ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 800/2025

Ședința publică din data de 14 februarie 2025

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iași la data de 27.03.2023, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii - Autoritatea Rutieră Română - A.R.R. și Agenția Teritorială ARR- Iași, obligarea acestora din urmă la eliberarea atestatului de instructor auto în temeiul dispozițiilor art. 23 alin. (6) și (7) din O.U.G. nr. 195/2002 și la plata salariului retroactiv de care a fost privat prin refuzul eliberării atestatului de instructor auto.

Prin sentința civilă nr. 60/2024 din 26 februarie 2024, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. și a obligat reclamantul să achite pârâtului Ministerul Transporturilor - Autoritatea Rutieră Română suma de 1158 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând contravaloare transport și cazare.

Împotriva sentinței civile nr. 60/2024 din 26 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal

În motivare, recurentul-reclamant a arătat că în intervalul 24.11.2007-02.03.2022 a fost instructor auto atestat, fără să fi fost necesară școlarizarea și susținerea examenului de atestare, motivat de activitatea anterioară din cadrul IPJ Iași în intervalul 1985-2007, fapt confirmat de atestatele de pregătire profesională emise de ARR.

A apreciat că prin refuzul de eliberare a atestatului profesional pentru instructor auto se aduce atingere drepturilor și intereselor sale legitime astfel cum au fost reglementate prin disp. O.U.G. nr. 195/2002, pârâta făcând trimitere la Normele privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto aprobate prin OMT nr. 733/2013, însă fără a lua în considerare dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, respectiv art. 23 alin. (6) și (7).

A arătat recurentul reclamant că în martie 2022 a ieșit la pensie, iar ulterior deciziei de pensionare a formulat cerere pentru reînoirea atestatului de instructor auto.

A apreciat că textul de lege privind condiția ca solicitantul să își fi desfășurat activitatea neîntrerupt în ultimii 10 ani în structurile poliției rutiere nu poate fi interpretată ca fiind vorba de ultimii 10 ani de la data introducerii cererii privind eliberarea ultimului atestat. Atestatul a fost eliberat și reînoit în intervalul 2007-2022 tocmai pentru că îndeplinea fără dubii condițiile impuse de art. 23 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002.

Intimații-pârâți au formulat întâmpinare prin care au invocat excepția nulității recursului, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.12.2024, în ședință publică, cu citarea părților.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a respins excepția nulității recursului, pentru considerentele expuse în practicaua prezentei decizii.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare invocat de recurentul-reclamant este cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia:

"casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Înalta Curte are în vedere că recursul este o cale de atac extraordinară, nedevolutivă, cu un scop precis, stabilit expres de lege, deci analiza instanței de recurs este limitată de situația de fapt stabilită de instanțele de fond, pe care nu o poate modifica, potrivit efectului cumulat al art. 483 alin. (3) și art. 488 C. proc. civ.

Motivul de casare sau de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare sau aplicare greșită a nomelor de drept material. Va fi incident acest motiv atunci când instanța de fond, deși a recurs la textele de lege substanțială aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Totodată, art. 483 C. proc. civ. prevede că:

"(3) Recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Analizând cererea de recurs, întâmpinarea formulată în cauză și sentința recurată, Înalta Curte apreciază că instanța de fond în mod corect a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Înalta Curte reține că reclamantul A. a îndeplinit în perioada 20.02.1985 - 31.03.2007 funcția de agent de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Iași. După ieșirea la pensie, în intervalul 24.11.2007 - 02.03.2022 a fost beneficiarul unor atestate de pregătire profesională pentru a desfășura activitatea de instructor auto și profesor de legislație rutieră, obținute în temeiul art. 23 alin. (6) și (7) din O.U.G. nr. 195/2002.

La data de 12.09.2022, reclamantul a solicitat obținerea/reînnoirea atestatului de instructor auto, însă cererea sa, înregistrată cu nr. x/13.09.2022 a fost respinsă prin adresa din 29.09.2022 motivat de faptul că atestatul se poate elibera doar după promovarea examenului aferent tipului de curs, conform Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto aprobate prin Ordinul M.T nr. 733/2013.

Apreciind răspunsul oferit ca fiind un refuz nejustificat reclamantul s-a adresat instanței de contencios administrativ cu o cerere de chemare în judecată în care a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 23 alin. (6) și (7) din O.U.G. nr. 195/2002, are dreptul de a obține atestat de instructor auto fără a fi necesară susținerea unui examen, întrucât anterior a avut calitatea de polițist în cadrul structurii de poliție rutieră.

Prin sentința recurată, prima instanță a constatat că reclamantul a îndeplinit prima condiție în sensul că a avut calitatea de subofițer și agent de poliție în perioada 20.02.1985 - 31.03.2007 și și-a desfășurat activitatea în cadrul structurii de polițe rutieră, însă, având în vedere că încetarea activității a avut loc în anul 2007, nu a fost îndeplinită cealaltă condiție, respectiv cea a perioadei de activitate neîntreruptă de 10 ani socotită de la data încetării calității de polițist. Judecătorul fondului a reținut că cele două condiții trebuie îndeplinite în mod cumulativ, motiv pentru care a respins cererea de chemare în judecată.

Soluția primei instanțe, de respingere a acțiunii, este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, respectiv a dispozițiile art. 23 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 și OMT nr. 733/2013, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, potrivit art. 23 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 "pot fi atestați ca profesori de legislație sau instructori auto pentru pregătirea practică, fără școlarizare și susținerea examenului de atestare, polițiștii rutieri cu grad de ofițer cărora le-au încetat raporturile de serviciu și care și-au desfășurat activitatea neîntrerupt în ultimii 10 ani în structurile poliției rutiere".

Înalta Curte reține că reclamantul a beneficiat deja de prevederile art. 23 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, la eliberarea atestatului de profesor de legislație rutieră din anul 2007, iar după atestarea profesională inițială sunt aplicabile dispozițiile Ordinului Ministerului Transporturilor nr. 733 din 25 aprilie 2013 pentru aprobarea Normelor privind autorizarea școlilor de conducători auto și a instructorilor auto, a Normelor privind atestarea profesorilor de legislație rutieră și a instructorilor de conducere auto, a Metodologiei de organizare și desfășurare a cursurilor de pregătire teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, a Programei de școlarizare, precum și privind condițiile și obligațiile pentru pregătirea teoretică și practică a persoanelor în vederea obținerii permisului de conducere, respectiv dispozițiile art. 13 alin. (1), conform cărora:

"Reînnoirea atestatului de instructor auto sau profesor de legislație rutieră se face numai în condițiile absolvirii cursului de perfecționare profesională."

Se constată că, deși prevederile art. 23 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002 invocate de recurentul - reclamant reprezintă o excepție de la regula instituită prin OMT nr. 733/2013, totuși, prin aceste norme legiuitorul a reglementat doar această situație, respectiv obținerea atestatului (inițial), situația reînnoirii acestuia fiind reglementată doar de dispozițiile OMT nr. 733/2013, astfel că, aplicarea prevederilor art. 23 alin. (6) din O.U.G. nr. 195/2002, nu exclude aplicarea prevederilor din OMT nr. 733/2013, pentru reînnoirea atestatului de profesor de legislație rutieră, fiind două situații diferite, scopul reglementării condițiilor necesare pentru reînnoirea atestatului, fiind acela al verificării periodice a cunoștințelor în domeniu a persoanelor ce își doresc să își continue activitatea de profesor de legislație rutieră.

Prin reglementarea avută în vedere, legiuitorul a apreciat că un ofițer de poliție rutieră care și-a desfășurat activitatea neîntrerupt în ultimii 10 ani în structurile Poliției Rutiere are cunoștințele profesionale necesare obținerii atestatului (inițial) de profesor de legislație rutieră, astfel încât nu se mai impune absolvirea de către acesta a unui curs de pregătire profesională și promovarea unui examen de atestare, însă pentru reînnoirea atestatului, legiuitorul nu a mai reglementat nicio excepție pentru respectivele persoane, apreciindu-se așadar necesar ca și acestea să urmeze un curs de perfecționare profesională și verificare a cunoștințelor lor printr-un examen.

În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței nr. 60/2024 din 26 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva sentinței nr. 60/2024 din 26 februarie 2024 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 14 februarie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.