ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 291/2025

Ședința publică din data de 6 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 26 mai 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor B. și C. la plata sumei de 220.222,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din care onorariu de avocat, în cuantum de 41.650 euro (35.000+TVA), respectiv 189.853,20 RON (calculat la cursul valutar de 4,5583 RON/1 euro al BNR din data de 24 mai 2017), în dosarele nr. x/2009 al Judecătoriei Sector 1 București, nr. 2134/239/2011 al Judecătoriei Hârlău, nr. 1762/239/2011 al Judecătoriei Hârlău și nr. 5669/99/2016 al Tribunalului Iași, cheltuieli de deplasare și cazare, pentru susținerea cauzei și pentru participarea la termenele de judecată în sumă de 5.960,04 euro, respectiv 26.126,39 RON (calculat la cursurile valutare BNR de la data plăților respective) și 4.242,78 RON, și obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei totale de 220.222,37 RON, dobândă ce va fi calculată începând cu data introducerii cererii și până la data plății efective.

Prin cererea reconvențională depusă la data de 4 ianuarie 2018, pârâtele-reclamante au solicitat constatarea nulității absolute a titlului de proprietate emis de Comisia Județeană de fond funciar Iași și de Comisia Locală de fond funciar Deleni, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantul - pârât, pe cale separată, și obligarea acestuia la plata despăgubirilor, în cuantum de 1.000 RON pentru formularea cu rea credință a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de pârâtele - reclamante, a admis cererea principală, a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 330.222,37 RON, precum și dobânda legală de la data introducerii acțiunii (26 mai 2017) și până la achitarea debitului, a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată, a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 5.510 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1035 din 11 septembrie 2020, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea de completare a hotărârii, formulată de reclamantul - pârât și a obligat pârâtele, în solidar, să plătească acestuia suma de 15.765,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 5 martie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul - pârât și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, în sensul că pârâtele - reclamante au fost obligate, în solidar, să plătească reclamantului - pârât suma de 220.222,37 RON, iar nu de 330.222,37 RON, cum din eroare s-a consemnat.

Prin decizia civilă nr. 1162 A din 6 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a luat act de renunțarea apelantului - reclamant A. la judecata apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. și C., a anulat apelul declarat de către apelantele-pârâte B. și C., prin domnul avocat D., pentru lipsa semnăturii, a respins cererea apelantelor - pârâte de repunere în termenul de declarare a apelului, ca lipsită de interes, a admis apelul declarat de apelantele - pârâte B. și C., prin doamna avocat E., împotriva sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 5 martie 2021 și completată prin sentința civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., a anulat, în parte, sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 5 martie 2021 și completată prin sentința civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, a menținut soluția de respingere a excepției necompetenței generale a instanțelor române.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs principal recurentul- reclamant A. și recurs incident recurentele - pârâte B. și C..

Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant A.:

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul - reclamant A. susține incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanța de apel a reținut, în mod greșit, că sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018 nu a fost legal comunicată pârâtelor. În realitate, hotărârile instanței de fond au fost comunicate tuturor părților, inclusiv pârâtelor la domiciliile acestora din Franța, astfel cum se menționează în cuprinsul lor. Dovada comunicării sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 către C. se află la fila x din vol. 2 al Tribunalului București, iar în adresa din data de 28 septembrie 2023, emisă de Tribunalul București referitor la dosarul nr. x/2017, depusă și în dosarul Curții de Apel București, se menționează că în data de 21 august 2019 au fost expediate comunicările sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, cea către C. figurează în borderoul nr. 153, cu nr. x și cea către B., cu nr. x.

Recurentul susține că au fost efectuate, în mod legal, și comunicările sentinței nr. 1035 din 11 septembrie 2020 și a încheierii din 5 martie 2021, pronunțate în același dosar. Astfel, sentința civilă nr. 1035 din 11 septembrie 2020, prin care a fost soluționată cererea de completare a dispozitivului sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, a fost comunicată către B. conform dovezilor de la dosarul Tribunalului București, iar către C. conform dovezilor de la filele x din același dosar.

Încheierea din data de 5 martie 2021, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, pronunțată în același dosar, a fost comunicată către C. conform dovezilor de la filele x, care poartă mențiunea destinatarul refuză primirea, iar la data de 29 iulie 2021 s-a apreciat că procedurile de comunicare a hotărârilor și a încheierii de îndreptare eroare materială sunt legal îndeplinite cu această pârâtă.

Încheierea din 5 martie 2021 a fost comunicată pârâtei B., conform dovezii aflate la dosarul Tribunalului București.

Instanța de apel a apreciat, în mod nelegal, că la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2018, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu ambele pârâte, astfel că hotărârea pronunțată la acea dată, precum și actele de procedură ulterioare (sentința de completare a dispozitivului și încheierea de îndreptare a erorii materiale) sunt lovite de nulitate, ce nu poate fi acoperită decât prin anularea sentinței și trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În susținerea acestei critici recurentul - reclamant indică faptul că, la termenul din data de 7 decembrie 2018, procedura de citare era legal îndeplinită deoarece fusese îndeplinită pentru ambele recurente-pârâte la termenul anterior din data de 5 octombrie 2018, dovada fiind la fila x din volumul 2 al Tribunalului București. La filele x este restituită citația transmisă către B. pentru termenul de judecată din data de 5 octombrie 2018, citația fiind neridicată/nerevendicată, însă, având în vedere faptul că aceasta a formulat și transmis cereri la dosar (prin care a solicitat acordarea ajutorului public judiciar), în conformitate cu cele consemnate în încheierea de ședință din 5.10.2018, în accepțiunea recurentului-reclamant, procedura de citare a fost legal îndeplinită.

În susținerea punctului său de vedere, invocă dispozițiile art. 153, coroborate cu cele ale art. 156 din C. proc. civ. și arată că, în contextul în care recurentele-pârâte nu și-au ales un domiciliu în România, au fost citate la domiciliul din Franța. Dovezile de citare au fost depuse la dosar, context în care recipisa de predare la poștă a scrisorii ține loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare cu recurenta-pârâtă B., pentru termenul de judecată din 5 octombrie 2018.

În temeiul prevederilor art. 229 alin. (1) din același act normativ, susține că procedura de citare a fost legal îndeplinită deoarece ambele recurente-pârâte aveau un mandatar special în România, în persoana numitului F., conform unei procuri ce nu fusese revocată de către acestea. Totodată, recurentele aveau și un reprezentant convențional, în persoana avocatului D., chiar și neîmputernicit, care a comunicat cu părțile, acestea având cunoștință de litigiu. De altfel, domnul avocat a depus întâmpinarea și cererea reconvențională pentru pârâte și, deși acesta, la termenul de judecată din data de 9 martie 2018, a menționat că nu are mandat să le reprezinte, și nu au domiciliul ales la sediul cabinetului său, acestea aveau cunoștință de obiectul cererii de chemare în judecată deoarece și-au însușit întâmpinarea și cererea reconvențională formulate.

Învederează că au fost efectuate comunicările potrivit dispozițiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ., iar prevederile art. 163 din același act normativ sunt aplicabile.

În opinia sa, instanța de apel a încălcat art. 477 alin. (1) și art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., depășind limitele învestirii, deoarece prin cererea de apel a fost invocată nelegala citare pentru termenul de judecată din data de 7 decembrie 2018, nu de la termenul din data de 5 octombrie 2018, cum în mod greșit a analizat instanța de apel.

Recurentul susține că, în mod greșit, Curtea de Apel București a respins cererea de repunere în termenul de apel, ca lipsită de interes, deoarece sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București a fost legal comunicată și termenul de apel de 30 de zile a început să curgă de la datele de comunicare a acesteia, conform art. 468 alin. (1) din C. proc. civ.. Sentința civilă a fost legal comunicată către recurentele-pârâte, motiv pentru care apelul este tardiv formulat, iar cererea de repunere în termen ar fi trebuit să fie respinsă, ca neîntemeiată.

Recurentul critică soluția instanței de apel cu privire la soluția de anulare și a sentinței de completare și a încheierii de îndreptare eroare materială a sentinței apelate, susținând că cele trei acte procesuale nu pot fi tratate ca un tot unitar, iar efectele nulității nu se răsfrâng ope legis asupra actelor de procedură ulterioare.

Prin urmare, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și menținerea hotărârilor instanței de fond.

Recursul incident formulat de recurentele-pârâte B. și C.:

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentele - pârâte B. și C. invocă incidența motivelor de casare întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra excepției necompetenței generale a instanțelor din România, invocată în raport cu dispozițiile art. 28 din Regulamentul CE 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială. Litigiul este unul cu element de extraneitate care impune rigorile prevăzute de art. 6 CEDO pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil și care atrage aplicarea dispozițiilor art. 6

1

din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Apreciază că, în cauză, sunt incidente și dispozițiile art. 7 și art. 8 din actul european menționat. Per a contrario, regula competenței instanței, prin raportare la criteriul domiciliului pârâtului, subzistă și este aplicabilă litigiului pendinte.

De asemenea, sunt aplicabile dispozițiile art. 107, art. 1065 alin. (1) din C. proc. civ., precum și art. 1070 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora legiuitorul a stabilit că atunci când reclamantul este persoană fizică sau juridică română, condiția proximității, adică a legăturii cu instanța română trebuie să fie considerată îndeplinită. Recurentele-pârâte au cetățenia franceză și locuiesc în Franța, iar reclamantului îi revine sarcina de a dovedi lipsa accesului efectiv la instanța competentă și competența instanței române ca for de necesitate.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului, așa cum a fost formulat.

Prin întâmpinarea formulată la recursul principal, recurentele - pârâte B. și C. au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că au existat vicii de procedură întrucât nu au fost legal citate și nu au avut cunoștință de existența procesului decât în fața instanței de apel.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident, recurentul-reclamant A. a invocat excepția nulității recursului incident pentru neplata taxei judiciare de timbru, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Acesta arată că instanța de apel nu a analizat excepția necompetenței generale a instanțelor române întrucât nu au fost învestită în acest sens.

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2024 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, recursul principal declarat de reclamantul A. și recursul incident formulat de pârâtele B. și C. împotriva deciziei nr. 1162A din 6 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au fost admise în principiu și s-a stabilit termen la 6 februarie 2025, pentru soluționarea acestora.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Obiectul celor două căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1162A din 6 octombrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin care s-a luat act de renunțarea apelantului - reclamant A. la judecata apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. și C., s-a anulat apelul declarat de către apelantele-pârâte B. și C., prin domnul avocat D., pentru lipsa semnăturii, s-a respins cererea apelantelor - pârâte de repunere în termenul de declarare a apelului, ca lipsită de interes, s-a admis apelul declarat de apelantele - pârâte B. și C., prin doamna avocat E., împotriva sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 5 martie 2021 și completată prin sentința civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., s-a anulat, în parte, sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 5 martie 2021 și completată prin sentința civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, și s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, s-a menținut soluția de respingere a excepției necompetenței generale a instanțelor române.

În legătură cu primul aspect, pentru care invocă cazul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menționat, referitor la situația în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege, a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, Înalta Curte reține că este nefondat.

Recurentul - reclamant susține că hotărârea recurată este nelegală, sub aspectul repunerii în termenul de apel, întrucât atât sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, cât și hotărârile ulterioare, de completare a dispozitivului și de îndreptare a erorii materiale cuprinse în acesta, au fost comunicate pârâtelor, dovezile aflându-se la dosarul cauzei.

Însă, așa cum corect a reținut instanța de apel, confirmările de primire aflate la dosarul de fond privesc citațiile emise pentru termenul din data de 10 ianuarie 2020, fixat în vederea discutării cererii de lămurire și completare a dispozitivului, la dosar neexistând dovezile de comunicare a sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă către ambele pârâte.

De altfel, nici recurentul nu aduce precizări concrete, cu referire la filele dosarului, decât pentru pârâta C., apreciind că existența dovezilor de expediere a comunicărilor echivalează cu dovezile de comunicare către persoanele implicate în proces.

Potrivit dispozițiilor art. 158 - art. 165 din C. proc. civ., dovada comunicării hotărârii judecătorești se face cu procesul-verbal și dovada de înmânare, iar nu cu borderoul de expediere a actului de procedură, sau mențiunea că hotărârea a fost redactată în două exemplare și că s-au făcut trei comunicări, așa cum pretinde recurentul. Aceste dispoziții legale sunt imperative, impun o anumită conduită determinată de asigurarea unui proces echitabil, mențiunile indicate prin cererea de recurs nefiind de natură să ducă la o altă interpretare a textelor legale. Comunicarea sentinței în condiții procedurale nu este o opțiune sau o chestiune care să se poată deduce din împrejurări de fapt, susținerile contrare fiind nefondate.

Nu s-ar putea considera că pârâtele au luat cunoștință de sentința nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă când au fost citate pentru soluționarea cererii de completare și îndreptare eroare materială, sau când s-ar fi comunicat aceste ultime hotărâri, întrucât dispozițiile C. proc. civ. sunt fără echivoc în sensul că termenul de apel curge de la comunicare, dacă legea nu dispune altfel.

Pe de altă parte, cazurile de echipolență sunt expres prevăzute de art. 468 din C. proc. civ., iar susținerile recurentului nu pot fi încadrate în niciuna dintre aceste variante normative, situațiile prezentate neavând valoare de comunicare a deciziei.

De altfel, nici pentru sentința civilă nr. 1035 din 10 februarie 2020 și încheierea din data de 5 martie 2021, ambele pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă nu se face dovada comunicării legale.

Așa cum a statuat Curtea Constituțională și în Decizia nr. 512 din 4 iulie 2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 468 alin. (3) din C. proc. civ. (publicată în Monitorul Oficial nr. 907 din 20 noiembrie 2017), "Comunicarea reprezintă garanția unui proces echitabil și transparent, scopul acesteia fiind acela ca părțile să ia act de conținutul hotărârii și să-și poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea apelului sau a recursului, după caz."(par. 19).

De asemenea, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că "noțiunea de proces echitabil implică de asemenea în principiu dreptul pentru părțile la proces de a face cunoștință cu orice document sau observație prezentate judecătorului și de a-l discuta" (Hotărârea Lobo Machado contra Portugaliei și Vermeulen c. Belgiei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, respectiv pag. 206, § 31, pag. 234, § 33). "Netransmiterea observațiilor către reclamant și imposibilitatea pentru el de a le comenta în timp util reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6. 22. În speță, problema este provocată doar de faptul că observațiile nu au fost comunicate reclamantului. 23. Principiule egalității armelor - unul din elementele noțiunii celei mai largi a procesului echitabil - cele ca fiecare parte să poată oferi o posibilitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiții care nu-l plasează într-o situația net dezavantajoasă în raport cu adversarul său". (Hotărârea Ankerl contra Elveției din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri și decizii 1996-V, pag. 1567-1568, § 38).

Prin urmare, în mod corect, instanța de apel a reținut că, dată fiind necomunicarea sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, termenul de apel nu a început să curgă, astfel că nu se pune problema repunerii în termenul legal de exercitare a căii de atac.

În legătură cu cel de-al doilea aspect invocat de recurent, circumscris tot cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că și acesta este nefondat.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul - reclamant susține că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu s-a acordat niciun termen de judecată la data de 7 octombrie 2018.

Înalta Curte constată că, în ceea ce privește eroarea sesizată în cuprinsul considerentelor, aceasta este evident o greșeală de tehnoredactare, termenul fiind la data de 7.12.2018, iar nu 7.10.2018, cum se menționează în motivarea deciziei recurate. Însă, greșeala materială reclamată de recurent nu poate fi folosită pentru anularea actului de procedură, neproducându-i acestuia nicio vătămare din moment ce analiza instanței a vizat procedura de citare de la termenele de judecată din datele de 7 decembrie 2018 și, respectiv, 5 octombrie 2018.

De asemenea, recurentul susține că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu ambele pârâte la termenul din data de 7 decembrie 2018, întrucât au avut termen în cunoștință.

Potrivit dispozițiilor art. 229 alin. (1) din C. proc. civ., "Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar și a luat termenul în cunoștință, precum și partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convențional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaște termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanță, considerându-se că ea cunoaște termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziții îi sunt aplicabile și părții căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convențional ori prin funcționarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenței, i s-a înmânat citația pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaște și termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citația i-a fost înmânată."

Prin urmare, instituția termenului în cunoștință este condiționată de îndeplinirea obligației de înștiințare a părții despre desfășurarea procesului.

Or, în cauză, așa cum corect a reținut instanța de apel, la termenul anterior, din data de 5 octombrie 2018, procedura nu fusese îndeplinită față de pârâta B., aspect expus și în referatul grefierului de ședință.

Totodată, a existat lipsă de procedură și la termenele anterioare din datele de 2 februarie 2018, 19 aprilie 2018 și 8 iunie 2018, iar împrejurarea că pârâta B. a transmis, prin email, o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, nu acoperă acest viciu procedural.

În consecință, în mod corect a reținut Curtea de Apel București că nulitatea actelor întocmite pe fondul necitării părții sau a unei citări nelegale a pârâtelor se încadrează în nulitatea procedurală condiționată de vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinței nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și a actelor ulterioare acesteia.

Conduita procesuală a instanței de apel este criticată prin cererea de recurs, recurentele aducând în discuție pretinsa necompetență a instanțelor române și împrejurarea că, prin notele de ședință înregistrate la data de 13 iunie 2023, au invocat această excepție dirimantă și peremptorie pe care instanța de apel a lăsat-o nesoluționată.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reține că, prin întâmpinarea depusă la Tribunalul București, secția a V-a civilă, la data de 4 ianuarie 2018, pârâtele B. și C. au invocat excepția necompetenței generale a instanțelor române, apreciind că este un litigiu cu elemente de extraneitate.

Prin sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția necompetenței generale a instanțelor române, invocată de pârâte, întrucât cauza se referă la cheltuielile de judecată provenite din litigii având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile aflate pe teritoriul României.

La data de 21 martie 2023, pârâtele B. și C., prin domnul avocat D., au formulat apel și cerere de repunere în termenul de apel, prin care au învederat că nu au primit hotărârile atacate, nu au fost citate, iar pe fond, că sumele solicitate de reclamant sunt foarte mari.

Ulterior, la data de 16 mai 2023, pârâtele, prin doamna avocat E., au formulat apel și cerere de repunere în termenul legal de a declara apel, în care au susținut vicii de citare și de comunicare a hotărârilor pronunțate de instanța de fond. De asemenea, au formulat critici raportat la suma la care au fost obligate de către Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1162A din 6 octombrie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a luat act de renunțarea apelantului - reclamant A. la judecata apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. și C., a anulat apelul declarat de către apelantele-pârâte B. și C., prin domnul avocat D., pentru lipsa semnăturii, a respins cererea apelantelor - pârâte de repunere în termenul de declarare a apelului, ca lipsită de interes, a admis apelul declarat de apelantele - pârâte B. și C., prin doamna avocat E., împotriva sentinței civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 5 martie 2021 și completată prin sentința civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., a anulat, în parte, sentința civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 5 martie 2021 și completată prin sentința civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, a menținut soluția de respingere a excepției necompetenței generale a instanțelor române.

Prin urmare, excepția necompetenței generale a instanțelor române a fost invocată în fața primei instanțe și a fost respinsă, ca neîntemeiată, chestiune ce nu a fost atacată de pârâte, în scopul de a obține schimbarea soluției, de unde rezultă că statuarea instanței a dobândit caracter definitiv, potrivit dispozițiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Singura modalitate de reexaminare a problematicii necompetenței, cu toate consecințele pe care le atrage o astfel de situație, era cea a exercitării căii de atac și sub acest aspect, astfel încât, în lipsa unor atare critici, chestiunea necompetenței nu mai poate fi adusă în discuție.

Instanța de apel nu a fost învestită, prin cererea de apel formulată de pârâte, să analizeze dezlegarea dată de instanța de fond excepției necompetenței generale a instanțelor române, problema competenței dobândind astfel autoritate de lucru judecat. Mai mult, această chestiune nu putea fi invocată, ca o apărare nouă, prin concluziile scrise depuse ulterior primului termen de judecată.

În acest context, față de anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanța a menționat că menține soluția de respingere a excepției necompetenței generale a instanțelor române.

În consecință, nu se poate reține nulitatea reclamată de recurentele - pârâte, decizia recurată fiind legală și sub acest aspect.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul principal declarat de reclamantul A., cât și recursul incident formulat de pârâtele B. și C., împotriva deciziei nr. 1162A din 6 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. și recursul incident formulat de pârâtele B. și C. împotriva deciziei nr. 1162A din 6 octombrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 februarie 2025.