Decizia nr. 2229/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Pretențiile deduse judecății Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă la 3 mai 2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 126.000 euro (echivalentul a 599.256 RON), reprezentând lipsa de folosință, pentru o perioadă de 3 ani, aferentă cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Șos. x, vila nr. 5, precum și a dobânzii legale, calculate de la data introducerii acțiunii și până la plata despăgubirii, cu cheltuieli de judecată. La 11 septembrie 2019, pârâta a formulat cerere reconvențională, pe care a modificat-o ulterior, prin cererea depusă la 5 noiembrie 2019, solicitând obligarea reclamantului, în principal, la plata sumei de 6.966 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile pe care le-a efectuat cu administrarea, îngrijirea și conservarea imobilului, pentru perioada 05.10.2018-prezent, plus dobânda legală aferentă, iar, în subsidiar, la plata sumei de 62.342,50 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile pe care le-a efectuat cu administrarea, îngrijirea și conservarea imobilului, pe perioada de 3 ani anterioară introducerii cererii, plus dobânda legală aferentă, și compensarea datoriilor reciproce ale părților, până la concurența sumei de 62.342,5 RON.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1799 din 20 decembrie 2022, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis, în parte, cererea principală, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 33.462,17 euro (în echivalent în RON la data plății), reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință a cotei de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București, Șos. x, vila 5, la care se adaugă dobânda legală, calculată începând cu data formulării acțiunii (3 mai 2019) și până la data plății, a admis, în parte, cererea de reconvențională, a obligat reclamantul-pârât la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 5.545,42 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile de administrare, conservare și întreținere a imobilului, efectuate după data de 5 octombrie 2018, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data data introducerii cererii reconvenționale (11 septembrie 2019) și până la data plății, precum și a sumei de 62.307 RON, reprezentând cota de 1/2 din cheltuielile de administrare, conservare și întreținere a imobilului, efectuate pe perioada a 3 ani anteriori introducerii cererii principale, la care se adaugă dobânda legală aferentă, calculată de la data introducerii cererii reconvenționale (11 septembrie 2019) și până la data plății, a dispus compensarea datoriilor reciproce ale părților, până la concurența sumei de 62.307 RON, a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 22.287,92 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, și a luat act că pârâta-reclamantă și-a rezervat dreptul de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Împotriva acestei sentințe, pârâta-reclamantă a declarat apel principal, iar reclamantul-pârât a formulat apel incident. Prin decizia civilă nr. 578A din 23 mai 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelurile.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei decizii civile, la 19 mai 2025, a formulat recurs pârâta, solicitând casarea și trimiterea cauzei, spre rejudecare, la instanța de apel. Recurenta-pârâtă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susținând că decizia cuprinde considerente contradictorii, sens în care a învederat următoarele argumente: instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al intimatului a luat naștere odată cu emiterea dispoziției nr. 17383/04.10.2013, însă a refuzat să recunoască același efect și dispoziției nr. 20569/05.10.2018; instanța de apel a validat pretențiile intimatului în legătură cu întregul imobil, deși, cu privire la celelalte părți ale imobilului, dreptul său de proprietate a luat naștere prin dispoziția nr. x/05.10.2018; instanța de apel are o poziție inconsecventă în privința actului care a dat naștere dreptului de proprietate al intimatului, din moment ce, la pagina 41, menționează că hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2013 au consfințit/recunoscut dreptul de proprietate, iar, la pagina 43, arată că dispoziția de restituire din anul 2013 are acest efect constitutiv de drepturi; o motivare consecventă presupune ca, odată reținut caracterul constitutiv de drepturi al dispoziției de restituire, instanța de apel să îl recunoască și să îl aplice uniform, în sensul că, dacă pentru cota de 1/2 din apartamentul nr. x există dreptul de proprietate din anul 2013, atunci, pentru celelate părți ale imobilului, dreptul de proprietate al intimatului s-a născut în anul 2018, ca efect al dispoziției nr. 20569/05.10.2018. Recurenta-pârâtă a mai susținut că decizia nu cuprinde motivele pentru care dispoziția nr. x/05.10.2018 a fost lipsită de efecte juridice sau pentru care au fost nesocotite prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Recurenta-pârâtă a invocat și motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând următoarele argumente: Instanța de apel a încălcat prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 22, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform cărora dreptul de proprietate ia naștere la data emiterii dispoziției de restituire în natură, care constituie titlul de proprietate. A interpreta mecanismul instituit prin Legea nr. 10/2001, în sensul că dreptul de proprietate ia naștere pe parcursul acestei proceduri (eventual în temeiul unei hotărâri pronunțate într-un litigiu derivând din acest raport) contravine logicii juridice, întrucât face inutile prevederile legale referitoare la finalizarea procedurii, prin emiterea titlului de proprietate. Dacă dreptul de proprietate ar exista independent de această procedură, iar dispoziția ar fi doar un act de executare, astfel cum a reținut instanța de apel, atunci procedura din Cap. III al Legii nr. 10/2001 ar fi opțională, nu obligatorie, concluzie ce nu poate fi primită. Prin raportare la practica judiciară și la Decizia nr. 42/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, rezultă că singurul document relevant pentru nașterea dreptului de proprietate este dispoziția nr. x/05.10.2018, prin care a fost stabilit dreptul de proprietate al intimatului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil. Dacă, pentru cota de 1/2 din apartamentul nr. x, dreptul de proprietate al intimatului a luat naștere odată cu dispoziția nr. x/04.10.2013, atunci pretențiile sale puteau fi admise numai în limita acestui drept, nicidecum pentru întregul imobil. Instanța de apel a nesocotit prevederile art. 555-557 din C. civ., întrucât a validat pretențiile intimatului în afara limitelor materiale și temporale ale dreptului de proprietate invocat. În măsura în care soluția este fundamentată și pe hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2013, contravine art. 557 din C. civ., având în vedere că aceste hotărâri nu sunt translative de proprietate. Instanța de apel a încălcat prevederile art. 885-890 din C. civ., conform cărora drepturile reale asupra imobilelor se dobândesc numai prin înscrierea lor în cartea funciară, operațiune pe care intimatul nu a realizat-o. Instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1.246-1.250 și ale art. 1.254-1.255 din C. civ., atunci când a intenționat să dea efecte juridice constatării nulității absolute a dispozițiilor, concluzionând că, prin efectul nulității, a fost recunoscut, cu titlu retroactiv, dreptul intimatului. Este contrar prevederilor art. 1.246-1.250 din C. civ. ca unui act, cu privire la care s-a constatat nulitatea absolută, să-i fie atribuite efecte juridice dintre cele mai puternice, respectiv constituirea unui drept de proprietate. Concluzia este cu atât mai pregnantă, în contextul diferenței de tratament aplicate părților în baza acestei interpretări, cu privire la aceeași operațiune (constatarea nulității absolute a dispozițiilor). Nesocotirea normelor de drept material din materia nulității rezultă și din aceea că nu exista o situație anterioară în care părțile să fie repuse, astfel încât să poată fi incidentă o recunoaștere retroactivă a dreptului. Constatarea nulității unor dispoziții nu poate avea efect constitutiv de drepturi, concluzie cu atât mai justificată atunci când nu există un drept anterior, care să poată fi "reinstituit", ca urmare a desființării actului juridic, din moment ce drepturile izvorâte din Legea nr. 10/2001 nu se regăsesc în patrimoniul petenților, ci sunt constituite numai în baza dispozițiilor emise la finalul procedurii administrative. Prin urmare, dacă, anterior emiterii dispozițiilor de restituire, nu a existat un drept de proprietate, nici anularea acestora nu poate avea alt efect decât, cel mult, repunerea părților în situația anterioară, în care nu au niciun drept în legătură cu imobilul. Recurenta-pârâtă a mai invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., susținând că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 430-431 și ale art. 633-634 din C. proc. civ., sens în care a învederat următoarele argumente: Instanța de apel a reținut așa-zise dezlegări date prin hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2013, cărora le-a atribuit efect constitutiv/translativ de drepturi, în lipsa oricărui temei care să justifice această măsură. Instanța de apel a considerat că dreptul de proprietate al intimatului a fost recunoscut/stabilit prin aceste hotărâri, deși nimic din specificul acelui litigiu și al hotărârilor prin care a fost tranșat nu le confereau această aptitudine. Astfel, nicăieri în cuprinsul hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2013 nu sunt expuse raționamente cu privire la data la care ia naștere dreptul de proprietate asupra imobilului, iar instanțea nici nu puteau dispune cu privire la acest aspect, având în vedere limitele învestirii (părțile nu au solicitat constatarea/recunoașterea dreptului de proprietate sau existența sa începând cu o anumită dată), precum și limitele atribuțiilor ce revin instanței în litigii derivate din prevederile Legii nr. 10/2001 și care vizează, în principiu, chestiuni conexe (obligarea entității la soluționarea notificării, obligarea la emiterea dispoziției, verificarea legalității actului etc). În cuprinsul acestei hotărâri nu se utiliează noțiunea de "proprietar", ci doar cea de "persoană îndreptățită", întrucât instanța nu a stabilit/recunoscut un drept de proprietate, ci doar a constatat calitatea de persoană îndreptățită la restituire și a anulat alte dispoziții anterioare. Terminologia utilizată de instanță reflectă diferența fundamentală de conținut a noțiunilor "proprietar" și "persoană îndreptățită la restituire", acesta fiind motivul pentru care dispozitivul hotărârii se limitează la obligarea emiterii unei dispoziții și nu constată ea însăși existența unui drept de proprietate sau a calității de proprietar/coproprietar. Hotărârea judecătorească prin care se recunoaște calitatea de persoană îndreptățită la restituire nu este actul prin care ia naștere dreptul de proprietate, acesta fiind motivul pentru care, prin dispozitiv, a fost obligată unitatea administrativ-teritorială la emiterea dispoziției de restituire, fără a se menționa în vreun fel instituirea/recunoașterea vreunui drept de proprietate. Nesocotirea normelor de procedură rezultă și din aceea că instanța de apel a considerat ca fi obligatorii dezlegările date în dosarul nr. x/2013 nu de la pronunțarea hotărârii executorii, astfel cum prevede art. 430 alin. (1) coroborat cu art. 633-634 din C. proc. civ., ci de la un moment anterior. În condițiile în care sentința civilă nr. 1521/07.12.2015 a Tribunalului București a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 97/08.02.2017 a Curții de Apel București, instanța de apel trebuia să rețină că dreptul de proprietate al intimatului s-a născut la 08.02.2017, când soluția a devenit definitivă și executorie. În final, recurenta-pârâtă a solicitat ca, în măsura în care criticile vizând nesocotirea art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., cu referire la caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 42/2016, pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de_drept, nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., să fie analizate în cadrul motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză La 9 iulie 2025, intimatul a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și acordarea cheltuielilor de judecată. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente de drept: 1. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia nu cuprinde motivele pentru care s-a recunoscut că are caracter constitutiv de drepturi doar dispoziția nr. x/04.10.2013, nu și dispoziția nr. x/05.10.2018, și nici argumentele pentru care au fost înlăturate dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Recurenta a mai învederat că decizia cuprinde considerente contradictorii, prezentând, în sinteză, următoarele argumente: instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate al intimatului a luat naștere odată cu emiterea dispoziției nr. 17383/04.10.2013, însă a refuzat să recunoască acest efect și dispoziției nr. 20569/05.10.2018; instanța de apel a validat pretențiile intimatului în legătură cu întregul imobil, deși, cu privire la celelalte părți ale imobilului, care nu au făcut obiectul dispoziției nr. 17383/04.10.2013, dreptul său de proprietate a luat naștere abia la momentul emiterii dispoziției nr. 20569/05.10.2018; instanța de apel are o poziție inconsecventă în privința actului care a dat naștere dreptului de proprietate al intimatului, oscilând între hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2013 și dispoziția nr. x/04.10.2013. În opinia recurentei, caracterul constitutiv de drepturi al dispoziției de restituire în natură, emise în baza Legii nr. 10/2001, trebuia să fie aplicat uniform de către instanța de apel, în sensul că, dacă, pentru cota de 1/2 din apartamentul nr. x, dreptul de proprietate al intimatului s-a constituit în anul 2013, atunci, pentru celelate părți ale imobilului, care nu au făcut obiectul dispoziției nr. 17383/04.10.2013, dreptul de proprietate s-a constituit abia în anul 2018. Acest motiv de recurs este nefondat, sub ambele aspecte invocate, întrucât decizia instanței de apel este motivată și nu cuprinde considerente contradictorii. Referitor la critica privind nemotivarea, se reține că, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., "hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Motivarea reprezintă un element esențial al hotărârii judecătorești, constituind o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării controlului judiciar. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că "dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanță. Altfel spus, art. 6 implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (cauza Albina c. României). Totodată, Curtea Europeană a statuat că "obligația pe care o impune art. 6 par. 1 din Convenție instanțelor de a-și motiva deciziile nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument" (cauza Jahnke și Lenoble c. Franței), precum și că "noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea să fi examinat, totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse" (cauza Helle c. Finlandei). În cauză, instanța de apel a respectat aceste exigențe convenționale și legale, asigurând garanțiile necesare dreptului la un proces echitabil, din moment ce a indicat argumentele de fapt și de drept ce au stat la baza pronunțării soluției, prin raportare la susținerile și la apărările ambelor părți litigante. Criticile din memoriul de recurs nu sunt fondate, întrucât decizia cuprinde, printre altele, argumentele pentru care a fost respins cel de-al doilea motiv de apel (referitor la momentul de la care intimatul este îndreptățit a pretinde contravaloarea lipsei de folosință pentru cota sa de 1/2 din dreptul de proprietate asupra întregului imobil), instanța de apel având în vedere atât dispozițiile ce au fost emise în baza Legii nr. 10/2001 (inclusiv dispoziția nr. x/05.10.2018), cât și prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001. Se observă că, în realitate, recurenta contestă modalitatea în care instanța de apel, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, a interpretat și a aplicat prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, însă aceste critici se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că urmează a fi analizate în cadrul acestui motiv de casare. În ceea ce privește susținerile din memoriul de recurs vizând caracterul contradictoriu al unora dintre considerente, nici acestea nu pot fi primite, întrucât motivarea deciziei recurate este congruentă și lipsită de contradicții. Astfel, raționamentul logico-juridic al instanței de apel a fost următorul: - dispoziția nr. x/05.10.2018 a fost emisă în executarea sentinței civile nr. 1521/07.12.2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 97/08.02.2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a constatat nulitatea absolută a dispozițiilor nr. 7637/2007, nr. 4169/2005, nr. 3745/2005, nr. 828/2003, nr. 8662/2007, nr. 10492/2008 și nr. 17382/2013, emise în favoarea pârâtei, și a fost obligat Municipiul București, prin Primar General, să emită o nouă dispoziție de restituire în natură a întregului imobil, situat în București, Șos. x, vila nr. 5, în cote de 1/2 pentru reclamant și de 1/2 pentru pârâtă; - ca efect al constatării nulității absolute a dispozițiilor respective, calitatea reclamantului de coproprietar este recunoscută retroactiv, acest drept existând de la momentul emiterii dispozițiilor nr. 17382/04.10.2013 și nr. 17383/04.10.2013, care nu au fost anulate în privința recunoașterii, în favoarea ambelor părți, a calității de persoane îndreptățite pentru o cotă de 1/2 fiecare din apartamentul nr. x, nerespectarea dreptului indiviz de proprietate al reclamantului, privit din perspectiva întinderii dreptului, reprezentând tocmai cauza de nulitate constatată; - reclamantul este beneficiarul dispoziției nr. 17383/04.10.2013, care nu a fost anulată, astfel că îndreptățirea sa pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului (analizat in extenso, întrucât calitatea de moștenitor al autorului său presupune exercițiul unui act de acceptare al moștenirii, care are caracter indivizibil) este recunoscută încă din anul 2013, când entitatea învestită cu soluționarea notificării depuse în baza Legii nr. 10/2001 a analizat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, modul de soluționare fiind validat de către instanță, astfel că anularea dispozițiilor emise exclusiv în favoarea pârâtei a consolidat, cu efect retroactiv, dreptul indiviz al reclamantului; - hotărârea pronunțată în dosarul nr. x/2013 a confirmat intrinsec dreptul de proprietate asupra imobilului, validând drepturile reconstituite, parțial, prin dispozițiile nr. 17382/04.10.2013 și nr. 17383/04.10.2013, chestiunea litigioasă vizând doar întinderea dreptului fiecăreia dintre părți; - dispoziția nr. x/05.10.2018 nu are efect constitutiv de drepturi, ci reprezintă actul de punere în executare a hotărârii judecătorești care a tranșat, în mod definitiv, raporturile juridice dintre părți, din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul caracterului indiviz al dreptului asupra imobilului; prin dispoziția nr. x/05.10.2018, autoritatea administrativă doar a luat act de măsurile obligatorii dispuse de către instanța de judecată; efectele atașate dispoziției emise în baza Legii nr. 10/2001, conform prevederilor art. 25 alin. (4) din acest act normativ, nu contrazic argumentele expuse anterior. Prin raportare la ansamblul acestor considerente ale deciziei recurate, se constată, contrar susținerilor din memoriul de recurs, că instanța de apel nu a dezvoltat un raționament juridic contradictoriu, ci, dimpotrivă, a expus, într-o manieră logică, clară și consecventă, motivele de fapt și de drept pentru care a ajuns la concluzia că intimatul este coproprietar asupra întregului imobil încă din anul 2013, ca efect al dispoziției nr. 17383/04.10.2013 și al sentinței civile nr. 1521/07.12.2015 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, definitivă prin decizia civilă nr. 97/08.02.2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în executarea căreia Primarul General a emis dispoziția nr. x/05.10.2018. Se observă că, în realitate, recurenta contestă modalitatea în care instanța de apel a aplicat art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 555-557, art. 885-890, art. 1.246-1.250 și art. 1.254-1.255 din C. civ., atunci când a stabilit momentul de la care intimatul este îndreptățit a primi contravaloarea lipsei de folosință pentru cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra imobilului, critici care, de asemenea, se circumscriu prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel că urmează a fi analizate în cadrul acestui motiv. 2. Invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că, atunci când a reținut anumite dezlegări date chestiunilor litigioase prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2013, instanța de apel a nesocotit normele referitoare la autoritatea de lucru judecat (art. 430-431 din C. proc. civ.) și la efectele hotărârii judecătorești (art. 633-634 din C. proc. civ.). Întrucât criticile vizează și încălcarea autorității de lucru judecat, acestea urmează a fi analizate inclusiv din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. Înalta Curtea constată că și aceste motive de recurs sunt nefondate. Prin sentința civilă nr. 1521 din 7 decembrie 2015, pronunțată de către Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2013, definitivă prin decizia civilă nr. 97 din 8 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-au dispus, printre altele, următoarele: - constatarea calității reclamantului de persoană îndreptățită la restituirea în natură a imobilului situat București, Șos. x, vila nr. 5, compus din teren în suprafață de 669 mp și construcție; - anularea parțială a dispoziției nr. 17382/04.10.2013, în ceea ce privește restituirea în natură, în favoarea pârâtei, a terenului în suprafață de 357,20 mp, situat în București, Șos. x, cu consecința restituirii în natură a acestei suprafețe de teren, în cote de câte 1/2, pentru pârâtă și pentru reclamant; - constatarea nulității absolute a dispozițiilor nr. 7637/5.04.2007, nr. 4169/31.03.2005, nr. 3745/25.01.2005, nr. 828/20.02.2003, nr. 8662/27.08.2007 și nr. 10492/13.05.2008, ce au fost emise exclusiv în favoarea pârâtei; - constatarea nulității absolute a dispoziției nr. 17383/04.10.2013, în privința respingerii cererii reclamantului de restituire în natură a terenului în suprafață de 669 mp și a restului construcției; - obligarea Primariei Mun. București, prin Primar General, la emiterea unei noi dispoziții de restituire în natură a întregului imobil, situat în București, Șos. x, vila nr. 5, compus din teren și construcție, în suprafață de 669 mp, în cote de 1/2 pentru pârâtă și de 1/2 pentru reclamant. În cuprinsul considerentelor acestei hotărâri judecătorești definitive, s-a reținut că nu sunt contestate (fiind, de altfel, dovedite prin înscrisurile depuse la dosar) chestiunile privind apartenența imobilului în proprietatea autorului comun (bunicul patern C.), conform actelor de vânzare-cumpărare nr. x/1921 și nr. y/1922, calitatea celor doi solicitanți (frați consangvini) de moștenitori ai autorului lor direct (tatăl D.), calitatea de moștenitor legal pe care tatăl celor doi solicitanți a avut-o față de fostul proprietar C., în baza certificatelor de moștenitor nr. x/1955 și nr. y/2002 și a certificatului întocmit în Geneva la 25.05.2009, precum și preluarea abuzivă a imobilului de către stat, prin Decretul nr. 340/1948 Referitor la chestiunea litigioasă dacă imobilul solicitat de reclamant, prin notificarea nr. x/2001 (dosar administrativ nr. x/2001), este identic cu imobilul pretins de pârâtă, prin notificarea nr. x/2002 (dosar administrativ nr. x/2002), în cuprinsul sentinței civile nr. 1521 din 7 decembrie 2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a reținut următoarele aspecte relevante: "(...) Probele confirmă ipoteza reclamantului și o infirmă pe cea a pârâtei, impunând concluzia că atât unul, cât și celălalt, moștenitori, prin retransmitere, ai fostului proprietar deposedat abuziv, au notificat același imobil, ceea ce atrage incidența prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. (...) Dacă, în privința apartamentului nr. x, restituirea în natură s-a făcut în mod corect, potrivit cotelor succesorale legale ale celor doi comoștenitori, cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ale art. 4.3 din Normele metodologice, nu același lucru se constată în privința restului apartamentelor din imobilul notificat, deopotrivă, de ambii comoștenitori, precum și în privința terenului de 699 mp. Întregul imobil, teren și construcție (cu toate apartamentele), trebuia restituit în natură ambilor solicitanți, în baza acelorași acte doveditoare, potrivit cotelor succesorale, atâta vreme cât nu au fost anulate certificatele de moștenitor care le stabilesc. În aceste condiții, nu se poate susține cu temei că numai pârâta este persoană îndreptățită la restituirea în natură cu privire la apartamentul nr. x ori că reclamantul nu ar avea calitate de persoană îndreptățită în privința restituirii în natură, în cota sa de 1/2, a terenului în suprafață de 669 mp, precum și a apartamentelor din imobil." Contrar susținerilor din memoriul de recurs, se constată că instanța de apel a valorificat, în mod corect, atât dispozitivul, cât și considerentele hotărârii judecătorești definitive pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2013, reținând, sub un prim aspect, că nulitatea dispoziției nr. 17383/04.10.2013, emise în favoarea intimatului, a fost constatată doar parțial, respectiv în privința respingerii notificării acestuia de restituire în natură a terenului în suprafață de 669 mp și a restului construcției, nu însă și în privința restituirii în natură a cotei de 1/2 din apartamentul nr. x al imobilului. Apoi, instanța de apel a observat, în mod corect, că sancțiunea nulității a intervenit ca urmare a faptului că fiecăruia dintre cei doi solicitanți (frați consangvini) i se cuvine o cotă de 1/2 din dreptul de proprietate asupra întregului imobil. Într-adevăr, motivul determinant, care a fundamentat soluția definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2013, a fost nerespectarea dreptului indiviz de proprietate al reclamantului, privit din perspectiva întinderii sale, deși acesta formulase notificare, în temeiul Legii nr. 10/2001, având, alături de pârâtă, calitatea de moștenitor legal al autorului de la care a fost preluat abuziv imobilul. Instanța de apel a reținut că părțile au câte o cotă de 1/2 din întregul imobil (teren și construcție), astfel cum atestă dispoziția nr. x/05.10.2018, însă momentul de la care ambele părți trebuie considerate coproprietare este cel al emiterii dispozițiilor nr. 17382/04.10.2013 și nr. 17383/04.10.2013, care nu au fost anulate în privința recunoașterii calității de persoane îndreptățite, pentru o cotă de 1/2 fiecare, din dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. x. Pentru a ajunge la această concluzie, instanța de apel a argumentat că, în urma constatării nulității dispozițiilor ce fuseseră emise exclusiv în favoarea pârâtei, calitatea reclamantului de coproprietar asupra întregului imobil este recunoscută, cu efect retroactiv, de la momentul emiterii dispoziției nr. 17383/04.10.2013. Instanța de apel a subliniat că dreptul reclamantului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil trebuie analizat in extenso, întrucât calitatea de moștenitor al autorului său presupune exercițiul unui act de acceptare a moștenirii, care are caracter indivizibil, astfel că trebuie recunoscut încă din anul 2013. Aceasta, întrucât, pentru a emite dispoziția nr. x/04.10.2013, entitatea administrativă învestită de lege cu soluționarea notificării a analizat și a constatat calitatea reclamantului de persoană îndreptățită, ca urmare a îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar anularea judiciară a dispozițiilor ce fuseseră emise exclusiv în favoarea pârâtei are drept efect consolidarea dreptului indiviz de proprietate al reclamantului asupra întregului imobil. Referitor la dispoziția nr. x/05.10.2018, instanța de apel a reținut că aceasta nu are efect constitutiv de drepturi, ci reprezintă doar actul de punere în executare a hotărârii judecătorești definitive pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2013, care îi recunoaște reclamantului, cu efect retroactiv, cota de 1/2 din dreptul de proprietate asupra întregului imobil (teren și construcție). Recurenta a susținut că raționamentul instanței de apel este nelegal, din moment ce, în cuprinsul hotărârii judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2013, nu se utilizează noțiunea de "proprietar", ci doar aceea de "persoană îndreptățită", astfel că nu se recunoaște un drept de proprietate, ci se constată numai calitatea intimatului de persoană îndreptățită la restituirea în natură, și nici nu se stabilește data de la care a luat naștere dreptul intimatului asupra întregului imobil, instanța neputând, de altfel, să dispună cu privire la acest aspect, având în vedere limitele învestirii, precum și competența stabilită prin Legea nr. 10/2001. A mai învederat că hotărârea judecătorească prin care se recunoaște calitatea de persoană îndreptățită nu reprezintă actul prin care se naște dreptul de proprietate, acesta fiind motivul pentru care Primarul General a fost obligat să emită dispoziția de restituire în natură, în favoarea ambelor părți. Se observă că aceste susțineri ale recurentei pleacă de la o premise greșită, întrucât instanța de apel nu a reținut că momentul de la care intimatul este considerat coproprietar asupra întregului imobil s-a stabilit prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2013. În realitate, instanța de apel, după ce a valorificat, în mod corect, după cum s-a arătat deja, dezlegările date prin hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2013, a procedat, în continuare, la dezvoltarea unui raționament juridic propriu, reținând că, în urma constatării nulității dispozițiilor emise exclusiv în favoarea pârâtei, calitatea reclamantului de coproprietar asupra întregului imobil este recunoscută, cu efect retroactiv, de la momentul emiterii dispoziției nr. 17383/04.10.2013, precum și că dispoziția nr. x/05.10.2018 nu are efect constitutiv de drepturi, ci reprezintă actul de punere în executare a unei hotărâri judecătorești definitive. Ca atare, nu se poate reține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 430-431 din C. proc. civ., privite în corelare cu cele ale art. 633-634 din C. proc. civ., cum, în mod greșit, susține recurenta. 3. Subsumat motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta a dezvoltat mai multe critici, susținând, în sinteză, că, atunci când a reținut că dreptul intimatului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil s-a născut la momentul emiterii dispoziției nr. 17383/04.10.2013, instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod greșit, prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2, art. 22, art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, ale art. 555-557, art. 885-890, art. 1.246-1.250, art. 1.254-1.255 din C. civ., precum și considerentele Deciziei nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunțate de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Înalta Curte constată că și acest motiv este nefondat, întrucât instanța de apel, prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei, a interpretat și a aplicat, în mod corect, normele de drept material, a stabilit, în mod legal, efectele actelor deduse judecății și a dezlegat, în mod just, raportul juridic litigios. Potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, "decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară". De asemenea, conform pct. 25.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, "dispoziția de aprobare a restituirii în natură este un act administrativ de putere, care atestă restituirea proprietății și care, odată îndeplinite formalitățile de publicitate imobiliară, se consolidează ca titlu de proprietate supus regulilor prevăzute de dreptul comun (devine act de proprietate, în sensul prevederilor C. civ.)." Plecând de la aceste dispoziții legale, recurenta a învederat că dreptul de proprietate ia naștere numai de la data emiterii dispoziției de restituire în natură, care constituie titlu de proprietate, nu și în temeiul unei hotărâri judecătorești pronunțate pe parcursul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, întrucât o atare interpretare ar face inutile prevederile referitoare la finalizarea procedurii, prin emiterea titlului de proprietate. Recurenta a arătat că această concluzie a fost reținută, în mod constant, în practica judiciară, precum și în considerentele Deciziei nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunțate de Înalta Curte-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. În opinia recurentei, singurul act care prezintă relevanță pentru nașterea dreptului de proprietate al intimatului asupra cotei de 1/2 din întregul imobil este dispoziția nr. x/05.10.2018. Sub un prim aspect, se constată că instanța de apel nu a ignorat prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 25.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci le-a avut în vedere, dar a apreciat că raționamentul juridic pe care l-a expus nu contravine efectelor recunoscute de legiuitor dispoziției de restituire în natură, emise în temeiul Legii nr. 10/2001. În al doilea rând, contrar susținerilor din memoriul de recurs, se constată că instanța de apel nu a încălcat dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 25.6 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, ci le-a aplicat prin raportare la circumstanțele particulare ale cauzei. Astfel cum s-a reținut la paragraful 71 din Decizia nr. 42 din 21 noiembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție-Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, persoana care se consideră îndreptățită are o simplă expectanță de a dobândi măsurile reparatorii în temeiul legislației speciale, corespunzătoare dreptului recunoscut, astfel că nu deține un drept efectiv, concretizat într-un drept real de proprietate sau într-un drept de creanță, acesta urmând a se concretiza doar prin emiterea titlului de proprietate sau a titlului de despăgubire. Este de menționat că, potrivit definițiilor cuprinse la art. 3 pct. 2 și pct. 3 din Legea nr. 165/2013, "persoana care se consideră îndreptățită" este cea care a depus, în termen legal, notificarea prevăzută de Legea nr. 10/2001, aceasta nefiind încă soluționată de entitatea învestită de lege, iar "persoana îndreptățită" este cea căreia i-a fost recunoscut dreptul la restituire în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii, în temeiul Legii nr. 10/2001 și al Legii nr. 165/2013. Instanța de apel a reținut că părțile sunt coproprietare, în cotă de 1/2 fiecare, asupra imobilului situat în București, Șos. x, vila nr. 5, compus din teren în suprafață de 669 mp și construcție, astfel cum atestă dispoziția nr. x/05.10.2018, care a fost emisă de către Primarul General în executarea sentinței civile nr. 1521 din 7 decembrie 2015, pronunțate de Tribunalul București, secția a V-a civilă în dosarul nr. x/2013, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 97 din 8 februarie 2017 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, astfel cum se prevede chiar la art. I al dispoziției. Valorificând, în mod corect, dispozitivul și considerentele hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013, precum și efectele acesteia, instanța de apel a reținut că intimatul este coproprietar asupra întregului imobilul (nu doar asupra apartamentului nr. x) de la momentul emiterii dispoziției nr. 17383/04.10.2013, iar nu de la data emiterii dispoziției nr. 20569/05.10.2018. Într-adevăr, prin emiterea dispoziției nr. 17383/04.10.2013 în favoarea intimatului, i s-a recunoscut acestuia calitatea de persoană îndreptățită asupra unei părți din imobil (apartamentul nr. x), iar constatarea nulității acestei dispoziții s-a dispus numai în privința respingerii notificării intimatului de restituire în natură a terenului în suprafață de 669 mp și a restului construcției. Acest aspect esențial confirmă faptul că dreptul indiviz de proprietate al intimatului a fost recunoscut, parțial, încă din anul 2013. Contrar susținerilor din memoriul de recurs, raționamentul instanței de apel nu contravine dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale C. civ., întrucât, ca efect al constatării nulității absolute a dispozițiilor emise exclusiv în favoarea recurentei, calitatea ambelor părți de coproprietare asupra întregului imobil s-a consolidat în mod retroactiv, respectiv de la data emiterii dispozițiilor nr. 17382/04.10.2013 și nr. 17383/04.10.2013, ce nu au fost anulate de instanța de judecată în privința recunoașterii, în favoarea ambelor părți, a calității de persoane îndreptățite pentru o parte din imobil. Or, la momentul emiterii acestor două dispoziții, chiar dacă restituirea în natură a privit un singur apartament din imobil, entitatea învestită de lege cu soluționarea notificării a verificat și a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, pentru a dispune restituirea în natură. De altfel, prin hotărârea judecătorească definitivă pronunțată în dosarul nr. x/2013, s-a reținut că sunt îndeplinite cerințele speciale impuse de Legea nr. 10/2001, și anume apartenența imobilului în proprietatea autorului comun (bunicul patern C.), conform actelor de vânzare-cumpărare nr. x/1921 și nr. y/1922, calitatea celor doi solicitanți (frați consangvini) de moștenitori ai autorului lor direct (tatăl D.), calitatea de moștenitor legal pe care tatăl celor doi solicitanți a avut-o față de fostul proprietar C., în baza certificatelor de moștenitor nr. x/1955 și nr. y/2002 și a certificatului întocmit în Geneva la 25.05.2009, precum și preluarea abuzivă a imobilului de către stat, prin Decretul nr. 340/1948 Astfel cum a reținut și instanța de apel, litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 a purtat asupra întinderii drepturilor cuvenite celor două părți (cota-parte din dreptul de proprietate asupra imobilului notificat), din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 4.3 din Normele metodologice, în timp ce condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv existența dreptului de proprietate al autorului comun la momentul preluării abuzive a imobilului și calitatea părților de moștenitori legali, au fost considerate îndeplinite încă de la momentul emiterii dispozițiilor nr. 17382/04.10.2013 și nr. 17383/04.10.2013, care nu au fost anulate de către instanță sub acest aspect. Ca atare, hotărârea judecătorească pronunțată în dosarul nr. x/2013 a confirmat, în mod intrinsec și cu efect retroactiv, dreptul de proprietate al ambelor părți asupra întregului imobil notificat, ce fusese recunoscut parțial prin dispozițiile nr. 17382/04.10.2013 și nr. 17383/04.10.2013, chestiunea litigioasă purtând doar asupra întinderii dreptului fiecărei părți, în timp ce dreptul de proprietate al autorului asupra imobilului, preluarea sa abuzivă de către stat și calitatea ambelor părți de moșteniori legali ai autorului nu au fost contestate. Acesta este contextul particular al cauzei, în raport cu care instanța de apel a reținut, fără a încălca prevederile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și ale pct. 4.3 din Normele metodologice ori considerentele Deciziei ÎCCJ nr. 42 din 21 noiembrie 2016, că dispoziția nr. x/05.10.2018 a fost emisă pentru punerea în executare a hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013, prin care se recunoaște, cu efect retroactiv, adică din anul 2013, calitatea părților de coproprietare, în cotă de 1/2 fiecare, asupra imobilului situat în București, Șos. x, vila nr. 5, compus din teren în suprafață de 669 mp și construcție. Date fiind circumstanțele litigiului, instanța de apel a constatat, în mod corect, că dispoziția nr. x/05.10.2018 confirmă un drept ce fusese recunoscut în favoarea ambelor părți încă de la momentul emiterii dispozițiilor nr. 17382/04.10.2013 și nr. 17383/04.10.2013, stabilind întinderea drepturilor cuvenite celor două părți, din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Toate aceste trei dispoziții menționate, privite în mod coroborat, au regimul juridic reglementat la art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, respectiv fac dovada coproprietății părților asupra întregului imobil notificat, au forța probantă a unor înscrisuri autentice și constituie titluri executorii pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. Nu în ultimul rând, astfel cum a observat și instanța de apel, recurenta nu se poate prevala de atributele dreptului indiviz de proprietate asupra imobilului încă de la data emiterii dispozițiilor în favoarea sa (ce au fost ulterior constatate nule de către instanța de judecată) și să nege, în același timp, efectele dispoziției nr. 17383/04.10.2013 și ale hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul nr. x/2013, o atare conduită contravenind echității și principiului bunei-credințe în exercitarea drepturilor subiective civile. În considerarea celor expuse anterior, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia instanța de apel a nesocotit prevederile art. 555-557 din C. civ., neputându-se reține că ar fi validat pretențiile pecuniare ale intimatului în afara limitelor materiale și temporale ale dreptului de proprietate privată. Contrar susținerilor din memoriul de recurs, instanța de apel nu a încălcat nici regimul juridic al nulității, reglementat la art. 1.246 și urm. din C. civ., din moment ce nu a atribuit efecte unor acte juridice nule, ci a constatat, pe de o parte, faptul că nulitatea dispoziției nr. 17383/04.10.2013 s-a dispus doar parțial, respectiv numai în privința respingerii notificării intimatului de restituire în natură a terenului în suprafață de 669 mp și a restului construcției, iar, pe de altă parte, faptul că nulitatea dispozițiilor emise exclusiv în favoarea recurentei are ca efect recunoașterea, în mod retroactiv, a dreptului indiviz de proprietate al intimatului asupra întregului imobil. Ca atare, instanța de apel a constatat, în mod corect, faptul că, la 3 mai 2016, intimatul era coproprietar al imobilului situat în București, Șos. x, vila nr. 5, compus din teren și construcție. Totodată, nu se poate reține nici că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 885-890 din C. civ., întrucât în cauză sunt aplicabile prevederile art. 56 din Legea nr. 71/2011, potrivit cărora: "(1) Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată. (2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți." În concluzie, se constată caracterul nefondat al tuturor criticilor de recurs referitoare la încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ale Normelor metodologice de aplicare a acestei legi, precum și ale C. civ., întrucât instanța de apel a interpretat și a aplicat, în mod corect, normele de drept material, atunci când a stabilit momentul nașterii dreptului indiviz de proprietate al intimatului, prin raportare la circumstanțele particulare ale litigiului, în mod special la efectele juridice ale dispozițiilor emise în baza Legii nr. 10/2001 și ale hotărârii judecătorești definitive pronunțate în dosarul nr. x/2013. Față de aceste considerente, constatând că nu sunt întemeiate motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5-8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate și argumentate de către pârâtă, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. Totodată, având în vedere că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 451-453 din C. proc. civ., Înalta Curte o va obliga pe recurentă, fiind partea care a pierdut procesul, să plătească intimatului cheltuieli de judecată de 18.064,20 RON, dovedite prin documentele justificative depuse la filele x.