ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 471/2025

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta - Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în temeiul prevederilor art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 268 alin. (2) teza a doua Codul de procedură fiscală, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtei să emită actul administrativ - Decizia de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor A. prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/10.09.2010 și actul administrativ - Decizia de revocare a Titlului executoriu emis sub nr. x/17.11.2010.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Constanța, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 32 din 5 februarie 2024, judecând cauza, în fond, după casare, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. și a obligat pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să emită Decizia de ridicare a sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor reclamantei A. prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/10.09.2010 și Decizia de revocare a Titlului executoriu nr. x/17.11.2010.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța au declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3.1. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală, în motivarea recursului, arată că instanța de fond a reținut faptul că nu se justifică menținerea măsurilor asigurătorii instituite în anul 2010 și a titlului de executare silită din 17 noiembrie 2010, întrucât, în raport de prevederile Memorandumului aprobat prin H.G. nr. 35/2014, care are valoarea unui contract de stat (potrivit calificării date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 494/2013) și care reglementează raporturile dintre Statul Roman și B., ANAF avea obligația de a proceda la ridicarea imediată a sechestrului instituit asupra activelor reclamantei și la revocarea titlului de executare silită din data de 17 noiembrie 2010, ulterior stingerii litigiului dintre Ministerul Finanțelor Publice și A., având ca obiect modalitatea de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 118/2003, prin renunțarea MFP la judecata cererii de chemare în judecată care a făcut obiectul Dosarului nr. x/2010 al Curții de Apel Constanța. Contrar celor reținute de instanța de fond, recurenta apreciază că în mod corect au fost menținute măsurile asigurătorii instituite asupra bunurilor reclamantei prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/10.09.2010, raportat la următoarele aspecte: Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/10.09.2010 a fost emisă de pârâta DGAMC în vederea recuperării creanței bugetare rezultate din nerespectarea de către reclamantă a obligației asumate prin O.U.G. nr. 118/2003 și Convenția de Emisiune nr. 3216/26.01.2004 încheiată în aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 118/2003. În opinia sa, deși instanța de fond stabilește în sarcina pârâtei DGAMC obligația de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite, aceasta nu a avut însă în vedere faptul că prin Convenția de emisiune nr. 3216/26.01.2004 încheiată în baza dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 118/2003 între Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și reclamanta A., s-a prevăzut, la art. 5, că sumele aferente răscumpărării obligațiunilor sunt supuse regimului juridic al creanțelor bugetare, se virează la bugetul de stat și pentru recuperarea acestora urmează a fi aplicată procedura de executare silită prevăzută de reglementările legale în vigoare privind colectarea creanțelor bugetare, pe baza documentelor prevăzute de lege și transmise organului de executare de către unitatea trezoreriei statului sau alte organe de specialitate ale Ministerului Finanțelor Publice. 3.2. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, în motivarea recursului, arată că, în cauză, considerentele instanței de fond reprezintă o încălcare și aplicare greșită a normelor de drept material aplicabile. Conform principiului disponibilității ce guvernează procesul civil, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe. Instanța sesizată are obligația de a efectua o analiză riguroasă a conținutului raportului juridic dedus judecății și, ca atare, a naturii obligației în discuție, pentru ca, raportat la particularitățile speței, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți. Astfel, recurentul precizează că prin decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x din 10.09.20.10 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a dispus, în temeiul art. 129 alin. (2) și (3) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală în vigoare la data emiterii deciziei, instituirea măsurilor asigurătorii pentru suma estimată de 1.948.378.071,9 RON, conform Convenției de emisiune nr. 3216/26.01.2004 și O.U.G. nr. 118/2003, reprezentând contravaloarea obligațiunilor rămase nerăscumpărate urmare a efectuării unei plăți parțiale în sumă de 229.321.800 RON. Începând cu anul 2011, Statul Român prin Ministerul Finanțelor și ulterior prin Ministerul Economiei, Comerțului si Mediului de Afaceri a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului și la Depozitarul Central S.A. ca acționar, calitate dobândită prin alocarea pachetului de 44,59% din acțiuni, ca urmare a conversiei obligațiunilor, conform legii. În vederea stingerii diferendului între Statul Român și B.., cât și a negocierilor bilaterale derulate atât la nivel instituțional, cât și la nivel diplomatic, a fost încheiat Memorandumul de înțelegere încheiat între Statul Român și B.., aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 35/2014. În raport de prevederile Memorandumului, aprobat prin H.G. nr. 35/2014, instanța de fond a constatat că prevederile O.U.G. nr. 118/2003 sunt caduce, raporturile dintre Statul român si B.., fiind în prezent reglementate prin Memorandumul de înțelegere aprobat prin H.G. nr. 35/2014 . Reclamanta a investit instanța de fond în temeiul prevederilor art. 1, 8 și 18 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 268 alin. (2) teza a doua Codul de procedură fiscală cu cererea prin care a solicitat obligarea DGAMC să emită Decizia de ridicare a sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor, A. prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/10.09.2010 și Decizia de revocare a Titlului executoriu emis sub nr. x/17.11.2010. Recurentul consideră că o astfel de calitate revine doar autorității publice care nu a soluționat în termen legal cererea reclamantului sau care a refuzat nejustificat soluționarea acesteia. Calitatea procesuală pasivă se raportează la capacitatea de drept public (capacitatea administrativă) a autorității chemate în judecată de a emite un act administrativ sau de a îndeplini o anumită operațiune administrativă, iar nu să garanteze îndeplinirea unui fapt care cade în sfera de competență a altei autorități, instituții sau persoane juridice de drept privat, cum în mod greșit s-a reținut prin sentința recurată. Recurentul critică soluția instanței de fond în ceea ce privește aprecierea ca deplin admisibilă a cererii formulate de reclamantă. În susținerea recursurilor sunt indicate și redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate. Cu toate că au fost formulate motive de recurs distincte, Înalta Curte le va analiza și răspunde prin considerente comune. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin Hotărârea Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor din 14.11.2003, a societății reclamante, a fost aprobată emisiunea de obligațiuni cu caracteristicile prevăzute de Ordonanța 118/2003, iar la data de 05.12.2003 a fost semnată de părți Convenția de emisiune. Obligațiunile au fost subscrise prin anularea creanțelor bugetare, fiind înregistrate la Depozitarul Central S.A., iar până la maturitatea acestora, respectiv pentru perioada 30.09.2003 - 30.09.2010 reclamanta a plătit dobânzile prevăzute în Ordonanță și în Convenția de emisiune. La maturitatea obligațiunilor, în cursul anului 2010, reclamanta a optat, cu respectarea prevederilor Ordonanței și a Convenției, pentru răscumpărarea unei părți din obligațiunile emise și pentru conversia celeilalte părți în acțiuni. Astfel, la data de 10.08.2010 au fost răscumpărate 2.160.000 de obligațiuni, prin plata în conturile Ministerului Finanțelor Publice a sumei de 228.636.000 RON, sumă provenită din majorarea de capital adoptată prin Hotărârile Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 4, 5 și 6 din 30.05.2010. Ulterior, prin Hotărârile Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 28, 29 și 30 din 30.09.2010 au fost convertite în acțiuni obligațiunile rămase nerăscumpărate și a fost majorat capitalul social al reclamantei cu aceste acțiuni alocate Statului Român, care a devenit astfel acționar al societății. Această modalitate de executare a obligațiilor a fost contestată de către conducerea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, aceasta susținând că societatea nu avea acest drept de opțiune și că ar fi trebuit fie să răscumpere toate obligațiunile, fie să convertească toate obligațiunile în acțiuni. Mai exact, odată ce răscumpărase o parte din obligațiuni, să le răscumpere pe toate. În acest context, la data de 10.09.2010 a fost emisă Decizia nr. x/10.09.2010 de instituire a măsurilor asigurătorii asupra bunurilor A., pentru considerentul că "La debitorul A… sunt estimate creanțe datorate bugetului de stat... Creanțe ale bugetului de stat reprezentând contravaloarea obligațiunilor rămase nerăscumpărate urmare a efectuării unei plăți parțiale în sumă de 229.321.800 RON...". Suma estimată a fost aceea de 1.948.378.071,9 RON, iar măsurile asigurătorii au fost aplicate asupra tuturor bunurilor societății, astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei și al Proceselor-verbale de aplicare. De asemenea, recurenta-pârâtă ANAF-DGAMC a emis și Titlul executoriu nr. x/17.11.2010, pentru suma actualizată la 2.205.592.436 RON. Statul Român a contestat în justiție Hotărârile Adunării Generale Extraordinare a Acționarilor nr. 4, 5 și 6 din 30.05.2010 și nr. 28, 29 și 30 din 30.09.2010, acțiunea fiind respinsă la data de 24.06.2011 de către Tribunalul Constanta, prin sentința pronunțată în dosarul x/2010 Începând cu anul 2011, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice si ulterior prin Ministerul Economiei, Comerțului si Mediului de Afaceri a fost înregistrat la Oficiul Registrului Comerțului și la Depozitarul Central S.A. ca acționar și și-a exercitat în permanență calitatea de acționar semnificativ al Societății dobândită prin alocarea pachetului de 44,59% din acțiuni, ca urmare a conversiei obligațiunilor, conform legii. Înalta Curte reține că prin art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 35/2014 pentru aprobarea tranzacției convenite la 15 februarie 2013 prin "Memorandumul de înțelegere" încheiat între Statul Român și B.., precum și a unor măsuri pentru implementarea acesteia, "Se mandatează Ministerul Finanțelor Publice să îndeplinească toate procedurile legale necesare pentru stingerea, prin renunțarea la judecata cererilor de chemare în judecată în cadrul tuturor litigiilor aflate pe rolul instanțelor judecătorești la data intrării în vigoare a prezentei hotărâri al căror obiect este în legătură cu modalitatea de aplicare a prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 118/2003 privind măsuri pentru reglementarea unor obligații bugetare ale A. S.A. Constanța, aprobată cu modificări prin Legea nr. 89/2005." Această obligație a fost executată, Curtea de Apel Constanța luând act de renunțarea la judecată a Statului Român în cadrul dosarului nr. x/2010, prin Decizia sa din data de 24.03.2014. Astfel, Înalta Curte constată că pretinsa creanță estimată în Decizia de măsuri asigurătorii din 10.09.2010 și consemnată în Titlul executoriu din 17.11.2010 nu mai există în fapt și în drept încă de la data de 30.09.2010, dată la care au fost adoptate Hotărârile nr. 28, 29 si 30 ale Adunării Generale a Acționarilor A.. De asemenea, Înalta Curte reține că au încetat definitiv orice dispute dintre părți în legătură cu modalitatea de executare a drepturilor si obligațiilor prevăzute de O.U.G. nr. 118/2003 si de Convenția de emisiune, iar această împrejurare este de natură să determine, în mod obligatoriu, emiterea de către pârâtă a Deciziei de ridicare a măsurilor asigurătorii instituite și a Deciziei de revocare a titlului executoriu. În cadrul Deciziei de măsuri asigurătorii însuși organul emitent a consemnat în mod explicit că "Masurile asigurătorii vor fi ridicate de către organul de executare competent, în tot sau în parte, în baza deciziei motivate emisă de organul fiscal care le-a dispus, dacă creanța estimată prin nota de constatare nu mai există sau are valoare mai mică urmare a plății voluntare sau stingerii prin modalitățile prevăzute de lege a sumelor rezultate din Convenția de emisiune nr. 3216/26.01.2004...". Înalta Curte apreciază că temeinic și legal s-a reținut că organul fiscal emitent al Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii si Titlului executoriu era și este obligat să dispună ridicarea/revocarea acestora, odată cu încetarea considerentelor care au stat la baza măsurilor inițiale și să emită Deciziile de ridicare/revocare. Organul fiscal nu își poate aroga alte competențe sau atribuții în afara celor expres prevăzute de lege și nu poate contesta sau cenzura modalitatea de executare a obligațiilor pe care părțile au confirmat-o ca fiind pe deplin legală și pe care au acceptat-o și implementat-o explicit. De altfel, Statul român, prin OPSPI, nu a făcut nici un demers pentru îndeplinirea obligației asumate la art. 6.1 lit. (ii), în sensul revocării și ridicării sechestrului instituit de Autoritatea Națională pentru Administrare Fiscală asupra activelor RRC și titlului de executare silită din data de 17 noiembrie 2010. Potrivit Memorandumului, urmare a stingerii Litigiului (astfel cum acesta este definit în memorandum), măsurile asigurătorii (devenite executorii în urma emiterii titlului executoriu) trebuiau ridicate, iar titlul executoriu trebuia revocat. H.G. nr. 35/2014 reglementează remedii proprii pentru nerespectarea de către B.. a angajamentelor asumate potrivit Memorandumului, ceea ce susține concluzia că măsurile asigurătorii dispuse în considerarea O.U.G. nr. 118/2003 sunt caduce. Prin urmare, Înalta Curte reține că instanța de fond temeinic și legal a constatat că recurenta-pârâtă nu mai justifică menținerea măsurilor asiguratorii instituite în 2010 și a titlului de executare silită din 17 noiembrie 2010, motiv pentru care a obligat pârâta ANAF-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili să emită Decizia de ridicare a sechestrului asigurator instituit asupra bunurilor reclamantei A. prin Decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/10.09.2010 și Decizia de revocare a Titlului executoriu nr. x/17.11.2010. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.