ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 682/2023

Ședința publică din data de 21 martie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea arbitrală înregistrată la Tribunalul Arbitral de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Arad sub nr. x din 27 iulie 2016, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., să se constate rezilierea contractului de locațiune nr. x/17.07.2012 din inițiativa pârâtei; obligarea pârâtei la plata în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, a contravalorii sumei de 215.990,712 euro, cu titlu de daune conform art. 12.7 din contractul de locațiune nr. x/17.07.2012; cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270, art. 1538 C. civ., Regulamentul de procedură arbitrală al C. civ..I.A. Arad, art. 12.7 din contractul de locațiune nr. x/17.07.2012.

La termenul din 14 octombrie 2016, reclamanta și-a modificat cuantumul pretențiilor sale, solicitând obligarea pârâtei la plata în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, a contravalorii sumei de 236.561,256 euro, cu titlu de daune, conform art. 12.7 din contractul de locațiune nr. x/17.07.2012, arătând și modalitatea de calcul a acestei sume.

Prin notele de ședință depuse de reclamantă la 21 octombrie 2016, aceasta a arătat că își menține poziția formulată prin răspunsul la întâmpinare, invocând inopozabilitatea față de ea a celor două acte adiționale în cauză, raportat la persoanele semnatare ale acestor acte, coroborat cu Actul constitutiv și prevederile art. 5 din Legea nr. 26/1990.

Prin hotărârea nr. 4 din 12 iulie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Arbitraj Comercial de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad a admis cererea arbitrală, astfel cum a fost modificată la data de 14 octombrie 2016 de către reclamanta A. S.R.L. .

A constatat rezilierea contractului de locațiune nr. x/17.07.2012 din inițiativa pârâtei.

A obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamanta A. S.R.L. a contravalorii sumei de 236.561,256 euro, la cursul B.N.R. din ziua plății, cu titlu de daune-interese contractuale.

A obligat pârâta B. S.A. la plata către reclamanta A. S.R.L. a sumei de 12.088 RON, cu titlu de cheltuieli arbitrale constând în taxa de arbitraj.

Hotărârea a fost dată cu opinia separată a unui arbitru.

Împotriva hotărârii nr. 4 din 12 iulie 2017, pronunțată de Tribunalul Arbitral, a formulat acțiune în anulare pârâta B. S.A., solicitând anularea hotărârii și a încheierii de ședință din 14 iulie 2017, cu reținerea cauzei spre rejudecare în fond și obligarea societății A. S.R.L. la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 608 alin. (1) lit. f) și h), art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., art. 55 din Legea nr. 31/1990, republicată, art. 8, art. 13 alin. (1) și (3), art. 14 alin. (4)-(6) și art. 22 alin. (2) teza I C. proc. civ., art. 575 alin. (2) C. proc. civ., art. 3 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad; art. 6 din Regulile de procedură arbitrală aplicabile în arbitrajele organizate de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură a Județului Arad; art. 158, art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința nr. 8/A din 7 decembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis acțiunea în anulare formulată de pârâta B. S.A. împotriva Hotărârii nr. 4/12.07.2017 și a încheierii de ședință din 30 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Arbitrai Arad în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu reclamanta A. S.R.L. .

A anulat Hotărârea nr. 4/12.07.2017 și încheierea de ședință din 30 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul Arbitral Arad în dosarul nr. x/2016 și rejudecând cauza, a respins acțiunea reclamantei A. S.R.L.

Împotriva sentinței nr. 8/A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâta arbitrală B. S.A. a formulat recurs incident.

Prin decizia nr. 943 din 7 mai 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis recursul principal declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 8/A din 7 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, pe care a casat-o în parte și a trimis cauza aceleiași curți de apel pentru rejudecarea în fond a litigiului.

Totodată, a menținut dispozițiile privind admiterea acțiunii în anulare formulată de pârâta arbitrală B. S.A. și anularea hotărârii arbitrale atacate în cauză.

A respins, ca nefondat, recursul incident declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Prin sentința civilă nr. 4/PI din 26 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins pe fond, ca neîntemeiată, acțiunea civilă promovată de A. S.R.L., în contradictoriu cu B. S.A., având ca obiect pretenții izvorâte din contract.

Totodată, a obligat A. S.R.L. să plătească B. S.A. suma de 75.190 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

La 7 aprilie 2021, B. S.A. a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în cuprinsul sentinței nr. 4/PI în sensul că, în ceea ce privește cheltuielile de judecată suportate de această parte în legătură cu soluționarea acțiunii arbitrale, instanța să aibă în vedere cheltuielile de judecată în cuantum de 125.237,63 RON dovedite prin înscrisurile de la dosarul arbitral, iar nu cheltuielile de judecată suportate de B. în legătură cu soluționarea acțiunii în anulare în cuantum de 75.190 RON, astfel cum s-a reținut prin sentința pronunțată. De asemenea, a solicitat completarea sentinței pronunțate, în sensul de a dispune, pe lângă soluția de acordare a cheltuielilor de judecată suportate de B. în legătură cu soluționarea acțiunii arbitrale, inclusiv asupra cererii de acordare a cheltuielilor de judecată suportate de B. în legătură cu soluționarea acțiunii în anulare (cheltuieli în cuantum de 75.190 RON) și admiterea și acestui capăt de cerere.

Prin decizia civilă nr. 10 din 11 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a respins atât cererea de îndreptare a erorii materiale, cât și cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 4/PI pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul nr. x/2017 la 26 ianuarie 2021, formulată de pârâta B. S.A., în contradictoriu cu reclamanta arbitrală A. S.R.L. .

Împotriva sentinței civile nr. 4/PI din 26 ianuarie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017 de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, reclamanta arbitrală A. S.R.L. a formulat recurs, solicitând admiterea recursului și casarea în totalitate a sentinței, reținerea cauzei spre rejudecare în fond, cu plata cheltuielilor de judecată.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017*, la 19 iulie 2021 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului nr. 5.

În motivarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază.

Detaliind, a arătat că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. presupune prezentarea situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În concret, a arătat că, la pagina 11 a sentinței recurate, instanța a considerat lapidar și nemotivat că, în condițiile în care, urmare a dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a concluzionat că art. 12.7 din contractul părților a fost abrogat, a devenit irelevant modul în care a operat rezilierea și nu s-a pronunțat asupra primului capăt de cerere.

A mai învederat că, așa cum rezultă și din considerentele Deciziei nr. 943 pronunțată de Înalta Curte în dosarul nr. x/2017, motivarea sentinței este necesară pentru efectuarea controlului de legalitate în recurs.

Cu toate acestea, susține că, nici în rejudecare, Curtea de Apel nu a argumentat de ce Tribunalul Arbitral a interpretat greșit notificarea de reziliere nr. 5505 expediată de intimată la data de 08.09.2014, reținând că nu reprezintă o reziliere a contractului de locațiune în temeiul art. 12 lit. f) și că e-mail-ul trimis la 08.08.2014 de intimată poate fi calificat ca o denunțare unilaterală a contractului, în temeiul art. 12 lit. g) din contractul de locațiune.

Recurenta afirmă că, în rejudecare, Curtea de Apel nu a analizat deloc acest aspect și nici apărările sale, cu toate că, așa cum reiese din considerentele Deciziei nr. 943 pronunțată de Înalta Curte, avea această obligație.

Susține, așadar, că, din considerentele sentinței recurate, nu rezultă nicio motivare cu privire la respingerea primului capăt de cerere prin care s-a solicitat rezilierea contractului de locațiune nr. x/17.07.2012, în condițiile în care atât denunțarea, cât și rezilierea unilaterală au la baza o manifestare de voință.

În încheiere, susținând că motivarea hotărârii trebuie să fie clară, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv, recurenta a conchis că, în prezenta speță, nu există nicio motivare a soluției pronunțată de instanță.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

La 28 iulie 2021 cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte.

La 27 august 2021 intimata-pârâtă, prin avocat, a depus, în termen legal, întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, precum și obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de recursul formulat.

La 9 septembrie 2021 întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care nu a uzat de dreptul de a formula răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin acesta constatându-se că, prin cererea de recurs, au fost formulate critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul de casare indicat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În condițiile prevăzute de art. 493 alin. (4) C. proc. civ., raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul de filtru, iar, prin încheierea din 27 septembrie 2022 s-a dispus comunicarea acestuia părților cu mențiunea că au dreptul de a depune un punct de vedere în 10 zile de la comunicare.

La raport nu s-au formulat puncte de vedere.

Prin încheierea completului de filtru pronunțată la 31 ianuarie 2023 s-a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă, stabilindu-se termen la 21 martie 2023 în vederea soluționării acestuia în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul formulat de recurenta-reclamantă, în baza motivelor de recurs și a temeiurilor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru următoarele considerente:

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - casarea unei hotărâri se poate cere când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei - recurenta-reclamantă susține, în esență, că, urmare a dezlegărilor date de Înalta Curte prin Decizia nr. 943 din 7 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel a considerat lapidar și nemotivat că a devenit irelevant modul în care a operat rezilierea, nepronunțându-se astfel cu privire la primul capăt de cerere, deși, potrivit deciziei de casare, avea această obligație.

Cu privire la criticile pe care se fundamentează cererea de recurs, instanța supremă constată că ele nu reprezintă critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul de casare invocat de către recurenta-reclamantă, în realitate, prin intermediul acestora supunându-se judecății omisiunea instanței de apel de a se pronunța asupra primului capăt de cerere, respectiv acela de a se constata intervenită rezilierea contractului de locațiune nr. x/17.07.2012 din inițiativa pârâtei.

Această critică nu se justifică pentru considerentele ce se vor expune în continuare.

Prin acțiunea formulată recurenta-reclamantă a solicitat instanței: (i) să constate rezilierea contractului de locațiune din inițiativa pârâtei; (ii) obligarea pârâtei la plata daunelor calculate conform art. 12.7 din contract.

Obiectul acțiunii l-a reprezentat, așadar, daunele solicitate în temeiul clauzei penale prevăzută în contract la art. 12.7, clauză pe care însă părțile au înțeles să o abroge la 03.08.2012, prin semnarea actului adițional nr. 1.

Problema validității actelor adiționale la contractul de locațiune încheiate între părți, în special a actului adițional nr. x/03.08.2012 ce viza clauza penală, a fost tranșată în mod definitiv de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 943 din 07 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2017.

Astfel, prin decizia de casare (paginile 6-7) Înalta Curte a apreciat că, "(...) se impune dezlegarea problemei de drept esențiale în cauză, referitoare la interpretarea și aplicarea prevederilor art. 55 din Legea nr. 31/1990.

(...)

Norma juridică prevăzută la alin. (1) al art. 55 din Legea nr. 31/1990 reglementează o regulă și două excepții de la regula respectivă; astfel, regula este că, în raporturile cu terții, societatea este angajată prin actele organelor sale, chiar dacă aceste acte depășesc obiectul de activitate al societății, iar excepțiile sunt: (i) dacă societatea dovedește că terții cunoșteau sau, în împrejurările date, trebuiau să cunoască depășirea obiectului de activitate și (ii) când actele astfel încheiate depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.

Numai prima excepție de la regula enunțată la art. 55 alin. (1) are legătură cu împrejurarea subiectivă a cunoașterii de către terți a faptului că actul a fost încheiat de organele sociale cu depășirea obiectului de activitate al societății.

Sfera de aplicare a acestei excepții este însă limitată la depășirea obiectului de activitate, neputând fi extinsă și la situația depășirii restricțiilor arătate în actul constitutiv în privința puterilor administratorilor.

(...)

Cât privește cea de-a doua excepție de la regula enunțată la art. 55 alin. (1), respectiv aceea în care actul a fost încheiat de organele societății cu depășirea limitelor prevăzute de lege pentru organele respective, incidența acesteia nu este condiționată de împrejurarea subiectivă a cunoașterii de către terți.

Prin urmare, din reglementarea art. 55 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 rezultă că societatea este angajată prin actele organelor sale, dacă actele astfel încheiate nu depășesc limitele puterilor prevăzute de lege pentru organele respective.

Alin. (2) al art. 55 din Legea nr. 31/1990 reglementează ipoteza în care, prin actul constitutiv se instituie anumite limitări cu privire la puterile conferite de lege organelor societății. În acest caz, clauzele actului constitutiv ori hotărârile organelor statutare ale societăților sunt inopozabile terților, chiar dacă au fost publicate.

Astfel, terților nu le pot fi opuse restricțiile puterilor administratorilor prevăzute în actul constitutiv, iar actele încheiate în aceste condiții angajează societatea în raporturile cu terții, deoarece aceasta a încredințat puterile sale unei persoane care a abuzat de ele."

Potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., "În caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.", iar, conform alin. (3) al aceluiași articol, "După casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată."

Pornind de la acest text de lege, Înalta Curte reține că modalitatea în care instanța de recurs, prin decizia de casare, a dezlegat un aspect litigios se impune fără posibilitatea de a fi contrazisă cu ocazia rejudecării, datorită efectului pozitiv al lucrului judecat potrivit căruia statuările definitive ale unei hotărâri judecătorești se impun, deopotrivă, părților și instanței ulterioare, care nu pot ignora efectele unei judecăți anterioare, care a tranșat definitiv un aspect al litigiului.

Forța obligatorie a deciziei instanței de recurs asupra problemelor de drept decurge din finalitatea controlului judiciar și este pe deplin conformă cu poziția Înaltei Curți de Casație și Jusiție, al cărui scop este, conform dispozițiilor art. 126 alin. (3) din Constituție, de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe.

Instanța de trimitere este obligată să respecte hotărârea instanței de casare, neavând posibilitatea de a repune în discuție chestiunile tranșate definitiv și, cu atât mai puțin, nu le poate da o altă rezolvare, deoarece ar însemna să încalce forța obligatorie și autoritatea de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Pornind de la aceste considerații, se constată că instanța de apel în mod judicios a reținut faptul că aceasta, în rejudecare, nu poate decât să confere eficiență juridică aspectelor rezolvate de instanța supremă, respectiv faptul că cele două acte adiționale au angajat reclamanta față de pârâtă, inclusiv în privința abrogării art. 12.7 din contractul de locațiune, clauză ce îi conferea reclamantei, în calitate de locator, dreptul la penalitate în caz de denunțare unilaterală intempestivă a contractului din partea pârâtei, în calitate de locatar, înainte de împlinirea duratei contractuale.

Reținând că actele adiționale încheiate de părți au produs efecte depline între acestea, raportat la obiectul și cauza acțiunii în pretenții, precum și a celor dezlegate de Înalta Curte prin decizia de casare, se constată că instanța de apel a expus raționamentul pe care și-a fundamentat soluția adoptată, argumentând motivul pentru care nu se mai justifica analizarea modalității în care a operat rezilierea contractului de locațiune nr. x/07.07.2012, respectiv primul capăt al acțiunii arbitrale.

Astfel, în mod judicios s-a reținut că, în condițiile în care s-a concluzionat că art. 12.7 din contractul de locațiune a fost abrogat prin actul adițional nr. x/03.08.2012, a devenit irelevant a se stabili modul în care a operat desființarea contractului de locațiune, arătând, totodată faptul că, chiar dacă s-ar statua că a operat o denunțare anticipată din partea pârâtei, pretenția reclamantei (obiectul acțiunii) fundamentată exclusiv pe art. 12.7 din contract (cauza acțiunii), tot ar fi lipsită de temei juridic sau contractual, de vreme ce părțile au înlăturat valabil clauza penală.

Altfel spus, recurenta nu justifică nici un interes în reanalizarea modalității în care a încetat contractul de locațiune, atâta vreme cât scopul urmărit era acela de a obține daunele-interese evaluate anticipat prin clauza penală.

Așadar, fie că era vorba de o reziliere unilaterală a convenției, fie de o denunțare unilaterală, clauza viza desființarea înainte de termen a contractului, indiferent de motivele ce justificau o atare desființare.

Față de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc toate aspectele invocate de recurentă în apel, judicios examinate de instanța de apel, care a expus raționamentul pe care a fost fundamentată soluția adoptată.

Așa fiind, considerentele hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligației legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., acestea fiind în concordanță și cu statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin raportare la dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului a stabilit că obligația instanțelor naționale de motivare a hotărârilor nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupunând o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Față de aceste argumente, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permițând verificarea conformității acesteia cu susținerile recurentei-reclamante.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4/PI din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 4/PI din 26 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 martie 2023.