ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1492/2020

Ședința publică din data de 28 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 30 iulie 2019 pe rolul Curții de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Arad reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu B. S.R.L., să fie obligată debitoarea la plata sumei de 6.218,16 RON, compusă din:

- suma de 660 euro (3.137,64 RON) reprezentând contravaloare garanție restantă;

- suma de 3.081,16 RON, reprezentând penalități de întârziere în cuantum de 0,1%/zi de întârziere, calculate conform art. IV pct. 4.5 din Contractul de locațiune nr. x/01.09.2014, de la data rezilierii contractului de comun acord (30.06.2016) și până la 05.04.2019, precum și până la data plății efective, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 541 și urm. C. proc. civ., art. 1270, art. 1350, art. 1516, art. 1530, art. 1531 și art. 1535 C. civ.

Prin precizarea de acțiune arbitrală înregistrată sub nr. x/12.06.2019, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei doar la plata penalităților de întârziere în cuantum de 2.737 RON, calculate conform art. IV pct. 4.5 din contractul de locațiune nr. x/01.09.2014, de la data rezilierii contractului de comun acord (30.06.2016) și până la 14.11.2018, dată la care pârâta a restituit contravaloarea garanției.

Prin hotărârea arbitrală nr. 5 din 14 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad, s-a respins acțiunea arbitrală, astfel cum aceasta a fost precizată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat acțiune în anulare reclamanta A. S.R.L., solicitând anularea hotărârii atacate și admiterea pe fond a cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 7/PI din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins acțiunea în anularea hotărârii arbitrale nr. 5/14.06.2019, pronunțată de Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei la instanța de fond în vederea rejudecării acțiunii în anulare.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea instanței de fond nu îndeplinește exigențele impuse de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în ce privește motivarea soluției la care s-a oprit instanța de fond, precum și că hotărârea cuprinde motive contradictorii.

Recurenta invocă faptul că motivarea instanței de fond este superficială, instanța limitându-se la a enumera care sunt motivele pentru care poate fi promovată acțiunea în anularea hotărârilor arbitrale, constatând că aceasta nu este o cale devolutivă de atac și că, prin urmare, nu poate să procedeze la analiza fondului pretențiilor recurentei, pentru ca, în final, să concluzioneze în sensul că, "din simpla lectură a sentinței se poate observa că soluția s-a raportat la documentele întocmite de părți, în derularea relației lor comerciale, că s-au indicat expres textele C. civ., apreciate ca fiind incidente și, totodată, cele cuprinse în actele semnate de ambele părți, subliniindu-se atât motivul pentru care este neîntemeiată cererea, dar și pentru ce considerente nu au fost acordate parțial penalitățile, în raport de îndeplinirea obligațiilor pârâtei".

Concluzionează recurenta că instanța de fond nu a analizat argumentele invocate de aceasta în motivarea acțiunii în anulare, nearătând considerentele pentru care apreciază că acestea nu pot să fie primite ori cum, prin raportare la dispozițiile legale invocate de recurentă, a putut să rețină că sentința tribunalului arbitral este legală.

Totodată, arată că s-a prevalat, în motivarea acțiunii în anulare, de dispozițiile art. 1322, art. 1323, art. 1535, art. 1632 alin. (1) și (2) C. civ. care reglementează efectele încetării contractelor, respectiv modalitatea în care se procedează, în acest caz, la restituirea prestațiilor, astfel încât este clar că, din moment ce încalcă aceste norme imperative ale legii, hotărârea tribunalului arbitral poate fi anulată în temeiul motivului prevăzut de dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Mai susține recurenta că a arătat că tribunalul arbitral a interpretat greșit contractul încheiat între părți, neținând seama de voința reală a acestora și nici de locul în care clauza privind penalitățile de întârziere a fost inserată în cuprinsul contractului, contrar regulilor de interpretare a contractelor prevăzute la art. 1266 alin. (1) și 1267 C. civ., ceea ce a condus instanța arbitrală la concluzia că punctul 4.5 din contract stipulează penalități de întârziere doar în cazul neplății la timp a chiriei, iar nu și pentru situația nerestituirii la timp a sumei constituite de locatar drept garanție, cu toate că termenul "plată", regăsit în formularea acestei clauze contractuale, nu se referă strict la remiterea unei sume de bani, ci și la executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației, iar clauza mai sus menționată este inclusă în capitolul intitulat "Chiria. Modalitate de plată. Garanții", după articolele care reglementează constituirea garanției. Raportat la aceste aspecte, recurenta susține că, din punctul acesteia de vedere, intenția părților a fost aceea ca penalitățile de întârziere în cuantum de 0,1%/zi din valoarea debitului neachitat să fie achitate pentru orice sume datorate de părți în temeiul acestui contract și nu doar pentru neplata chiriei, acest lucru rezultând, de altfel, și din formularea textului, care face referire la "în caz de întârziere a plății", respectiv la "valoarea debitului neachitat", iar nu la întârzierea plății chiriei ori la valoarea chiriei neachitate.

Recurenta invocă faptul că instanța de fond s-a limitat la a aprecia că soluția tribunalului arbitral s-a raportat la actele semnate de părți (fără a indica în mod expres care sunt aceste documente și clauzele la care se referă) și că a indicat expres dispozițiile C. civ. pe care le-a apreciat ca fiind incidente (nici acestea nefiind indicate de instanța de fond), nefiind analizate dispozițiile legale invocate de recurentă în susținerea acțiunii în anulare și neexplicând de ce acestea nu se aplică sau motivul pentru care, chiar dacă nu a ținut cont de ele, hotărârea tribunalului arbitral poate fi considerată drept una legală.

Așadar, susține recurenta, având în vedere că sentința recurată nu întrunește standardele de motivare, nefăcând referire la aspectele de fapt și la temeiurile de drept care au stat la baza hotărârii pronunțate și neanalizând motivele invocate de recurentă în susținerea acțiunii în anulare, respectiv neindicând motivele pentru care acestea au fost înlăturate, hotărârea instanței de fond nu cuprinde motivele pe care se sprijină.

Sub un al doilea aspect, recurenta invocă faptul că sentința recurată cuprinde motive contradictorii. În acest sens, redă două pasaje din sentința recurată, susținând că, deși inițial instanța reținuse să acțiunea în anulare nu a fost motivată prin raportare la dispozițiile legale încălcate de instanța de arbitraj, încălcare de natură a atrage incidența dispozițiilor art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a concluzionat că art. 1322, art. 1323, respectiv art. 1635 C. civ. precum și omisiunea alegată a observării incidenței art. 1270 C. civ. au fost interpretate, așa cum, de altfel, se precizează în sentință, în raport de împrejurările deduse judecății și de probele din dosar, fără a se aduce vreo încălcare expresă unei norme incidente, admițând, totuși, că, în motivarea acțiunii în anulare, recurenta a arătat care sunt normele imperative încălcate de către tribunalul arbitral. Susține și că instanța nu a motivat în niciun fel această concluzie, în condițiile în care tribunalul arbitral nu a făcut referire nicio secundă la aceste dispoziții legale, astfel cum reiese din textul hotărârii nr. 5/14.06.2019.

Subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă faptul că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 1322, art. 1323, art. 1535, respectiv art. 1635 C. civ., referitoare la efectele încetării contractelor, respectiv modalitatea în care se procedează, în acest caz, la restituirea prestațiilor, apreciind că hotărârea arbitrală este corectă, iar pretențiile recurentei ar fi neîntemeiate, cu toate că soluția contrară se impune, având în vedere aceste dispoziții legale imperative.

În acest sens, recurenta susține că, deși C. civ. impune niște reguli exprese, imperative, aplicabile în situația încetării contractelor și a restituirii prestațiilor, atât tribunalul arbitral, cât și instanța de fond au ales să ignore aceste dispoziții legale, întemeindu-și soluțiile exclusiv pe contractul încheiat între părți, ale cărui clauze le-au interpretat în mod profund eronat.

După ce redă dispozițiile art. 1535 alin. (1) C. civ., recurenta susține că, potrivit legii, la stabilirea cuantumului daunelor moratorii la care creditorul unei obligații de plată este îndreptățit, are prioritate, în toate cazurile, cuantumul convenit de părți, doar în lipsa unei asemenea prevederi contractuale fiind aplicabile dispozițiile legale.

Arată că, indiferent de modul în care a denumit aceste daune moratorii în cuprinsul notificării expediate intimatei, este evident că, din moment ce în contractul încheiat de părți a fost stabilit un cuantum al acestora, este aplicabil acesta și nu dobânda legală, referirea la aceasta în cuprinsul notificării expediată intimatei nefiind de natură a înlătura aplicabilitatea unei dispoziții legale imperative.

Pe de altă parte, susține că, și dacă s-ar admite că părțile contractante ar fi convenit ca penalitățile de întârziere prevăzute la art. 4.5 din contract să se aplice doar în cazul neplății chiriei, cererea recurentei ar fi trebuit admisă prin prisma dispozițiilor art. 1635 alin. (1) și (2) C. civ., din interpretarea cărora ar rezulta, potrivit recurentei, că obligația de restituire a garanției de către pârâtă este însoțită de clauza contractuală privind plata penalităților de întârziere, chiar și în situația în care am considera că penalitățile ar fi fost stipulate doar în considerarea obligației de plată a chiriei.

Conchide recurenta că, fără a analiza, în concret, în considerentele sentinței atacate, temeinicia hotărârii tribunalului arbitral, prin raportare la motivele invocate de recurentă în cadrul acțiunii în anulare, instanța de fond a reținut că hotărârea este corectă, încălcând, la rândul ei, dispozițiile art. 1322, art. 1323, art. 1535 și art. 1635 C. civ.

Totodată, recurenta arată că au fost încălcate și regulile de interpretare a contractelor, prevăzute de art. 1266 alin. (1) și art. 1267 C. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 14 ianuarie 2020, conform dovezii de la dosar recurs, care nu a înțeles să formuleze întâmpinare, în termenul legal.

Analizând recursul declarat în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat și urmează a fi respins, pentru următoarele considerente:

Criticile recurentei subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ce vizează nemotivarea hotărârii și existența unor motive contradictorii, vor fi înlăturate ca fiind nefondate.

În speță, prin cererea de recurs s-a susținut că sentința atacată este nemotivată, întrucât instanța de fond nu a analizat argumentele invocate de recurentă în motivarea acțiunii în anulare, nearătând considerentele pentru care apreciază că acestea nu pot să fie primite ori cum, prin raportare la dispozițiile legale invocate de recurentă, a putut să rețină că sentința tribunalului arbitral este legală. În concret, recurenta arată că nu au fost analizate dispozițiile legale invocate de aceasta în susținerea acțiunii în anulare și nu s-a explicat de ce acestea nu se aplică sau motivul pentru care, chiar dacă nu s-a ținut cont de ele, hotărârea tribunalului arbitral poate fi considerată drept una legală.

Totodată, recurenta a invocat existența unor motive contradictorii cu privire la faptul că, inițial, instanța de fond a reținut că nu au fost invocate normele de drept pretins încălcate, pentru ca, ulterior, să rețină că recurenta le-a arătat în acțiunea în anulare.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă, între altele, motivele de fapt și de drept ce au format convingerea instanței și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților.

Așadar, obligația instanței de a-și argumenta soluția adoptată, consacrată legislativ de dispozițiile citate, are în vedere stabilirea în considerente a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare critică și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă în raționamentul indicat clar, explicitat și întemeiat pe considerente de drept.

Se reține, totodată, că, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care și-au întemeiat cererile, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Prin urmare, motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele deduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că hotărârea recurată întrunește condițiile de legalitate prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât instanța de fond a evocat și aplicat în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale.

Analizând decizia recurată, se constată că instanța de fond, cercetând sentința arbitrală în baza motivelor invocate prin acțiunea în anulare, a reținut, în esență, că tribunalul arbitral a procedat la o interpretare a clauzei 4.5 din contractul de închiriere și a sferei de aplicare a acesteia, în raport de probele administrate, astfel apreciind în mod corect faptul că susținerile reclamantei privind modul de interpretare a acestei clauze se conturează în critici de netemeinicie a sentinței tribunalului arbitral, neputând face obiectul analizei în raport de cazurile limitativ prevăzute de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța supremă reține că nu există motive contradictorii în sentința civilă atacată, întrucât, instanța a arătat în considerente că nu este suficientă invocarea unor dispoziții legale, ci trebuie arătată modalitatea în care aceste norme au fost încălcate sau care normă de drept nu a fost aplicată, ori, a reținut instanța de fond că recurenta, prin motivele acțiunii în anulare, a reiterat susținerile din cererea de chemare în judecată cu privire la situația de fapt, fără a le raporta la dezlegarea dată cauzei de către instanța arbitrală, conturând critici privitoare numai la modul în care greșit s-ar fi înlăturat obligația părții adverse la plata unor penalități, în raport de starea de fapt descrisă în acțiune.

Pe de altă parte, pentru a se reține o nemotivare a hotărârii, contrarietatea trebuie să fie de o așa manieră încât din unele considerente să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele că este fondată, or instanța supremă reține că sentința atacată nu cuprinde argumente contradictorii, de natură a atrage incidența casării sentinței, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sunt nefondate și criticile recurentei, subsumate punctului 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În acest sens, recurenta susține că, deși C. civ. impune reguli exprese, imperative, aplicabile în situația încetării contractelor și a restituirii prestațiilor, prin dispozițiile art. 1322, art. 1323, art. 1535 și art. 1635 C. civ., atât tribunalul arbitral, cât și instanța de fond au ales să ignore aceste dispoziții legale, întemeindu-și soluțiile exclusiv pe contractul încheiat între părți, ale cărui clauze le-au interpretat în mod profund eronat.

Contrar opiniei recurentei, instanța supremă constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut că, prin acțiunea în anulare, recurenta a făcut simple afirmații legate de starea de fapt și de pretinsa interpretare nemulțumitoare a textelor de lege invocate.

Instanța supremă reține că, în realitate, prin motivele de recurs, cât și pe calea acțiunii în anulare, se solicită reinterpretarea clauzelor contractuale cu privire la modalitatea de restituire a garanției, aspect care nu poate fi cerut prin acțiunea în anulare decât în cazul în care se invocă încălcarea unor norme imperative de către tribunalul arbitral.

În speță, recurenta nu invocă încălcarea unor norme imperative ci, evocând în mod formal o serie de texte din C. civ., urmărește, prin argumente factuale, să atragă incidența acestora asupra raportului juridic dedus judecății.

Astfel, deși se invocă încălcarea dispozițiilor art. 1535 C. civ., dispoziții generale privind daunele moratorii în cazul obligațiilor bănești, recurenta urmărește, în realitate, o reintrepretare a voinței reale a părților la redactarea contractului și a actelor subsecvente, respectiv a somației de plată, aspecte care exced controlului de legalitate a hotărârilor în recurs.

Instanța supremă constată că sunt nefondate criticile privind încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 1635 alin. (1) și (2) C. civ., întrucât, pe de o parte, nu suntem în ipoteza prevăzută de dispozițiile alin. (1) al acestui text normativ, iar, pe de altă parte, garanția fiind deja restituită recurentei, aspect necontestat în cauză, nu sunt incidente nici dispozițiile alin. (2) al acestui articol.

Prevederile art. 1322 și art. 1323 C. civ. privind efectele încetării contractului, invocate de recurentă, sunt norme generale, instanța de fond arătând că au fost interpretate de tribunalul arbitral potrivit probelor din dosar, iar, față de susținerile din acțiunea în anulare, instanța supremă reține că s-a apreciat în mod corect că nu se aduc elemente noi care să conducă la o altă interpretare decât cea dată de tribunalul arbitral, criticile relative la aplicarea greșită a acestor articole fiind nefondate.

Instanța supremă reține și că articolele precitate fac trimitere la dispozițiile art. 1635 alin. (3) C. civ., a căror greșită aplicare o susține recurenta.

Totodată, instanța supremă reține dispozițiile art. 4.2. din contractul de închiriere, potrivit cărora "la semnarea prezentului contract, locatarul va achita locatorului cu titlu de garanție, suma de 660 euro". Prin urmare, obligația de plată a garanției este o obligație uno ictu, exigibilă la semnarea contractului, neputând face obiectul clauzei privind penalitățile, prevăzută de art. 4.5. din contract. Așadar, obligației de restituire a garanției nu îi sunt aplicabile dispozițiile clauzei privind penalitățile contractuale, așa cum corect a reținut și curtea de apel.

Prin urmare, dispozițiile art. 1635 alin. (3) C. civ. nu sunt aplicabile în cauză, criticile recurentei fiind înlăturate ca nefondate.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că decizia recurată este legală și că recursul declarat de recurenta-reclamantă este nefondat, urmând a fi respins, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 7/PI din 21 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 28 iulie 2020.