ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5856/2024

Ședința publică din data de 19 decembrie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înaintată prin poștă la data de 19.09.2019 înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. x/2019, reclamantul A. S.A., în insolvență, reprezentată prin administrator special B. și administrator judiciar în consorțiu compus din C.. și D., a chemat în judecată pe pârâții A.P.I.A. București și A.P.I.A.- Centrul Județean A.P.I.A. Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata către A. a sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenție pentru anul 2014, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 277 din 14 noiembrie 2023, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, judecând cauza în fond, după casare, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune și a respins acțiunea promovată de reclamanta A. S.A. - în insolvență - prin administrator judiciar în consorțiu compus din E. și D. în contradictoriu cu pârâții Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură București și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean A.P.I.A. Vaslui, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței nr. 277 din 14 noiembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs recurenta-reclamantă A. S.A. în insolvență - prin administrator judiciar Consorțiu compus din E. și D. prin care a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6, pct. 7 și pct. 8 Cod procedură civilă, admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare iar în subsidiar, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin motivele de recurs se susține că instanța de fond a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, însă a considerat eronat că "acțiunea reclamantei vizează plata unor despăgubiri care derivă din anularea unui act iar nu cenzurarea actului administrativ asimilat constând în refuzul nejustificat a soluționării unei cereri", încălcând astfel atât principiul disponibilității (fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.), precum și autoritatea lucrului judecat prin sentința civilă nr. 76/2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022 (fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 Cod procedură civilă).

Recurenta susține că acțiunea a fost formulată inclusiv în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1)7 din Legea nr. 554/2004, iar nu în temeiul art. 198 din același act normativ, la care se raportau cele două intimate-pârâte în susținerea termenului de prescripție de 1 an pentru promovarea acțiunii.

Contrar celor reținute de către prima instanță, prin cererea de chemare în judecată, A. nu a solicitat despăgubiri ca urmare a anulării definitive de către instanță a actelor administrativ-fiscale contestate în cadrul dosarului nr. x/2015, ci acțiunea a fost formulată împotriva refuzului APIA și APIA Vaslui de plată a dobânzilor solicitate de către A. ca urmare a plății cu întârziere a Subvenției APIA 2014 ce se cuvenea A., astfel cum s-a stabilit în mod definitiv în dosarul nr. x/2015.

Astfel, A. a învestit instanța de judecată cu o acțiune al cărei obiect este cenzurarea refuzului nejustificat al pârâtelor de plată a sumelor solicitate de către Societate cu titlul de dobânzi fiscale, sens în care, prin cererea introductivă, Societatea a solicitat instanței de judecată să dispună obligarea pârâtelor APIA și APIA Vaslui la plata dobânzilor fiscale aferente plății cu întârziere către A. a Subvenției APIA pentru anul 2014.

Așadar, singura chestiune cu care a fost legal învestită instanța, prin cererea introductivă a A., constă în verificarea caracterului justificat/nejustificat al refuzului pârâtelor de a achita dobânzile fiscale solicitate de reclamantă, prin prisma unicului motiv de refuz invocat de pârâte prin adresele de refuz, anume că "în dispozitivul hotărârii civile nr. 186/2015 nu se regăsește nici o dispoziție a instanței potrivit căreia să fim obligați la plata de despăgubiri".

Se mai susține că, în rejudecare, în combaterea excepției prescripției, a invocat în fața Curții de Apel Iași inclusiv efectul pozitiv al lucrului judecat al sentinței civile nr. 76/2022, pronunțată în dosarul nr. x/2022, însă în cuprinsul hotărârii atacate, prima instanță nu a avut în vedere și aceste argumente ale Societății (fiind incident inclusiv motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

În fața instanței de fond, a arătat că, prin sentința civilă nr. 76/2022, Curtea de Apel Iași a stabilit cu putere de lucru judecat definitivă (având în vedere că sentința nr. 76/2022 nu a fost atacată cu recurs de către APIA și APIA Vaslui) că excepția prescripției dreptului la acțiune este neîntemeiată.

Prin urmare, având în vedere efectul pozitiv al lucrului judecat în ceea ce privește respingerea excepției prescripției prin sentința nr. 76/2022 pronunțată în dosarul nr. x/2019 (între aceleași părți), prin hotărârea atacată, se impunea respingerea excepției prescripției invocate de către APIA și APIA Vaslui în cadrul prezentului dosar, în temeiul dispozițiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ.:

"oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătura cu soluționarea acestuia din urmă".

În speță, obiectul cererii promovate este reprezentat de accesoriile (dobânzile fiscale) corespunzătoare sumelor cuvenite reclamantei cu titlul de Subvenție APIA pentru Campania 2014.

Accesoriile solicitate de către societate au natura unei creanțe fiscale, astfel cum am arătat în cadrul secțiunii II.A.1. din cuprinsul cererii de chemare în judecată. Raportul dedus judecății este unul de drept procedural fiscal.

După cum s-a arătat încă din primul ciclu procesual, potrivit art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2006 pentru aprobarea schemelor de plăți directe și plăți naționale directe complementare, care se acordă în agricultură începând cu anul 2007, și pentru modificarea art. 2 din Legea nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură, legiuitorul a stabilit că:

"Agenția de Plăti și Intervenție pentru Agricultură este instituția responsabilă pentru implementarea schemelor de plăti directe pentru agricultură, având ca sursă de finanțare Fondul european penr. ru garantare în agricultură (FEGA), Fondul european pentru agricultură și dezvoltare rurală (FEADR), precum si fonduri din bugetul național".

În acord cu jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție și a Curților de Apel invocată anterior Subvenția APIA aferentă anului 2014 s-ar fi cuvenit A. începând cu data de 16.10.2014.

Astfel, având în vedere realizarea de către APIA a plății în tranșe a sumei în cuantum total de 18.932.986,84 RON, datorate A. cu titlul de Subvenție APIA aferentă anului 2014, se impune obligarea APIA și APIA Vaslui, în solidar, la plata dobânzii fiscale pentru perioada 16.10.2014 - 30.04.2019, conform celor solicitate prin cererea introductivă.

Motivul de casare cu reținere prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În opinia recurentei, prima instanța a considerat nejustificat că între părți nu există un raport juridic fiscal, iar subvenția APIA nu are caracterul unei creanțe fiscale, sens în care a încălcat și a aplicat în mod greșit art. 1.516 C. civ., art. 1.531 alin. (1) C. civ., art. 1.535 alin. (1) C. civ., art. 117 vechiul Codul de procedură fiscală, art. 124 vechiul Cod procedură fiscală, art. 1 Cod procedură fiscală, art. 2 Codul de procedură fiscală, art. 3 Codul de procedură fiscală, art. 182 Codul de procedură fiscală.

În primul rând, în cuprinsul hotărârii atacate, instanța a reținut în mod greșit că dobânzile solicitate nu puteau fi acordate pentru că "Reclamanta nu se află în situația unui contribuabil care (solicită accesorii-n.n.) (...) în temeiul unui act administrativ fiscal anulat ulterior de către instanța de judecată (...).".

Reclamanta consideră că a dovedit în speță incidența situației anulării definitive de către instanță, în dosarul nr. x/2015, a actelor administrative fiscale emise de către intimatele-pârâte privind neacordarea Subvenției APIA pentru anul 2014, la care în realitate Societatea era îndreptățită.

Având în vedere situația de fapt supusă analizei, respectiv faptul că societatea nu a beneficiat deloc de sumele ce i se cuveneau cu titlul de Subvenție APIA pentru anul 2014, iar aceste sume i-au fost acordate abia în anul 2019, rezultă în mod cert că este întemeiată solicitarea de plată a accesoriilor aferente sumelor ce nu i-au fost plătite la termen în mod nejustificat.

Astfel, contrar celor reținute prin hotărârea atacată, textul dispozițiilor procedural fiscale incidente (art. 124 vechiul Codul de procedură fiscală, art. 182 Codul de procedură fiscală) nu exclude de la acordarea accesoriilor situația în care contribuabilul nu a beneficiat deloc de sumele reținute/neacordate nejustificat cu titlul de Subvenție APIA, iar Curtea de Apel Iași a interpretat greșit în mod restrictiv aceste norme, cu încălcarea principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Prin urmare, recurenta apreciază că se află tocmai în situația plății cu întârziere a unor sume ce i se cuveneau cu titlul de Subvenție APIA pentru anul 2014, iar plata a fost realizată în urma anulării definitive de către instanțe a actelor administrative fiscale contestate în dosarul nr. x/2015.

În al doilea rând, prin hotărârea atacată, instanța de fond nu a realizat aplicarea normei de drept material de la art. 182 Codul de procedură fiscală și a considerat că dobânda fiscală nu se aplică oricărei sume ce se achită din bugetul național, cu toate că textul de lege analizat nu reglementează în detaliu toate situațiile în care contribuabilul înregistrează creanțe împotriva bugetului de stat și nici nu limitează aplicarea dobânzii fiscale doar pentru "situația unui contribuabil care a achitat o sumă fără ca aceasta să fie datorată sau în temeiul unui act administrativ fiscal anulat ulterior de către instanța de judecată" și pentru "situația unui contribuabil care să poată beneficia de rambursarea TVA sau de restituirea unui impozit", după cum în mod nelegal și eronat a reținut prima instanță în rejudecare.

În prezenta cauză, societatea a solicitat prin acțiune separată acordarea accesoriilor, întrucât prejudiciul cauzat este pe deplin dovedit în prezenta cauză, fiind generat de neacordarea la termen de către intimatele-pârâte a Subvenției APIA pentru anul 2014, care se cuvenea A. potrivit titlul executoriu reprezentat de hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2015, prin care a fost confirmat dreptul A. de a beneficia de Subvenția APIA 2014 din partea intimatelor-pârâte, Or, acest prejudiciu, compus din debitul principal și accesoriile aferente poate fi reparat în integralitate, conform art. 1.531 și art. 1.535 C. civ., doar prin acordarea dobânzilor aferente debitului principal confirmat definitiv de către instanță în dosarul nr. x/2015.

Recurenta mai susține că prejudiciul suferit cuprinde atât (i) pierderea efectiv suferită (damnum emergens), care a fost reparată prin achitarea sumei de 18.932.986,84 RON, reprezentând debitul principal la care Societatea era îndreptățită, cât și (ii) beneficiul de care Societatea a fost lipsită ca urmare a indisponibilizării capitalului (lucrum cessans) pentru perioada 16.10.2014 - 30.04.2019 (dobânzile în cuantum de 7.095.091,03 RON), care nu a fost reparat odată cu restituirea debitului principal. Prin urmare, solicitarea ulterioară de obligare a intimatelor-pârâte la plata dobânzilor era justificată, scopul fiind repararea integrală a prejudiciului suferit, cauzat prin comportamentul nelegal al intimatelor-pârâte (reținut cu autoritate de lucru judecat prin hotărârile definitive pronunțate în dosarul nr. x/2015).

Prin urmare, rezultă fără putință de tăgadă faptul că simpla achitare în tranșe în cursul anului 2019 a sumelor reprezentând Subvenția APIA pentru anul 2014, neacordată la termen în mod nelegal de către intimatele-pârâte, nu poate acoperi întregul prejudiciu cauzat Societății, dat fiind faptul că, pe o perioadă îndelungată de timp, respectiv 16.10.2014 - 30.04.2019, A. a fost lipsită în mod nejustificat de suma în cuantum de 18.932.986,84 RON.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (prin hotărârea atacată, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității)

Recurenta consideră că instanța a încălcat norma de procedură prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. și a respins acțiunea A. prin care s-a solicitat obligarea intimatelor-pârâte la plata accesoriilor (dobânzilor fiscale) aferente plății cu întârziere a Subvenției APIA 2014, fără a pune însă în discuția părților recalificarea naturii juridice a accesoriilor solicitate prin acțiune, dacă ar fi apreciat că este cazul.

Astfel, în măsura în care instanța de fond ar fi apreciat că, în speță, s-ar fi putut realiza analiza juridică numai în ceea ce privește temeinicia sau netemeinicia de plată a dobânzii legale sau a dobânzii prevăzute la art. 42 din O.U.G. nr. 66/2011, la care a făcut referire în hotărârea atacată, iar nu a dobânzii fiscale, ar fi trebuit să pună în dezbaterea părților acest aspect, fără ca această împrejurare să fi atras de plano admiterea cererii sau să fi validat temeinicia apărărilor intimatelor-pârâte, întrucât abia în urma analizei proprii a instanței, pe baza probatoriul administrat în cauză, ar fi urmat să se pronunțe soluția care ar fi tranșat cauza pe fond în privința accesoriilor.

În interpretarea textului legal al art. 22 C. proc. civ., literatura de specialitate de referință și practica judiciară au considerat că judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea sau recalificarea juridică exactă a cererii deduse judecății, fără ca acesta să se antepronunțe prin recalificarea unei chestiuni litigioase și fără că o asemenea calificare corectă să atragă de plano admiterea cererii sau temeinicia apărării, întrucât abia în urma administrării probelor va rezulta dacă condițiile instituțiilor juridice care sunt incidente în cauză sunt sau nu îndeplinite.

În susținerea recursului sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Intimatele-pârâte Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură București și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean A.P.I.A. Vaslui au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatelor, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în insolvență, reprezentată prin administrator special B. și administrator judiciar în consorțiu compus din C.. și D., a chemat în judecată pe pârâții A.P.I.A. București și A.P.I.A.- Centrul Județean A.P.I.A. Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata către A. a sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenție pentru anul 2014, precum și a cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii sale, reclamanta, prin reprezentant, a arătat că în urma rămânerii definitive, la 02.04.2019, a hotărârii instanței de fond pronunțate în cadrul dosarului nr. x/2015, APIA a achitat în integralitate către A. suma în cuantum de 18.932.986,84 RON, ce se cuvenea societății cu titlul de subvenție aferentă anului 2014.

În concret, în cursul lunii aprilie 2019, ulterior soluționării definitive a dosarului nr. x/2015, APIA a efectuat plata sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON în următoarele tranșe:

- la data de 24.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 16.443.115,15 RON;

- la data de 24.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 134.693,53 RON;

- la data de 24.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 26.712,74 RON;

- la data de 30.04.2019 a fost încasată de către A. suma în cuantum de 2.328.465,42 RON.

La data de 22.07.2019, A. a transmis părților cereri de plată a dobânzii aferente plății cu întârziere de către APIA a subvenției aferente anului 2014, care au fost primite de către APIA la data de 23.07.2019, iar de către APIA Vaslui la data de 25.07.2019.

Prin decizia nr. 5130/02.11.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursurile declarate de APIA și APIA Centru Județean Vaslui, a casat sentința pronunțată în primul ciclu procesual și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Iași. În esență, s-a apreciat că nu a fost indicat vreun temei juridic al argumentului referitor la împrumutarea naturii juridice a creanțelor bugetare/fiscale și ajutoarelor acordate sub formă de subvenție și nu s-a lămurit dacă sunt sau nu aplicabile speței dispozițiile legale invocate de pârâte prin întâmpinări. S-a concluzionat că, deși prima instanță a admis acțiunea, în fapt nu a soluționat fondul cauzei. A fost apreciat nefondat motivul de recurs prin care APIA a susținut excepția lipsei calității sale procesuale pasive.

Judecând cauza în fond, după casare, instanța a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune și acțiunea ca neîntemeiată. Înalta Curte constată că hotărârea este nelegală, în cauză fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 Cod procedură civilă ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității;" "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei").

Hotărârea instanței de fond este nelegală din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în sensul că instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În concret, Curtea de Apel Iași a încălcat norma de procedură reglementată în art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., text legal care stabilește că "Judecătorul dă sau restabilește calificare juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz, judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificare juridică exactă".

Prin acțiunea în contencios administrativ, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor la plata accesoriilor (dobânzi fiscale) aferente plății cu întârziere a subvenției APIA din 2014, fără însă să pună în discuția părților recalificarea naturii juridice a accesoriilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Astfel cum a arătat recurenta, instanța ar fi avut obligația în analiza întreprinsă în ceea ce privește temeinicia sau netemeinicia acordării dobânzii legale sau a dobânzii prevăzute în art. 42 din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2011, la care se referă judecătorul fondului, iar nu a dobânzii fiscale, așa cum solicitase reclamanta prin cererea de chemare în judecată, să pună în discuția părților acest aspect esențial al cauzei, ceea ce însă instanța nu a făcut.

De asemenea, constată Înalta Curte, este întemeiată și critica fundamentată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Ca urmare a soluționării definitive a dosarului nr. x/2015, dosar în care A. S.A. atacase pe calea contenciosului administrativ actele infralegislative emise de cele două pârâte, contestând măsurile dispuse, printre altele, pentru anul 2014 în legătură cu subvențiile la care reclamanta avea dreptul, reclamantei fiindu-i admisă acțiunea, APIA a procedat la plata subvenției datorate.

În concret, APIA a efectuat plata către reclamantă a sumei totale de 18.932.986,84 RON, cu titlu de subvenție pentru anul 2014, în mai multe tranșe.

Urmare a plății cu întârziere a subvenției pentru 2014, reclamanta a promovat în justiție acțiunea de față solicitând obligarea pârâtelor la plata sumei de 7.095.091,03 RON reprezentând dobânziile fiscale aferente subvenției.

Într-o primă fază, judecătorul fondului a reținut incidența în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004 reținând că acțiunea reclamantei vizează plata unor despăgubiri care derivă din anularea unui act, iar nu cenzurarea actului administrativ asimilat (refuz nejustificat de soluționare a unei cereri), așa cum pretindea reclamanta. În baza acestui text de lege judecătorul fondului a tranșat chestiunea cu privire la excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de către cele două pârâte reținând că reclamanta a cunoscut efectiv întinderea eventualei pagube la data 30.04.2019, care reprezintă momentul la care pârâtele au efectuat plata ultimei tranșe aferente subvenției din anul 2014.

În continuare însă judecătorul cauzei, în contradicție cu cele reținute în privința incidenței în cauză a art. 19 din Legea contenciosului administrativ, care îi impunea să trateze cererea de chemare în judecată ca o acțiune în răspundere patrimonială, formulată separat, și având un caracter subsecvent acțiunii în anularea actului nelegal sau împotriva refuzului de rezolvare a unei cereri referitoare a unui drept sau interes legitim, a trecut la un alt tip de examen al cererii de chemare în judecată supunând analizei natura juridică a accesoriilor solicitate de către A. S.A..

În concret instanța a negat validitatea susținerii reclamantei cum că suma solicitată este asimilată unei creanțe fiscale și astfel că neplata la termen ar atrage obligația de plată a dobânzii fiscale, considerând accesoriile pretinse ca fiind creanțe bugetare, concluzionând finalmente că tipul de accesorii solicitate prin cererea de chemare în judecată exclude achitarea dobânzii fiscale.

Procedând în acest fel, prima instanță a furnizat motive contradictorii atunci când și-a fundamentat soluția, contrar cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, pe care o va casa și, pe cale de consecință, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va analiza toate susținerile, argumentele și apărările părților, urmând a se analiza și aspectele de fond invocate în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și pe care Înalta Curte nu le-a mai analizat, față de soluția casării cu trimitere.

III. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. în insolvență - prin administrator judiciar Consorțiu compus din E. și D. împotriva sentinței nr. 277/2023 din 14 noiembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 decembrie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin intermediul grefei instanței.