ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5130/2022

Ședința publică din data de 2 noiembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Iași sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A., în insolvență, reprezentată prin administrator special B. și administrator judiciar în consorțiu compus din C.. și D., a chemat în judecată pe pârâții A.P.I.A. București și A.P.I.A.- Centrul Județean A.P.I.A. Vaslui, solicitând obligarea acestora la plata către A. a sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenție pentru anul 2014, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 50/2020 din 30 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepțiile prescripției dreptului la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a A.P.I.A. București, invocate de pârâți.

A fost admisă în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în insolvență, reprezentată prin administrator special B. și administrator judiciar în consorțiu compus din C.. și D., în contradictoriu cu pârâții A.P.I.A. București și A.P.I.A.-Centrul Județean A.P.I.A. Vaslui.

Au fost obligați pârâții la plata în solidar către reclamant a dobânzilor fiscale aferente sumei de 18932986,84 RON, reprezentând subvenție pentru anul 2014, la calculul cuantumului dobânzilor fiscale precizate anterior urmând a se ține seama că data scadenței primei rate a subvenției a fost 1.12.2014, iar a celei de a doua rate, 30.06.2015, și de data plății efective a subvenției în tranșe.

A fost respinsă cererea reclamantului de acordare a cheltuielilor de judecată ca nedovedită.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au formulat recurs pârâtele Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Centru Județean Vaslui.

3.1 Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a formulat recurs întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Motivele recursului au fost expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depusă la dosarul cauzei .

3.2 Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean Vaslui a formulat recurs întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii, admiterea excepțiilor invocate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Motivele recursului au fost expuse în cererea de exercitare a căii de atac, depusă la dosarul cauzei .

4.1 Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură a formulat întâmpinare față de recursul declarat de APIA - Centrul Județean Vaslui, solicitând admiterea acestuia.

4.2 Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură Centru Județean Vaslui a depus întâmpinare, solicitând respingerea în parte a recursului declarat de APIA, doar în privința excepției lipsei calității procesuale pasive.

4.3 A. S.A. a depus întâmpinare față de recursurile pârâtelor, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate. Totodată, a invocat și excepția nulității recursului declarat de APIA.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând cu prioritate, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului declarat de APIA invocată de intimata-reclamantă, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și urmează să o respingă, având în vedere că motivele de nelegalitate invocate de recurentă pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pe fond, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt întemeiate, fiind incidente motivele de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 din noul C. proc. civ.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Reclamanta A. S.A., a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune prin care, în contradictoriu cu pârâții A.P.I.A. București și A.P.I.A.- Centrul Județean A.P.I.A. Vaslui, a solicitat obligarea acestora la plata sumei în cuantum de 7.095.091,03 RON, reprezentând dobânzile fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A. cu titlul de Subvenție pentru anul 2014, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin sentința atacată, Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile prescripției dreptului la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a A.P.I.A. București, invocate de pârâți, a admis în parte acțiunea, fiind obligați pârâții la plata în solidar către reclamantă a dobânzilor fiscale aferente sumei de 18932986,84 RON, reprezentând subvenție pentru anul 2014, la calculul cuantumului dobânzilor fiscale precizate anterior urmând a se ține seama că data scadenței primei rate a subvenției a fost 1.12.2014, iar a celei de a doua rate, 30.06.2015, și de data plății efective a subvenției în tranșe.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut următoarele:

Având în vedere că A.P.I.A. București are atribuții legale de autorizare și execuție a plăților autorizate către beneficiari, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, această autoritate publică centrală are calitate procesuală pasivă în cauză, faptul că, prin sentința definitivă nr. 186/2015 a Curții de Apel Iași, nu a fost obligată, în calitate de pârât, la plata contravalorii subvenției aferente anului 2014, neînlăturând competența acesteia de a autoriza plata debitului principal și, implicit, a celui accesoriu. De altfel, prin întâmpinare, a recunoscut că a executat benevol obligația stabilită de instanță de plată către reclamant a subvenției din 2014, refuzate inițial la plată, obligație stabilită prin titlul executoriu menționat anterior.

Referitor la excepția prescripției dreptului la acțiune pentru nerespectarea termenului de un an, prevăzut de art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de fond a reținut că subvenția agricolă aferentă anului 2014, obținută de reclamant prin sentința definitivă nr. 186/2015 a Curții de Apel Iași, reprezintă o formă de sprijin pentru dezvoltare rurală acordată din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), după cum rezultă, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat, din sentința precizată anterior și decizia nr. 1788/2019 a Î.C.C.J.-S.C.A.F., consecința neregulilor, constatate prin notificările și deciziile anulate prin hotărârile judecătorești amintite, fiind stabilirea unor creanțe bugetare care împrumută natura lor juridică de creanțe fiscale și ajutoarelor acordate sub formă de subvenție, natura juridică a creanței neputând fi stabilită diferit în funcție de titularul dreptului la acțiune. Ca urmare, inclusiv accesoriile solicitate sub formă de dobânzi reprezintă creanțe fiscale cărora li se aplică reglementările specifice în materie, și anume cele ale Codului de procedură fiscală în condițiile în care părțile nu au probat existența unor clauze în acest sens, înscrise în contracte sau alte angajamente legale prin care se utilizează fondurile europene și fondurile publice naționale aferente acestora, pentru a fi aplicabile prev. art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011.

Constatând că, potrivit disp. art. 352 alin. (1) și (2) din noul C. pen..F. (Legea nr. 207/2015), dispozițiile noului cod se aplică numai procedurilor de administrare începute după intrarea acestuia în vigoare, procedurile de administrare începute înainte de data intrării în vigoare a acestui cod rămânând supuse legii vechi, și observând că procedura administrativă de recuperare a dobânzilor aferente subvenției aferente anului 2014, a fost demarată prin cererile reclamantului comunicate pârâților la data de 22.07.2019, după intrarea în vigoare la 1.01.2016 a noul C. pen..F., judecătorul fondului a apreciat că, în cauza de față, sunt incidente reglementările cuprinse în Legea nr. 207/2015.

Dreptul reclamantului de a solicita plata dobânzilor fiscale se prescrie, pentru egalitate de tratament și în lipsa unor dispoziții legale contrarii, în același termen ca și în cazul autorității publice de a stabili creanțe fiscale. În acest sens, art. 110 alin. (1) din noul C. pen..F. stabilește un termen de 5 ani, dacă legea nu dispune altfel.

În situația în care dreptul reclamantului la plata subvenției aferente anului 2014 a fost recunoscut definitiv la data de 2.04.2019, când au fost respinse recursurile formulate împotriva titlului executoriu, sentința nr. 186/2015 a Curții de Apel Iași, instanța fondului a considerat că termenul de prescripție a dreptului la acțiune al reclamantului de a solicita plata dobânzilor fiscale a început să curgă la momentul precizat mai sus, care reprezintă data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, în acest caz art. 110 alin. (1) din noul C. pen..F., în calitate de normă specială de drept în materie de stabilire a întinderii termenului de prescripție a dreptului la acțiune în raport de obiectul acțiunii de față, completându-se cu norma generală de drept, art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care legea specială nu prevede nimic în acest sens.

Reținând că reclamantul a depus cererea de chemare în judecată la oficiul poștal la data de 19.09.2019, curtea de apel, în raport de momentul de început, 2.04.2019, de începere a curgerii termenului de prescripție a dreptului reclamantului la acțiune, a apreciat că a fost respectat termenul de 5 ani prevăzut de art. 110 alin. (1) din noul C. pen..F., motiv pentru care consideră neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâți, urmând a o respinge. De altfel, raportat la susținerile pârâților că ar fi aplicabil termenul de prescripție de 1 an stabilit prin art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, se constată că inclusiv acesta este respectat.

Cu privire la fondul acțiunii, prima instanță a reținut că, prin sentința nr. 186/2015 a Curții de Apel Iași și decizia nr. 1788/2019 a Î.C.C.J.-S.C.A.F., s-a stabilit, cu putere de lucru judecat, că reclamantul are dreptul la încasarea subvenției aferente anului 2014, care a fost achitată de pârâți în tranșe, și anume la 24.04.2019, sumele de 16443115,15 RON, 134693,53 RON și 26712,74 RON, iar la 30.04.2019, suma de 2328465,42 RON, în total fiind plătită suma de 18932986,84 RON.

În conformitate cu prev. art. 174 alin. (1) și (5) noul C. pen..F., dobânzile se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate, inclusiv, nivelul dobânzii fiind de 0,02% pentru fiecare zi de întârziere.

Potrivit prevederilor alin. (2) al art. 29 "Plata" din Regulamentul UE nr. 73 de stabilire a unor norme comune pentru sistemele de ajutor direct pentru agricultori în cadrul politicii agricole comune, în vigoare până la data de 31 decembrie 2014 " Plățile se fac în cel mult două rate pe an, în cursul perioadei care începe la data de 1 decembrie si se încheie la data de 30 iunie a anului calendaristic următor".

Conform Regulamentului UE nr. 1310/2013 de stabilire a anumitor dispoziții tranzitorii privind sprijinul pentru dezvoltare rurală acordat din Fondul european agricol dezvoltare rurală (FEADR) Articolul 6, Modificări la Regulamentul (CE) nr. 73/2009, Regulamentul (CE) nr. 73/2009 se modifică după cum urmează: 1. La articolul 29 se adaugă următorul alineat: "(5) Prin derogare de la alin. (2), începând cu 16 octombrie 2014, statele membre pot plăti fermierilor avansuri de până la 50% din plățile directe în cadrul schemelor de sprijin enumerate în anexa I în ceea ce privește cererile depuse în 2014". Din aceste reglementări rezultă că plata subvenției aferente anului 2014 se putea efectua în cel mult două rate, la 1.12.2014, respectiv 30.06.2015, plata unor avansuri de până la 50%, începând cu 16.10.2014, fiind lăsată la aprecierea organului fiscal competent, reprezentând o opțiune, și nu o obligație pentru acesta, motiv pentru care curtea de apel nu a considerat că acesta este termenul de scadență privind plata debitului principal chiar dacă, la data respectivă, pârâtul A.P.I.A. București a publicat comunicatul de presă privind începerea procedurii de autorizare la plată a avansului pentru fermierii care au depus cereri de plată în cadrul Schemei de Plată Unică pe Suprafață (SAPS) în Campania 2014, acest demers având un scop de publicitate a demarării procedurii respective, și nu de autorizare a plății unor avansuri. În consecință, atât timp cât pârâții nu au achitat debitul principal, reprezentat de subvenția aferentă anului 2014, la data scadenței, se impune obligarea acestora la plata dobânzilor fiscale, calculate în procentul menționat mai sus pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data plății efective.

Pentru aceste considerente, a fost admisă în parte prezenta cerere de chemare în judecată în sensul precizat mai sus.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a analizat argumentele esențiale invocate în apărare de pârâte, prin întâmpinări, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Astfel, Înalta Curte reține că prin întâmpinările depuse în dosarul de fond, pârâtele au arătat, în esență, că în drept cererea reclamantei nu poate fi întemeiata pe legislația fiscală, dat fiind că, în raport cu prevederile OMFP nr. 1899/2004, APIA nu este organ fiscal si nici nu face parte din categoria organelor fiscale așa cum sunt ele denumite de art. 3 Codul de procedură fiscală, pe de o parte, iar, pe de alta parte, reclamanta nu are calitatea de contribuabil în relația cu APIA. APIA - aparat central și APIA Centrul județean Vaslui nu au fost niciodată obligate să restituie reclamantei sume pe care aceasta le-ar fi plătit necuvenit sau să restituie sume pe care APIA să le fi încasat de la reclamantă în mod necuvenit. De asemenea, din prevederile art. 2 ale Codului de procedură fiscal rezultă că dispozițiile legale pe care reclamanta își întemeiază cererea nu sunt aplicabile pentru soluționarea litigiului.

Însă, astfel cum rezultă din considerentele sentinței atacate, instanța de fond nu a analizat aceste apărări, limitându-se la a reține că "subvenția agricolă aferentă anului 2014, obținută de reclamant prin sentința definitivă nr. 186/2015 a Curții de Apel Iași, reprezintă o formă de sprijin pentru dezvoltare rurală acordată din Fondul european agricol pentru dezvoltare rurală (FEADR), după cum rezultă, ca efect pozitiv al puterii de lucru judecat, din sentința precizată anterior și decizia nr. 1788/2019 a Î.C.C.J.-S.C.A.F., consecința neregulilor, constatate prin notificările și deciziile anulate prin hotărârile judecătorești amintite, fiind stabilirea unor creanțe bugetare care împrumută natura lor juridică de creanțe fiscale și ajutoarelor acordate sub formă de subvenție, natura juridică a creanței neputând fi stabilită diferit în funcție de titularul dreptului la acțiune. Ca urmare, inclusiv accesoriile solicitate sub formă de dobânzi reprezintă creanțe fiscale cărora li se aplică reglementările specifice în materie, și anume cele ale Codului de procedură fiscală în condițiile în care părțile nu au probat existența unor clauze în acest sens, înscrise în contracte sau alte angajamente legale prin care se utilizează fondurile europene și fondurile publice naționale aferente acestora, pentru a fi aplicabile prev. art. 34 alin. (1) din O.U.G. nr. 66/2011."

Înalta Curte apreciază că prin aceste considerente, judecătorul fondului nu a răspuns decât formal apărărilor sus menționate, atâta timp cât nu este indicat niciun temei juridic al argumentului referitor la împrumutarea naturii juridice a creanțelor bugetare/fiscale și ajutoarelor acordate sun formă de subvenție și nici nu se lămurește dacă sunt sau nu aplicabile speței dispozițiile legale invocate de pârâte prin întâmpinări.

Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din Noul C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă, printre altele, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Rolul principiului motivării hotărârilor judecătorești, consacrat prin acest text legal, este acela de a asigura o bună administrare a justiției și de a face posibil un control judiciar efectiv, motivarea sumară sau confuză echivalând cu nemotivarea.

De asemenea, jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului subliniază rolul pe care motivarea unei hotărâri îl are pentru respectarea art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, în sensul că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt analizate de instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor probatorii (hotărârea din 28.04.2005 în cauza Albina contra României).

În acest context, Înalta Curte apreciază că, deși prima instanță a admis acțiunea, în fapt aceasta nu a soluționat fondul cauzei, întrucât nu a analizat argumentele esențiale expuse de pârâte în apărare. Or, în raport cu principii fundamentale ale procesului civil (dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare), soluționarea fondului presupune elucidarea tuturor aspectelor esențiale ale raportului juridic dedus judecății, astfel cum acestea au fost relevate prin cererile părților. În mod evident, principiul dublului grad de jurisdicție împiedică instanța de recurs să analizeze direct în calea de atac argumentele ce nu au făcut obiectul analizei la fond, aceasta fiind pusă în imposibilitate de a realiza controlul judiciar.

În schimb, Înalta Curte apreciază drept nefondat motivul de recurs prin care A.P.I.A. susține excepția lipsei calității sale procesuale pasive, dat fiind că, astfel cum rezultă din motivarea cererii de chemare în judecată, și această autoritate a exprimat refuzul de plată a dobânzilor fiscale aferente sumei în cuantum de 18.932.986,84 RON achitate cu întârziere către A., în contextul în care A.P.I.A. recunoaște că are atribuții legale de autorizare și execuție a plăților către beneficiari.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Față de considerentele mai sus expuse și văzând prevederile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 497 noul C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va stabili natura litigiului, urmare unei analize exhaustive a susținerilor părților și, în funcție de rezultatul acestei analize, va soluționa excepția prescripției dreptului la acțiune și, în măsura necesității, se va pronunța și asupra susținerilor pârâtelor ce privesc data de la care era datorată subvenția cuvenită reclamantei, în raport cu regulamentele UE incidente.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului declarat de APIA.

Admite recursurile declarate de Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură și Agenția de Plăți și Intervenție pentru Agricultură - Centrul Județean APIA Vaslui împotriva sentinței nr. 50/2020 din 30 iunie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 2 noiembrie 2022.