ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 385/2013

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin plângerea întemeiată pe

dispozițiile art. 278

1

C. proc. pen., înregistrată pe rolul acestei

instanțe la data de 19 iulie 2012, sub nr. 931/59/2011 petentul M.D. a solicitat

acvirarea tuturor Dosarelor invocate în plângere, respectiv nr. 906/P/2011 și

nr. 926/P/2011 ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Reșița și nr. 201/P/2012

și nr. 401/P/2011 ale Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin.

În motivarea plângerii

petentul a arătat că, este nemulțumit de împrejurarea că Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Timișoara nu a fost încunoștințat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul

Caras-Severin asupra conflictului negativ de competență arătând că procurorul nu

a soluționat în termen nici această cerere și nici plângerea formulată împotriva

ordonanței din 18 mai 2012 în Dosarul 201/P/2012. Arată că cererea și plângerea

împotriva ordonanței procurorului au fost depuse în termen legal la Parchetul de

pe lângă Tribunalul Caraș-Severin spre a fi înaintate ierarhic și spre a se soluționa

legal atât conflictul de competență, cât și plângerea împotriva actelor procurorului.

A menționat că

Tribunalul Caraș-Severin favorizează în mod vizibil participanții instigatori R.A.

și C.A.I. prin tergiversarea, disjungerea, redirecționarea ilegală a dosarelor în

scopul împrăștierii probelor.

Petentul a depus

la dosar plângerea adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin împotriva

ordonanței din 18 mai 2012 dată în Dosarul 210/P/2012 solicitând îndreptarea erorilor

materiale strecurate în cuprinsul acestei ordonanțe, înaintarea dosarului Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Timișoara pentru soluționarea conflictului de competență

produs prin această ordonanță

În Dosarul

nr. 401/P/2011, s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții R.A. și

C.A.I., agenți de poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz de încredere,

calomnie, înșelăciune, arestare nelegală și cercetare abuzivă, abuz în serviciu

contra intereselor persoanelor, fals intelectual și uz de fals, prevăzută și pedepsită

de art. 213 alin. (1) C. pen., art. 206 alin. (1) C. pen., art. 215 alin. (1)

C. pen., art. 266 alin. (1) C. pen., art. 246 C. pen., art. 289 alin. (1) C.

pen. și art. 291 teza I C. pen.

În Dosarul 201/P/2012

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numiții R.A. și C.A.I., agenți de

poliție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de instigarea la infracțiunea de mărturie

mincinoasă prevăzută și pedepsită de art. 25 raportat la art. 260 alin. (1) C.

pen.

Totodată s-a dispus

disjungerea cauzei și trimiterea la Parchetul de p lângă Judecătoria Reșița în vederea

supravegherii cercetării penale față de B.T. și B.C.A. în legătură cu săvârșirea

infracțiunii de mărturie mincinoasă.

Potrivit art.

278

1

C. proc. pen. „după respingerea plângerii făcute conform art. 275-278

împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după

caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare

a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane

ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere, în termen de 20 de

zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit

art. 277 și 278, la judecătorul de la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii,

competența să judece cauza în primă instanță.

Potrivit art.

27 alin. (3) din Legea nr. 218/2002: „Infracțiunile săvârșite de polițiștii care

au calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare se judecă în primă instanță

de către:...a) tribunal, în cazul polițiștilor prevăzuți în art 14 alin. (2)

pct. 1I din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului.” În cauza de față

intimații au calitatea de agenți, fiind prevăzut de art. 14 alin. (2) pct. II din

Legea nr. 260/2002.

Față de aceste

prevederi legale, cum competența de a judeca în primă instanță cauzele privind agenții

de poliție care au și calitatea de organe de cercetare ale poliției judiciare, revine

Tribunalului și cum competența după calitatea persoanei este de ordine publică și

poate fi ridicată în tot cursul procesului penal potrivit art. 39 alin. (1) C. proc.

pen, urmează ca raportat la dispozițiile legale menționate, Curtea de Apel și-a

declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Caras Severin.

Împotriva sentinței

penale nr. 199/PI din 29 august 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală,

a declarat recurs petiționarul M.D., criticând-o pentru ne temeinicie și nelegalitate.

În motivele de

recurs formulate în scris, a solicitat în esență soluționarea de către Înalta

Curte a conflictului de competență ivit între Parchetul de pe lângă Judecătoria

Reșița și Parchetul de pe lângă Tribunalul Caraș-Severin în legătură cu Dosarul

de urmărire penală nr. 3354/P/2011.

Examinând hotărârea

recurată, în raport de criticile formulate cât și din oficiu, Înalta Curte de Casație

și Justiție, în temeiul art. 385

15

alin. lit. a) teza a-II-a C. proc.

pen., constată că recursul formulat de către petiționarul M.D., este inadmisibil,

întrucât sentința atacată cu prezentul recurs este definitivă.

Înalta Curte reține

că inadmisibilitatea reprezintă o sancțiune procedurală care intervine atunci când

părțile implicate în proces efectuează un act pe care legea nu îl prevede sau îl

exclude, precum și în situația când se încearcă exercitarea unui drept epuizat pe

o altă cale procesuală, ori chiar printr-un act neprocesual.

Căile ordinare

de atac sunt strict și limitativ reglementate prin norma procesual penală, cu arătarea

imperativă a persoanelor ce le pot folosi, precum și a condițiilor, cazurilor și

termenelor în care pot fi exercitate.

Astfel, exercitând

o cale de atac în afara condițiilor stabilite de lege, demersul astfel realizat

va fi sancționat cu inadmisibilitatea.

Hotărârile prin

care o instanță declină competența de soluționare a unei cauze către instanța competență

nu sunt supuse apelului și nici recursului, astfel cu este prevăzut de art. 42

alin. (4) C. proc. pen.

În speță,

Înalta Curte constată că petiționarul a formulat recurs împotriva unei sentințe

prin care a fost declinată competența de soluționare a plângerii formulată de petiționarul

M.D. în baza art. 278

1

C. proc. pen., sentință care este definitivă și

nesusceptibilă a fi atacată cu apel sau recurs.

Față de considerentele

precizate, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a-II-a C. proc. pen., va respinge, ca inadmisibil,

recursul formulat de petiționarul M.D. împotriva sentinței penale nr. 199/PI din

29 august 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

În temeiul

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petiționar va fi obligată la plata

sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil,

recursul declarat de petiționarul M.D. împotriva sentinței penale nr. 199/PI din

29 august 2012 a Curții de Apel Timișoara, secția penală.

Obligă recurentul

petiționar la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

4 februarie 2013.