ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4388/2022

Ședința publică din data de 4 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 26.07.2018 pe rolul Curții de Apel București, secția a -VIII - a contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a solicitat anularea actului administrativ asimilat, Adresa nr. x/22.01.2018 emisa de parata si înregistrata la reclamantă sub nr. x/29.01.2018, prin care parata își exprima explicit voința de a nu rezolva cererea de plata a dobânzii fiscale prevăzută de ar 124 din vechiul Codul de procedură fiscală - O.G. nr. 92/2003, pentru suma de 769.646,00 RON, achitataă cu O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 RON si respectiv cu O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435.646.00 RON, pentru perioada 14.10.2010 - 20.12.2011 si, în principal, obligarea pârâtei la plata sumei de 533.302,69 iei, reprezentând dobânda fiscala prevăzută de art. 124 din vechiul Codul de procedură fiscală - O.G. nr. 92/2003, pentru suma de 769.646,00 RON, achitata cu O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 iei si respectiv cu O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435,646.00 RON, pentru perioada 14.10.2010 - 20.12 2011, iar în subsidiar, în situația respingerii capătului principal II de cerere, obligarea pârâtei să procedeze la emiterea actului administrativ fiscal prin care să dispună plata către reclamantă a dobânzii fiscale prevăzută de ar 124 din vechiul Codul de procedură fiscală, pentru suma de 769.646,00 RON, achitata cu O.P. nr. x/14.10.2010 în valoare de 334.000,00 iei si respectiv cu O.P. f.n./14.10.2010 în valoare de 435,646.00 RON, pentru perioada 14.10.2010 - 20.12 2011, în cuantum de 0,04%/zi.

Prin sentința civilă nr. 340/2020 din 25 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis excepția prescripției dreptului la acțiune.

S-a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Vaslui, în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, ca urmare a intervenirii prescripției extinctive.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamanta criticând-o pentru motive de nelegalitate, circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând, în principal casarea cu trimitere spre rejudecare, iar în subsidiar, admiterea acțiunii.

S-a arătat prin motivele de recurs că hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judecata fondul, respectiv a capătului de cerere privind anularea adresei intimatei nr. x/22.01.2018, fiind incident astfel motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., hotărârea necuprinzând motivele pe care se întemeiază.

Cât privește soluția instanței de fond pe capătul de cerere privind dobânzile fiscale, solicitate în conformitate cu art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală si Decizia CCR nr. 694/20.10.2015, de respingere ca urmare a intervenirii prescripției extinctive, s-a apreciat ca se impune de asemenea casarea cu trimitere spre rejudecare, în condițiile în care nu a fost analizat fondul cauzei.

De asemenea s-a arătat că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei fiind dată cu încălcarea si aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 6 si 8 din C. proc. civ.).

Admițând excepția prescripției dreptului la acțiune si respingând pe fond acțiunea ca urmare a intervenirii prescripției extinctive, instanța de fond a reținut în mod greșit ca fiind aplicabile în speța dispozițiile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, respectiv a termenului de prescripție de un an.

Acțiunea dedusă judecății are drept obiect dobânda fiscala datorata de către intimata-pârâtă în conformitate cu art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală si Decizia CCR nr. 694/20.10.2015, iar nu despăgubirile prevăzute de art. 19 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Cauza litigiului în contencios administrativ îl constituie refuzul intimatei-parate de plată a dobânzii fiscale datorate.

În cuprinsul Deciziei CCR nr. 694/2015 se precizează că neconstituționalitatea dispozițiilor criticate (art. 124 alin. (1) raportat la art. 70 din O.G. nr. 92/2003) nu privește situația în care contribuabilul a solicitat si obținut despăgubiri în condițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 pentru ca altfel s-ar ajunge la o îmbogățire fără justa cauza a contribuabilului.

Deși în fata instanței de fond reclamanta a făcut aceste apărări, instanța de fond nu le-a analizat.

Termenul de prescripție de un an este aplicabil doar în cazul despăgubirilor cerute în conformitate cu art. 18 si 19 din Legea nr. 554/2004, pe când în cazul în care se solicită dobânda fiscală prevăzută de art. 124 din O.G. nr. 92/2003 se aplică termenul de prescripție prevăzut de acest act normativ, de 5 ani de la data de 1 ianuarie următor nașterii dreptului pentru introducerea acțiunii, termen respectat în speță.

A invocat recurenta - reclamantă în susținerea motivelor de recurs Decizia ICCJ nr. 2132/28 iunie 2016.

Intimata - pârâtă pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat intimata că în mod corect prima instanță a reținut natura litigiului, raportat la dispozițiile Legii nr. 554/2004, respectiv a art. 19 din lege.

Astfel prezentul litigiu reprezintă o cerere de reparare a prejudiciului cauzat ca urmare a emiterii unui act administrativ, evaluat sub forma unei dobânzi fiscale, fiind astfel incident termenul de prescripție de 1 an prevăzut de art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care incepe să curgă de la data comunicării adresei nr. x/01.02.2012, moment la care se prezumă în mod rezonabil că reprezentanții societății aveau posibilitatea de a cunoaște valoarea pagubei.

Chiar acceptând soluția instanței cu privire la data de pornire a termenului care reprezintă data comunicării modalității în care s-au imputat sumele în sarcina reclamantei, depunerea acțiunii este inafara termenului de 1 an prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Hotărârea primei instanțe este astfel temeinic motivată.

În ceea ce privește fondul cauzei, s-a arătat că stabilit prin Procesul-verbal de constatare înregistrat la A.P.D.R.P. sub nr. x/18.05.2010 provine din bugetul Uniunii Europene și din bugetul național, astfel încât beneficiarul unui contract de finanțare nu poate pretinde plata dobânzii la o sumă stabilită ca finanțare nerambursabilă și considerată a fi plătită nedatorat, acțiunea fiind neîntemeiată.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

Pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale (fosta Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit) a emis procesul-verbal nr. x/18.05.2010 prin care a stabilit în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 754.921,08 RON.

Pentru recuperarea acestui debit reclamanta a fost executată silit iar la data de 14.10.2010 a fost achitată suma de 769646 RON.

Procesul-verbal nr. x/18.05.2010 a fost anulat în mod definitiv prin decizia nr. 6167/20.12.2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Prin procesul-verbal de constatare nr. x/08.11.2010 pârâtul a stabilit în sarcina reclamantului o creanță de 5.251.377,85 RON. Cererea de anulare a acestui proces-verbal a fost respinsă definitiv.

Reclamantul a formulat cerere de restituire a sumei achitate iar prin adresa nr. x/12.01.2012 pârâta a comunicat refuzul de restituire arătând că debitul va fi considerat ca plată aferentă debitului constituit prin procesul-verbal nr. x/08.11.2010.

La data de 23.10.2015 pârâta AFIR a emis decizia referitoare la obligații de plată accesorii nr. x/23.10.2015 prin care a stabilit obligații de plată accesorii în sumă de 2.381.221,60 RON.

Din adresa nr. x/21.08.2015 a reieșit că suma de 769.646,00 RON a fost compensată la data de 20.12.2011 astfel că, în opinia reclamantului, între data plății acestei sume (14.10.2010) și data compensării (20.12.2011) este îndreptățit la acoperirea prejudiciului reprezentat de dobânda fiscală prevăzută de 124 din O.G. nr. 92/2003.

În aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. privind obligația instanței de a stabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, instanța fondului a reținut că obiectul acțiunii în discuție este plata de către autoritatea publică a prejudiciului cauzate prin emiterea actelor administrative anulate de instanță, raport juridic reglementat de prevederile art. 19 din Legea 554/2004.

Totodată a stabilit că în cauză nu este vorba despre un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire a dobânzii, exprimat prin adresa x/22.01.2018, întrucât, prin formularea unei simple cereri, după expirarea termenului de prescripție stabilit de prevederile art. 19 din Legea 554/2004, reclamanta nu poate determina inaplicabilitatea în cauză a acestor dispoziții, soluție pe care instanța de recurs o însușește.

Deși hotărârea recurată este criticată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. pentru nejudecarea fondului, Înalta Curte constată că soluția curții de apel este pe deplin motivată în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură, precum și asupra celor de fond care fac inutilă, cercetarea în fond a cauzei.

În analiza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Înalta Curte mai arată și că, în acord cu dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Curtea apreciază că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, considerentele acestea nu sunt nici contradictorii și nici străine de natura cauzei și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei, soluția pronunțată fiind consecința logică a realizării unei corecte dezlegări a raportului juridic dedus judecății și a respingerii acțiunii reclamantului în consecință, pentru considerentele în continuare arătate.

Totodată, mai reține Înalta Curte că neanalizarea unui capăt de cerere, astfel cum invocă recurenta - reclamantă cu privire la nesoluționarea cererii de anulare a adresei de răspuns a pârâtei, nu poate face obiectul recursului, ci a procedurii întemeiate pe dispozițiile art. 444 din C. proc. civ. privind completarea hotărârii.

Reține Înalta Curte astfel că deși recurenta - reclamantă și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 124 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și Decizia nr. 694/20.10.2015 pronunțată de Curtea Constituțională, creanța cu privire la care se solicită acordarea dobânzii fiscale a fost stabilită de instanța de contencios administrativ, în raport de anularea de către Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 6167/20.12.2011, a procesului-verbal nr. x/18.05.2010 prin care se stabilise în sarcina reclamantei obligația de plată a sumei de 754.921,08 RON.

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ prevede la art. 18 că:"(1) Instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă. … (3) În cazul soluționării cererii, instanța va hotărî și asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru.";

iar la art. 19:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, termenul de prescripție pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanțelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2).".

Constată astfel Înalta Curte că dispozițiile art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevăd posibilitatea ca persoana vătămată să solicite plata de despăgubiri și separat de acțiunea în anulare, argumentelor pârâtului urmând a li se da un răspuns detaliat cu ocazia verificării îndeplinirii pe fond a condițiilor cerute de textul de lege.

Totodată, se reține că prin decizia nr. 22/2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii s-a stabilit că "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, … prin raportare la dispozițiile art. 11 alin. (2) din același act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescripție pentru introducerea acțiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct și aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal și nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.".

Așa cum s-a arătat, în raport cu prevederile art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea formulată pe cale separată în acordarea despăgubirilor se raportează la momentul când persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei, fiind aplicabil cu termenul de prescripție de 1 an reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004, iar nu termenul de prescripție de 5 ani prevăzut de O.G. nr. 92/2003.

Din această perspectivă, instanța de fond a reținut în mod corect că întrucât prin acțiune reclamantul a solicitat plata dobânzii aferente debitului de 769.646 RON pentru intervalul dintre data plății (14.10.2010) și data stabilită ca moment al compensării (20.12.2011), rezultă că de la data luării la cunoștință de adresa nr. x/21.08.2015, respectiv data înregistrării de reclamant în evidențele proprii sub nr. x/27.08.2015, se prezumă că aceasta a fost în măsură să cunoască întinderea pagubei reprezentată de dobânda aferentă debitului.

Fiind vorba despre norme cu caracter special stabilite de legiuitor, acestea se aplică cu prioritate, recurenta - reclamantă neavând posibilitatea de a înlătura incidența acestora.

Termenul de prescripție pentru exercitarea drepturilor procesuale constituie un factor de securitate juridică și răspunde, de asemenea, nevoii de a lăsa titularului dreptului un termen de reflecție suficient pentru a-i permite să aprecieze oportunitatea de a formula o acțiune în instanță. Astfel, se marchează limita temporală a controlului ce poate fi exercitat și se semnalează, în același timp, indivizilor și autorităților statului, perioada peste care acest control nu mai este posibil.

Împrejurarea că ulterior împlinirii termenului de prescripție, recurenta - reclamantă a formulat o cerere adresată autorității pârâte întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 92/2003, nu poate constitui un motiv pentru repunerea în termenul de prevăzut de art. 19 coroborat cu art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 340/2020 din 25 septembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2022.