ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5352/2023

Ședința publică din data de 15 noiembrie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 09.02.2022 pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.I.R. București, obligarea acestuia la plata de despăgubiri la nivelul dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 180.575,71 RON, calculate potrivit art. 3 alin. (2)

1

din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosință a sumei de 1.030.428,31 RON, pentru perioada 16.01.2018 - 12-10.2021, executată necuvenit în baza titlului executoriu constând în Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, anulat în parte prin sentința civilă nr. 2929/12.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă la data de 20.02.2020, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar, în subsidiar, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 38.487,42 RON, calculate potrivit art. 42 alin. (2) și (4) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2011 și art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosință a sumei de 1.030.428,31 RON, pentru perioada 16.02.2018 - 12.10.2021, executată necuvenit în baza titlului executoriu constând în Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, anulat în parte prin sentința civilă nr. 2929/12.07.2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă la data de 20.02.2020 ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Pârâtul A.F.I.R. București a formulat întâmpinare, invocând excepțiile prescrierii dreptului material la acțiune și inadmisibilității acesteia.

Prin sentința nr. 130/CA din 13.04.2022, Tribunalul Vaslui, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022, iar prin sentința nr. 107 din 14.07.2022, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Vaslui; a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin decizia nr. 4762/19.10.2022, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2022*.

Prin sentința nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune, invocată de pârât, și s-a respins pe acest considerent cererea formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul A.F.I.R. București.

Împotriva sentinței nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs recurenta-reclamantă A. S.A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului arată că hotărârea recurată este nelegală, aceasta fiind pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, admițând excepția prescrierii dreptului material la acțiune, instanța de fond a reținut că sunt aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, însă a interpretat în mod greșit că sintagma "termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei", prevăzută de alin. (1) al acestui articol, poate fi interpretată și în sensul că termenul de prescripție începe să curgă de la data când paguba era determinabilă.

Consideră că în acest mod instanța de fond a adăugat la lege, câtă vreme dispoziția legală în discuție prevede că doar la momentul când prejudiciul este determinat, și nu determinabil, începe să curgă termenul de prescripție.

De altfel, această chestiune a fost tranșată prin Decizia nr. 22/2019 din data de 24.06.2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii în dosarul nr. x/2019, prin care s-a statuat că data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

De asemenea, arată că în dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București, soluționat definitiv prin decizia nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a dispus anularea parțială a actului administrativ nelegal, fără a se dispune și obligarea AFIR la restituirea sumelor achitate în plus de către reucrenta-reclamantă față de suma real datorată cu titlu de accesorii.

Având în vedere ca AFIR nu i-a restituit de bunăvoie sumele achitate în plus, recurenta-reclamantă a formulat acțiune pentru obligarea intimatei la restituire, care a fost soluționată definitiv la data de 09.02.2021, prin decizia nr. 169/09.02.2021, dată în recurs către de Curtea de Apel Iași în dosarul nr. x/2020.

Recurenta-reclamantă susține că abia la aceasta dată a devenit certă obligația de restituire a AFIR, însă întinderea exactă a prejudiciului i-a fost cunoscută doar la data de 12.10.2021, când AFIR a restituit integral sumele executate în plus, cu titlu de accesorii, față de suma real datorată.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și Decizia ÎCCJ nr. 22/2019 (RIL), termenul de prescripție a început să curgă la data de 12.10.2021, recurenta a putut cunoaște intinderea prejudiciului, ori cel mai devreme la data de 09.02.2021, când obligația de restituire a devenit certă prin stabilirea de către instanță a sumei de restituit și a obligației de restituire.

Intimata-pârâtă Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală.

Consideră că instanța de fond a făcut o aplicare corectă a normelor de drept material incidente, reținând că la data formulării acțiunii, 08.02.2022, intervenise deja prescripția dreptului material la acțiune, prin împlinirea termenului d e1 an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 5 mai 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 15 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.F.I.R. București, obligarea acestuia la plata de despăgubiri la nivelul dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 180.575,71 RON, calculate potrivit art. 3 alin. (2)

1

din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosință a sumei de 1.030.428,31 RON, pentru perioada 16.01.2018 - 12-10.2021, executată necuvenit în baza titlului executoriu constând în Decizia referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x/23.10.2015, anulat în parte prin sentința civilă nr. 2929/12.07.2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă la data de 20.02.2020, ca urmare a pronunțării deciziei nr. 1045/20.02.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, iar, în subsidiar, obligarea acesteia la plata de despăgubiri în cuantum de 38.487,42 RON, calculate potrivit art. 42 alin. (2) și (4) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 66/2011 și art. 3 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 13/2011, pentru lipsa de folosință a aceleiași sume.

Prima instanță a admis excepția prescrierii dreptului material la acțiune, invocată de pârât și a respins pe acest considerent cererea formulată de reclamantul A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul A.F.I.R. București, reținând în esență că la data de 20.02.2020, când a fost pronunțată decizia definitivă nr. 1045 a Î.C.C.J., reclamantul a luat cunoștință de faptul că a fost lipsit nelegal de folosința sumei de 1.030.428,31 RON, care a fost executată în plus de către pârât față de suma real datorată cu titlu de accesorii, iar din acest moment, reclamanta a cunoscut cu certitudine întinderea pagubei, reprezentând dobânda legală aferentă sumei precizate anterior, suportate până la data de 20.02.2020, sens în care a reținut că termenul de prescripție de un an al dreptului material la acțiune pentru obligarea pârâtului la plata despăgubirilor prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004, a început să curgă de la data de 20.02.2020, împlinindu-se la data de 20.02.2021.

Înalta Curte, învestită cu soluționarea recursului, constată că soluția instanței de fond este greșită în ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, din perspectiva momentului la care a început să curgă termenul de prescripție, instanța de recurs apreciind că o atare abordare este contrară sensului și conținutului art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

(2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Interpretarea textului de lege de mai sus a făcut obiectul Deciziei nr. 22/2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia."

Prin urmare, Înalta Curte constată că sintagma prevăzută de art. 19 din Legea nr. 554/2004 "data la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei" se referă la momentul la care recurenta-reclamantă a cunoscut efectiv întinderea pagubei.

Or, din această perspectivă, se reține soluționarea definitivă de către Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal a dosarului nr. x/2020, în care s-a pronunțat decizia nr. 169 din 09.02.2021, prin care s-a respins ca neîntemeiat recursul declarat de Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, fiind menținută sentința nr. 339/2020 a Tribunalului Vaslui, prin care a fost obligată pârâta la restituirea către reclamantă a sumei de 466.415,6 RON, reprezentând accesorii stabilite la debitul inițial și achitate suplimentar.

Până la acea dată, în mod rațional, se poate afirma că orice evaluare și estimare făcută de către recurenta-reclamantă nu reprezenta decât o aproximare, ce nu poate fi asimilată cunoașterii ferme și clare a cuantumului sumei la care era îndreptățită pentru solicitarea de despăgubiri în baza art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Contrar celor reținute de către prima instanță și susținerilor intimatei-pârâte AFIR, Înalta Curte constată că prin decizia nr. 1045/20.02.2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2015, s-a admis în parte recursul formulat de reclamanta A. S.A., s-a casat în parte sentința recurată și, în rejudecare, s-au anulat deciziile nr. 39290/23.10.2015 și nr. 44289/26.11.2015 cu privire la modul de calcul, în sensul că suma de 769.646 RON va fi dedusă începând cu data de 05.12.2010, fără a se stabili suma la care recurenta-reclamantă era îndreptățită la restituire pentru accesoriile achitate suplimentar.

Prin urmare, decizia respectivă nu poate constitui temei pentru calcularea datei de început a curgerii termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, la care face trimitere art. 19 din același act normativ, astfel cum a considerat în mod eronat prima instanță.

Termenul de prescripție de 1 an se impune a fi calculat în prezenta cauză de la data cunoașterii neîndoielnice a prejudiciului, al cărei cuantum a fost stabilit în urma soluționării dosarului nr. x/2020, întrucât în acest dosar s-a stabilit cuantumul sumei pe care intimata-pârâtă a trebuit să o restituie către recurenta-reclamantă, reprezentând accesorii stabilite la debitul inițial și achitate suplimentar, pentru care aceasta din urmă a solicitat acordarea de despăgubiri întemeiate pe art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În aceste condiții, în raport cu data la care cererea de chemare în judecată a fost înregistrată, respectiv la data de 08.02.2022, conform plicului de corespondență de la dosarul Tribunalului Vaslui, dreptul reclamat nu poate fi considerat prescris, în condițiile în care nu există niciun alt element din care să reiasă că recurentei-reclamante i s-ar fi comunicat cuantumul sumei la care era îndreptățită la restituire.

Prin urmare, prima instanță a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, în privința momentului la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest mod, a fost încălcat dreptul reclamantei la un proces echitabil, fiindu-i cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză.

În raport cu soluția de casare cu trimitere spre rejudecare nu se mai impune analizarea celorlalte critici care se circumscriu motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către recurentă, acestea urmând a fi examinate de către prima instanță cu ocazia rejudecării cauzei.

Prin urmare, instanța de fond, astfel cum dispune expres art. 501 din C. proc. civ., va judeca din nou cererea formulată de către reclamantă, reținând că cererea privind acordarea de despăgubiri în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, nu este prescrisă.

De asemenea, față de soluția dată recursului, cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de recurenta-reclamantă, urmează a fi avută în vedere de către instanța de fond, care va soluționa cauza în rejudecare.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 497 C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal; va casa sentința recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 9 din 17 ianuarie 2023, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 noiembrie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.