridică eficientă.

S-a arătat că, deși intimata-pârâtă a solicitat să se dispună, ca efect al întoarcerii executării, restabilirea dreptului său de creanță și, corelativ, a obligației de plată aparținând recurentei-reclamante, de 7.211,68 RON, la care se adaugă penalitățile de întârziere în același cuantum, tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, apreciind în mod greșit că a fost sesizat cu o acțiune în pretenții, fără a pune acest aspect în discuția părților.

De asemenea, s-a afirmat și inadmisibilitatea cererii părții adverse, având în vedere că printr-o hotărâre judecătorească/arbitrală nu se poate dispune restabilirea unui drept de creanță, aspect neanalizat de tribunalul arbitral.

Recurenta-reclamantă a apreciat că același motiv de casare este incident și față de înlăturarea ca neîntemeiate a criticilor care au vizat respingerea excepției lipsei de obiect a acțiunii, invocate în fața instanței arbitrale, curtea de apel încălcând dispozițiile art. 194 lit. c) și art. 196 alin. (1) C. proc. civ.. A relevat partea că unul dintre elementele obligatorii ale cererii introductive este obiectul acesteia, care trebuie să existe la momentul sesizării tribunalului arbitral. Or, în cauză, cât timp suma de bani solicitată se afla în patrimoniul intimatei-pârâte, trebuia să se constate lipsa de obiect a cererii, în mod greșit fiind respinsă excepția.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., s-a susținut că motivarea curții de apel cu privire la excepția lipsei de obiect a acțiunii cuprinde argumente contradictorii și străine de natura cauzei.

Totodată, s-a criticat faptul că nu au fost analizate și valorificate susținerile potrivit cărora creanța pretinsă de intimata-pârâtă în prezentul dosar a fost stinsă anterior introducerii cererii, astfel cum rezultă din cuprinsul sentintei civile nr. 2/PI pronunțate în dosarul nr. x/2019, prin care s-a respins cererea arbitrală ca lipsită de obiect.

În opinia recurentei-reclamante, sentința primei instanțe nu este motivată nici din perspectiva criticilor care au vizat soluționarea excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Circumscris cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2/PI din 21 septembrie 2020 pronunțate în dosarul nr. x/2019, prin care, în rejudecare, s-a respins cererea de arbitrare ca rămasă fără obiect, întrucât s-a constatat stingerea prin plată a creanței intimatei-pârâte.

S-a apreciat, în pofida celor reținute de curtea de apel, că nu este necesar ca instanța să procedeze la soluționarea fondului litigiului, pentru ca o hotărâre să dobândească autoritate de lucru judecat. De asemenea, s-a susținut omisiunea analizării autorității de lucru judecat de care se bucură hotărârea arbitrală anterioară.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., s-a invocat aplicarea greșită a normelor care reglementează momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție și a celor privind cauzele de întrerupere a acestuia.

S-a reproșat primei instanțe valorificarea în mod greșit a dispozițiilor art. 2.523 C. civ., care nu sunt incidente în cauză, întrucât, în cazul obligațiilor de a da sau de a face, se aplică art. 2.524 alin. (1) C. civ.

De asemenea, contrar celor reținute de curtea de apel, în ceea ce privește întreruperea prescripției, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 2.539 alin. (2) C. civ., este irelevant motivul pentru care s-a respins cererea de arbitrare, interpretarea curții de apel, potrivit căreia intimata-pârâtă nu avea interes de a formula o cerere de arbitraj până la momentul când s-a formulat cererea de întoarcere a executării, adăugând în mod nepermis la lege.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Înalta Curte, analizând sentința atacată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, reține caracterul nefondat al recursului pentru următoarele considerente:

Recursul pendinte vizează o sentință prin care s-a respins acțiunea în anulare formulată împotriva unei hotărâri arbitrale definitive și executorii, așa încât controlul judecătoresc în calea extraordinară de atac nu poate privi decât modalitatea în care s-a dat dezlegare motivelor acțiunii prevăzute de art. 608 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la cauzele exprese de nelegalitate prevăzute de acest text de lege, de strictă interpretare și care nu pot fi extinse prin analogie.

Cât privește circumstanțele relevante ale litigiului, se reține că cererea soluționată în arbitraj a avut ca finalitate obținerea unui nou titlu executoriu împotriva recurentei-reclamante, pentru creanța compusă din debit rezultat din contractul de depozitare nr. x din 13 ianuarie 2019 și penalități de întârziere aferente, ca urmare a anulării hotărârii arbitrale anterioare, nr. 1 din 1 martie 2019, din considerente de ordin procedural și, subsecvent, a desființării actelor de executare silită și a întoarcerii executării, cu consecința restituirii plăților efectuate în temeiul hotărârii anulate.

Recurenta-reclamantă a opus, în apărare, excepția lipsei de obiect, ca urmare a stingerii creanței prin plată, excepția autorității de lucru judecat în raport cu sentința civilă nr. 2/PI din 21 septembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 și excepția prescripției dreptului material la acțiune.

În acest cadru, se reține că, prin motivele de recurs circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., se reiterează, practic, criticile din etapa procesuală anterioară, exprimându-se dezacordul recurentei-reclamante cu soluția pronunțată prin hotărârea arbitrală, prin care a fost reconfirmat dreptul de creanță al intimatei-pârâte decurgând din contractul de depozitare.

Astfel, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă pretinde că prima instanță, învestită cu acțiunea în anulare, întemeiată pe prevederile art. 608 alin. (1) lit. f) din același cod, nesancționând încălcarea de către tribunalul arbitral a principiului disponibilității, ca urmare a depășirii limitelor învestirii, a încălcat ea însăși dispozițiile art. 14, art. 20 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Principiul disponibilității presupune, între altele, prerogativa părților de a defini și a dispune de obiectul procesului și obligația corelativă a instanței de a se pronunța strict asupra celor solicitate de părțile din proces, fără a putea depăși, ca regulă, cadrul procesual trasat de către acestea, prin cererile și apărările formulate în condițiile legii. În egală măsură, în virtutea rolului activ, instanța este datoare să surprindă substanța cererilor și susținerilor părților, potrivit scopului urmărit de acestea, fără a se putea schimba fundamentul juridic al faptelor afirmate.

Prin acțiunea în anulare s-a susținut că tribunalul arbitral s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, contrar art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prin aceea că a ignorat obiectul cererii, care ar fi vizat restabilirea unui drept de creanță și nu o pretenție contractuală.

Verificând sentința recurată, se observă că prima instanță a înlăturat criticile recurentei-reclamante, reținând, în esență, că, deși cererea părții adverse a avut ca scop declarat restabilirea dreptului său de creanță asupra sumei de 7.211,68 RON și a penalităților de întârziere în același cuantum, această cerere a urmărit, în realitate, obligarea recurentei-reclamante la plata sumelor respective. S-a reținut că, dincolo de modul în care a fost formulat obiectul cererii, efectul admiterii sale nu putea fi decât acela de recunoaștere a pretențiilor reiterate ca urmare a desființării titlului executoriu inițial și, deci, de obligare a recurentei-reclamante la plata acelorași sume, la care fusese obligată anterior prin angajarea răspunderii sale contractuale.

Curtea de apel a stabilit, astfel, că hotărârea arbitrală nu a fost pronunțată extra petita ori ultra petita, cum greșit s-a susținut, din moment ce tribunalul s-a limitat să tranșeze strict asupra obiectului cererii, prin acordarea către creditoare a sumelor solicitate în concret.

Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod judicios respectarea în cauză a dispozițiilor art. 9 alin. (2) și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., față de împrejurarea că tribunalul arbitral a decelat corect obiectul cererii intimatei-pârâte, în raport cu scopul urmărit și fundamentul pretenției enunțate, precum și față de împrejurarea că acțiunea a fost formulată pe cale incidentală, sub forma unei cereri reconvenționale, în cadrul dosarului nr. x/2021, tocmai pentru a contracara efectele eventualei dispuneri a întoarcerii executării. În speță, nu a fost cazul invocării din oficiu a unui temei de drept diferit, deci a recalificării din punct de vedere juridic a cererii, aspect asupra căruia să se fi impus dezbateri în contradictoriu. De altfel, contradictorialitatea fost respectată câtă vreme recurenta-reclamanta a avut posibilitatea formulării excepțiilor și apărărilor pe care le-a apreciat necesare în raport cu pretențiile părții adverse, în fața tribunalului arbitral.

Prin urmare, corect s-a concluzionat, cu prilejul analizei asupra motivului vizat de art. 608 alin. (1) lit. f) C. proc. civ., că soluția pronunțată de tribunalul arbitral a corespuns conținutului cererii, cu respectarea limitelor învestirii, astfel cum au fost configurate prin actul de procedură al părții.

Ca o consecință, în raport cu aceste considerente, sunt vădit neîntemeiate susținerile formale, lipsite de acoperire argumentativă, privind încălcarea de către prima instanță a principiilor contradictorialității și rolului activ al judecătorului, în cauză nefiind încălcate aceste reguli de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității.

Din perspectiva aceluiași motiv de recurs, se reține că nu s-au încălcat dispozițiile art. 194 lit. c) și art. 196 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect fiind înlăturate criticile care au vizat respingerea de către tribunalul arbitral a excepției lipsei de obiect a acțiunii, în condițiile în care, așa cum a reținut prima instanță, la momentul pronunțării hotărârii arbitrale din prezentul dosar, intimata-pârâtă nu se mai afla în posesia unui titlu executoriu, acesta fiind desființat, iar suma încasată anterior fusese deja restituită recurentei-reclamante.

Cu alte cuvinte, având în vedere că prin desființarea titlului executoriu inițial și restituirea sumelor încasate din executare, părțile au fost repuse, practic, în situația anterioară pronunțării hotărârii arbitrale nr. 1 din 1 martie 2019, creditoarea a inițiat demersurile în vederea obținerii unei noi hotărâri definitive și executorii prin care să îi fie reconfirmat dreptul de creanță, cererea formulată cu acest scop, care stă la baza prezentului litigiu, nefiind lipsită de obiect.

Procedând la analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se reține că nelegalitatea hotărârii pentru motive străine vizează situația particulară în care hotărârea conține numai considerente străine pricinii, în timp ce incongruența considerentelor presupune ca argumentele din cuprinsul unei hotărâri să se anihileze reciproc, lipsind practic raționamentul care fundamentează soluția.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, niciuna dintre aceste ipoteze de casare nu se regăsește în cauză. Curtea de apel a înlăturat motivat criticile aduse soluției de respingere a excepției lipsei de obiect a acțiunii, iar considerentele pe care s-a întemeiat au fost înfățișate într-o manieră clară și coerentă, raportat la circumstanțele concrete ale litigiului și la susținerile și apărările esențiale formulate în cauză, raționamentul logico-juridic avut în vedere fiind inteligibil și făcând posibil controlul judiciar în recurs.

Astfel, nu au putut fi primite susținerile recurentei-reclamante referitoare la stingerea creanței, câtă vreme s-a reținut, în raport cu actele dosarului, că, executarea silită a fost desființată în cadrul contestației la executare, ca urmare a anulării hotărârii arbitrale nr. 1 din 1 martie 2019, ceea ce a determinat dispunerea întoarcerii executării și, în final, restituirea de către intimata-pârâtă a sumelor încasate anterior în virtutea titlului desființat.

În egală măsură, sunt lipsite de temei și criticile vizând nemotivarea soluției dispuse cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune al intimatei-pârâte.

Astfel, prima instanță a expus argumentele de fond care susțin netemeinicia apărărilor părții în sensul incidenței prescripției, reținând, în esență, că, potrivit art. 2.523 C. civ., prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea dreptului său, în speță interesul intimatei-pârâte de a obține un nou titlu executoriu neexistând până la momentul la care i s-a solicitat întoarcerea executării și, deci, restituirea sumelor încasate. Or, în raport cu acest moment, prima instanță a validat concluzia tribunalului arbitral potrivit cu care acțiunea nu este prescrisă.

S-a avut în vedere că, deși inițial dreptul de creanță izvorât din contract s-a născut în 2018, față de împrejurarea că întreaga sumă a fost achitată de către debitoare la 02.12.2019 în cursul executării silite, creditoarea, întrucât și-a recuperat creanța, nu putea justifica, în intervalul cuprins între 02.12.2019 și 27.11.2024, când a returnat către debitoare suma încasată din executare, un nou demers juridic cu aceeași finalitate, neputând avea nici reprezentarea curgerii prescripției în favoarea debitoarei. Practic, câtă vreme părții nu îi este imputabilă pasivitatea în intervalul arătat, prescripția, privită ca sancțiune aplicabilă celui care nu își exercită dreptul la acțiune, nu putea opera.

Așadar, sentința este motivată și din această perspectivă, impunându-se a se arăta că analiza primei instanțe, deși răspunde în mod concret criticilor referitoare la prescripție, excedează cadrului impus de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., după cum urmează a se arăta în continuare, cu prilejul examinării motivului de nelegalitate care sancționează încălcarea dispozițiilor de drept material referitoare la prescripție.

Prin urmare, prima instanță a examinat criticile cu care a fost sesizată, cu respectarea exigențelor de motivare a hotărârilor judecătorești ce decurg din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Concluzionând, Înalta Curte reține că sentința recurată nu este afectată de viciul nemotivării, sub niciuna dintre ipotezele evocate, argumentele părții dovedindu-se a fi lipsite de temei și neavând aptitudinea să conducă la casarea hotărârii potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În continuare, cu privire la motivul de recurs vizat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., se constată caracterul judicios al statuărilor primei instanțe, potrivit cu care hotărârea de care s-a prevalat reclamanta nu a fost pronunțată în urma stabilirii situației de fapt de către instanță și a aplicării normelor de drept incidente, ci reprezintă consecința actului de dispoziție al părții, în speță, a plății debitului în cadrul executării silite, astfel că nu poate fi opusă, într-o nouă instanță învestită cu soluționarea aceluiași litigiu, cu valoarea autorității de lucru judecat.

Într-adevăr, se bucură de autoritate de lucru judecat nu numai hotărârea care tranșează, în tot sau în parte, fondul pricinii, ci și aceea care statuează asupra unei excepții procesuale sau asupra oricărui al incident, într-o manieră care să nu mai permită readucerea cauzei în dezbaterea judiciară.

În cauză, se constată că, prin sentința civilă nr. 2/PI din 21 septembrie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019, subsecvent anulării hotărârii arbitrale nr. 1 din 1 martie 2019 din motive formale, de procedură, curtea de apel, rejudecând cererea de arbitrare, a respins-o ca lipsită de obiect, ca urmare a stingerii creanței prin plata efectuată benevol de către debitoare, astfel că aceasta nu beneficiază de autoritate de lucru judecat, fiind consecința manifestării de voință a părții, care a recunoscut prin plată pretențiile deferite justiției alternative. Cu alte cuvinte, hotărârea anterioară, de ale cărei pretinse efecte se prevalează recurenta-reclamantă, nu se opune soluționării cererii stând la baza litigiului pendinte, cu atât mai mult cu cât, ulterior pronunțării respectivei hotărâri, suma plătită în contul creanței s-a întors în patrimoniul debitoarei.

De altfel, recurenta-reclamantă ignoră că prin considerentele sentinței evocate s-a reținut fără echivoc temeinicia și caracterul dovedit al creanței părții adverse, soluția respingerii cererii justificându-se exclusiv prin faptul că ceea ce s-a dedus judecății a fost executat.

Prin urmare, va fi înlăturat ca neîntemeiat și acest motiv de recurs, în cauză nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În sfârșit, din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu vor fi primite criticile vizând încălcarea dispozițiilor art. 2.523, art. 2.524 alin. (1) și art. 2.539 alin. (2) C. civ.

În cadrul motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., s-a criticat respingerea de către tribunalul arbitral a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocându-se încălcarea dispozițiilor imperative care reglementează prescripția.

Se reține că, anterior oricărei analize a susținerilor părții, prima instanță trebuia să verifice cu prioritate măsura în care dispozițiile legale pretins încălcate au caracter imperativ, în caz contrar criticile necircumscriindu-se ipotezei de la art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Astfel, trebuie observat că recurenta-reclamantă și-a întemeiat argumentele pe dispozițiile care reglementează prescripția din C. civ., ignorând că, elementul esențial de noutate față de reglementarea anterioară (Decretul nr. 167/1958) derivă tocmai din schimbarea viziunii legiuitorului asupra acestei instituții juridice căreia, în prezent, i se neagă natura imperativă, prin reglementarea acesteia prin norme de ordine privată.

Semnificația faptului că prescripția extinctivă este reglementată prin lege este aceea că, ori de câte ori părțile nu au stabilit pe cale convențională regulile aplicabile prescripției, urmează a se aplica regimul instituit de lege. De aceea, normele care reglementează prescripția nu au caracter imperativ, așa cum în mod eronat consideră recurenta-reclamantă, ci, dimpotrivă, supletiv.

Mai precis, în considerarea sancțiunii nulității absolute pe care art. 2.515 alin. (6) C. civ. o instituie în ipoteza inserării unor clauze contrare, în materia prescripției au caracter imperativ numai dispozițiile prin care se reglementează caracterul prescriptibil sau imprescriptibil al acțiunii, cele privind durata minimă ori maximă a termenelor, urmând distincțiile de la art. 2.515 alin. (4) C. civ., precum și cele care vizează durata termenelor, momentul de la care începe să curgă, cauzele de suspendare și întrerupere a cursului prescripției, dar numai în cazul drepturilor la acțiune de care părțile nu pot să dispună și al acțiunilor derivate din contracte de adeziune, de asigurare și cele supuse legislației privind protecția consumatorului, dispoziții de excepție care, în mod evident, nu sunt incidente speței.

Prin urmare, criticile privind pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 2.523, art. 2.524 alin. (1) și art. 2.539 alin. (2) C. civ., care, deși se referă la prescripție, au caracter supletiv, nu puteau fi analizate în cadrul și limitele impuse de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. și, subsecvent, nu pot face obiectul controlului judiciar nici în recurs.

Pentru toate aceste considerente, găsind neîntemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul.

Totodată, referitor la cererea intimatei-pârâte privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, se reține că la dosarul cauzei nu s-au depus dovezile aferente acestora, în conformitate cu art. 452 C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte va respinge cererea intimatei-pârâte B. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 3/PI din 23 mai 2025 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția de insolvență, societăți, concurență neloială și litigii decurgând din exploatarea unei întreprinderi.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 noiembrie 2025.